![]() |
| Sursa |
Nimeni
nu va tăgădui că cea mai însemnată zi din viaţa unui om, după naştere
şi botez, este cea a nunţii. De aceea, nu este surprinzător faptul că
mişcările contemporane lumeşti şi instituţionale au ca scop anume
nimicirea preacinstitei şi sfintei taine a cununiei. Pentru mulţi,
căsătoria este doar un prilej de plăceri şi distracţii. Viaţa, însă,
este un lucru serios. E o luptă duhovnicească, un urcuş înspre un ţel –
cerul. Punctul cel mai crucial şi mijlocul cel mai însemnat al acestui
urcuş este căsătoria. Nimănui nu îi este îngăduit să se ferească de
legătura căsătoriei, fie că va face o nuntă de taină (mistică),
dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu [în monahism], fie că va face o nuntă
de sfinţire (sacramentală) cu un partener de viaţă.
Astăzi
ne vom ocupa îndeosebi cu nunta de sfinţire. Vom vorbi despre cum poate
contribui căsătoria la viaţa noastră duhovnicească, urmând tema
cuvântului de dinainte. Ştim că nunta este un aşezământ rânduit de
Dumnezeu. Este „cinstită” (Evr. 13:4). Este o „taină mare” (Efes. 5:32).
Cel necăsătorit trece prin viaţă şi apoi o părăseşte; cel căsătorit,
însă, trăieşte şi experiază pe deplin viaţa.
Unii
s’ar putea întreba ce cred oamenii de astăzi despre sfântul aşezământ al
nunţii, această „taină mare”, binecuvântată de Biserică. Ei se
căsătoresc ca şi cum ar fuziona două firme sau două conturi bancare. Doi
oameni se unesc fără să aibă un ideal – două zerouri, s’ar putea zice,
fiindcă oamenii fără idealuri, fără căutări, nu sânt nimic altceva decât
un zero. „M’am căsătorit ca să-mi trăiesc viaţa”, îi auzi spunând pe
unii, „nu ca să stau închis între patru pereţi”. „M’am căsătorit ca să
mă bucur de viaţă”, spun ei, şi apoi îşi lasă copiii – dacă au copii –
în grija unei străine, ca să poată fugi la teatru, la film sau la vreo
altă adunare lumească. Şi astfel, casele lor ajung nişte hoteluri în
care se întorc seara sau, mai degrabă, noaptea, după ce s’au distrat şi
le trebuie odihnă. Oameni ca aceştia sunt goi pe dinlăuntru, şi simt un
gol adevărat în casele lor. Nu găsesc acolo nici o mulţumire, aşa că se
grăbesc să alerge de colo-ncoace, în căutarea fericirii.
Ei se
căsătoresc fără să se cunoască, fără un simţ al răspunderii, pur şi
simplu fiindcă vor să se căsătorească sau cred că trebuie să o facă
pentru a fi nişte buni membri ai societăţii. Însă care sânt urmările? Le
vedem în fiecare zi. Căsătoriile eşuate ne sânt cunoscute tuturor. O
căsătorie lumească, aşa cum e înţeleasă astăzi, nu are decât o singură
caracteristică – uciderea vieţii duhovniceşti a unei persoane. Trebuie
să conştientizăm că dacă dăm greş în căsătorie, am dat greş mai mult sau
mai puţin şi în viaţa duhovnicească. Dacă reuşim în căsătorie, am
reuşit şi în viaţa duhovnicească. Reuşita sau eşecul, sporirea sau
năruirea, încep în viaţa duhovnicească cu căsătoria. Pentru că este o
problemă atât de serioasă, să trecem în revistă câteva condiţii necesare
pentru o căsătorie fericită şi cu adevărat creştină.
Pentru
a avea o căsătorie izbutită, e nevoie încă din copilărie de o educaţie
potrivită. Aşa cum un copil trebuie să studieze, aşa cum învaţă el să
gândească şi să se preocupe de părinţi sau de sănătatea sa, la fel
trebuie şi să fie pregătit pentru o căsătorie izbutită. În veacul de
acum, însă, nimeni nu mai este interesat să-şi pregătească copiii pentru
această taină mare, o taină care va juca un rol crucial în viaţa lor.
Părinţii nu sânt interesaţi de aşa ceva, în afară de zestre sau de ale
probleme băneşti, care îi preocupă adânc.
Copilul
trebuie să înveţe încă din pruncie să iubească, să dăruiască, să sufere
lipsuri, să asculte. Trebuie învăţat să simtă că curăţia sufletului şi a
trupului său este o comoară de mare preţ, care trebuie păzită ca lumina
ochilor. Firea copilului trebuie modelată corespunzător, pentru a
ajunge un om cinstit, curajos, hotărât, deschis, vesel, iar nu o făptură
care-şi plânge de milă şi se vaită de soarta sa, un lucru slab şi
neputincios, fără putere de a gândi. Încă din pruncie, copilul trebuie
învăţat să se preocupe de un subiect anume sau să se îndeletnicească cu
ceva anume, pentru ca în viitor să-şi poată întreţine familia sau, în
cazul unei fete, să ajute dacă e nevoie. O femeie trebuie să înveţe să
fie gospodină, chiar dacă are studii superioare. Trebuie să înveţe să
gătească, să coasă, să brodeze. Dar, veţi spune: părinte dragă, toate
astea sânt de la sine înţelese. Întrebaţi-i, însă, pe cei căsătoriţi, şi
veţi vedea cât de multe femei gata să se căsătorească nu ştiu nimic
despre gospodărit.
De la o
anumită vârstă, cu atât mai mult, alegerea tovarăşului de viaţă este un
lucru care nu trebuie trecut cu vederea. Nu trebuie nici făcut în
grabă, fiindcă, după cum spune o zicală, „iute la însurătoare, iute la
disperare”. Nu trebuie însă nici aşteptat prea mult, fiindcă întârzierea
este o primejdie ucigătoare de suflet. Ca regulă, ritmul firesc al
vieţii duhovniceşti începe cu căsătoria. Cel necăsătorit se aseamănă
cuiva care încearcă să locuiască pentru totdeauna în hol: nu pare să
priceapă la ce folosesc camerele. Părinţii ar trebui să se intereseze de
viaţa socială a copilului, dar şi de viaţa sa de rugăciune, încât
fericitul ceas să vină ca un dar de la Dumnezeu.
Fireşte,
când e vorba de alegerea unui partener, copilul va lua seamă la părerea
părinţilor săi. Cât de des nu simt părinţii un cuţit trecându-le prin
inimă, atunci când copiii nu-i întreabă despre cel care le va fi tovarăş
în viaţă? Inima de mamă este sensibilă, şi nu poate îndura o astfel de
lovitură. Copilul ar trebui să vorbească despre aceste probleme cu
părinţii săi, pentru că aceştia au o intuiţie anume, ce le dă putinţa să
conştientizeze lucrurile care-i îngrijorează. Aceasta nu înseamnă însă
că tatăl şi mama ar trebui să facă presiuni asupra copilului. În cele
din urmă, el trebuie să fie liber să hotărască de unul singur. Dacă vă
veţi împinge copilul spre căsătorie, vă va socoti răspunzător dacă
lucrurile nu vor decurge bine. Nimic bun nu vine în urma presiunilor.
Trebuie să-l ajutaţi, dar trebuie şi să-i îngăduiţi să aleagă persoana
pe care o preferă sau pe care o iubeşte – însă nu pe cineva de care i-e
milă sau de care-i pare rău. Dacă copilul vostru, după ce se cunoaşte cu
cineva, vă spune: „Mi-e milă de săracul om, mă voi căsători cu el”, să
ştiţi că sânteţi în pragul unei căsătorii eşuate. Doar o persoană pe
care el sau ea o preferă sau o iubeşte poate sta lângă copilul vostru.
Şi bărbatul, şi femeia trebuie să fie atraşi unul de celălalt şi trebuie
să vrea cu adevărat, în chip lăuntric, fără grabă, să trăiască
împreună. În această privinţă, totuşi, nu putem face presiuni asupra
copiilor noştri. Uneori, din dragoste, simţim că ei ne aparţin, că sânt
ai noştri, şi că putem face ce vrem cu ei. Şi aşa copilul ajunge o
făptură neputincioasă să trăiască – fie căsătorit, fie necăsătorit.
De
bună seamă, procesul de cunoaştere şi apropiere, o problemă foarte
delicată – dar pe care adesea o trecem cu vederea – ar trebui să aibă
loc înaintea căsătoriei. Nu trebuie să avem rezerve în a ne cunoaşte
unul pe celălalt, mai ales dacă nu sântem siguri de sentimentele
noastre. Dragostea n’ar trebui să ne orbească, ci să ne deschidă ochii
pentru a-l vedea pe celălalt aşa cum este, cu neputinţele sale. „E mai
bine să iei din casa ta o încălţare, chiar dacă‑i pingelită”, spune o
zicală. Adică e mai bine să iei pe cineva cu care ai ajuns să te
cunoşti. Iar cunoaşterea trebuie întotdeauna să fie legată de logodnă, o
chestiune la fel de anevoioasă.
Atunci
când i-am sugerat unei tinere că ar trebui să se gândească serios dacă
să-şi ţină logodna, ea mi-a răspuns: „Dac-o să rup logodna, mama mă va
omorî”. Dar ce fel de încredinţare e aceasta, dacă nu-ţi dă voie să
renunţi la ea? A te logodi nu înseamnă neapărat că mă voi căsători.
Înseamnă că fac o încercare pentru a vedea dacă ar trebui să mă
căsătoresc cu persoana cu care m’am logodit. Dacă o femeie n’are
posibilitatea să rupă logodna, atunci n’ar mai trebui să se logodească,
sau, mai degrabă, n’ar trebui să meargă mai departe cu căsătoria. În
perioada logodnei, trebuie să avem grijă în chip anume. Cineva a spus
cândva că în perioada de cunoaştere a celuilalt trebuie să-ţi ţii inima
cu amândouă mâinile, ca pe o fiară sălbatică. Ştiţi cât de primejdioasă e
inima: în loc să te ducă la căsătorie, te poate duce la păcat. Există
posibilitatea ca persoana aleasă să te socotească doar o jucărie, sau o
periuţă de dinţi bună doar de încercat. Mai apoi, te vei deprima şi vei
vărsa multe lacrimi. Dar atunci va fi prea târziu, fiindcă îngerul tău
se va dovedi unul de lut.
Nu
alegeţi pe cineva care-şi pierde vremea prin cluburi, distrându-se şi
aruncându-şi banii pe excursii şi luxuri. N’ar trebui să alegeţi nici pe
cineva care, după cum veţi afla mai târziu, îşi ascunde egocentrismul
în spatele unor cuvinte de dragoste. Nu alegeţi drept soţie o femeie ca
praful de puşcă, care, de îndată ce-i zici ceva, sare în sus. Nu-i o
nevastă bună.
Mai
mult, dacă vreţi să aveţi o căsătorie cu adevărat izbutită, nu vă
apropiaţi de tânăra sau tânărul neputincios să-şi lase părinţii. Porunca
lui Hristos este limpede: „va lăsa omul pre tatăl său şi pre muma sa,
şi se va lipi de femeia sa” (Marcu 10:7). Dar când îl veţi vedea pe
celălalt legat de mama sau tatăl lui, când veţi vedea că îi ascultă cu
gura deschisă şi este gata să facă orice-i vor zice, să vă ţineţi
departe. Este o persoană bolnavă sufleteşte, imatură psihologic, şi nu
veţi izbuti să faceţi cu dânsul o familie. Bărbatul care vă va deveni
soţ ar trebui să fie plin de viaţă. Însă cum ar putea fi aşa, dacă nu
şi-a dat seama, dacă n’a înţeles, dacă n’a asimilat faptul că casa
părinţilor nu e nimic altceva decât o glastră în care a fost aşezat,
pentru a fi scos mai târziu şi răsădit în alt loc?
De
asemenea, când vă veţi alege soţul, încredinţaţi-vă că nu este un om
necomunicativ – în care caz nu va avea prieteni. Şi dacă azi n’are
prieteni, mâine va socoti anevoios să vă aibă drept prieten şi tovarăş.
Păziţi-vă de oamenii nemulţumiţi, plângăcioşi şi întunecaţi, ce se
aseamănă unor păsări mohorâte. Păziţi-vă de cei ce se jelesc mereu,
zicând: „Nu mă iubeşti, nu mă înţelegi” şi altele de acest fel. Ceva la
aceste făpturi ale lui Dumnezeu nu e în regulă. Păziţi-vă şi de
fanaticii religioşi şi cei excesiv de evlavioşi; adică de cei ce se
supără din pricina unor lucruri mărunte, care critică tot şi sânt
hipersensibili. Cum veţi putea trăi cu un astfel de om? Veţi şedea ca pe
ghimpi. Feriţi-vă şi de cei ce socotesc căsătoria ceva rău, ca un soi
de întemniţare, de cei ce zic: „Dar niciodată în viaţă nu m’am gândit să
mă căsătoresc!”
Păziţi-vă
de falşii creştini, care văd în căsătorie ceva dezgustător, asemenea
unui păcat, şi‑şi coboară grabnic ochii când aud vorbindu-se despre ea[1].
Dacă vă veţi căsători cu unul ca acesta, vă va fi un ghimpe în trup, şi
o povară pentru mănăstirea sa, dacă se va călugări. Păziţi-vă de cei ce
se cred desăvârşiţi şi nu află greşeală într’înşii, dar găsesc mereu
greşeli la ceilalţi. Păziţi-vă de cei ce se cred aleşi de Dumnezeu ca
să-i îndrepte pe ceilalţi.
Mai
este o problemă serioasă căreia trebuie să-i daţi atenţie: ereditatea.
Căutaţi să-i cunoaşteţi bine pe tatăl, mama, bunicul, bunica, unchiul
celuilalt. Trebuie să existe şi minime condiţii materiale. Mai presus de
toate, îngrijiţi-vă să aflaţi despre credinţa celuilalt. Are el sau ea
credinţă? Are idealuri persoana pe care vă gândiţi să v’o faceţi tovarăş
de viaţă? Dacă pentru el Hristos nu înseamnă nimic, cum vei putea să
intri tu în inima sa? Dacă n’a fost în stare să Îl preţuiască pe
Hristos, crezi că te va preţui pe tine? Sfânta Scriptură îi spune
bărbatului că soţia trebuie să fie a „legământului tău” (Mal. 2:14),
adică de credinţa ta, de religia ta, ca să ţi se poată alătura spre
Dumnezeu. Doar atunci veţi putea avea, după cum zic Părinţii Bisericii, o
căsătorie „cu încuviinţarea episcopului”[2], adică cu consimţământul Bisericii, şi nu un simplu act formal.
Discută
mai înainte lucrurile cu duhovnicul. Examinează împreună cu el fiecare
amănunt, şi el va sta de partea ta ca un prieten adevărat, iar când îţi
vei atinge ţinta, căsătoria ta va fi un dar de la Dumnezeu (cf. 1 Cor.
7:7). Dumnezeu dăruieşte fiecăruia în parte darurile sale. Pe unul îl
duce înspre căsătorie, iar pe altul înspre feciorie. Nu că Dumnezeu ar
face această alegere zicând „tu du-te aici” şi „tu du-te acolo”, însă ne
dă tăria de a alege după dorirea inimii noastre, precum şi bărbăţia şi
puterea de a îndeplini această alegere.
Dacă
ţi-ai ales astfel soţul, mulţumeşte Domnului! Fă-i cunoştinţă cu
duhovnicul tău. Dacă n’ai unul, amândoi ar trebui să alegeţi împreună un
duhovnic care să vă fie Stareţ, părinte, cel care vă va aminti de
Dumnezeu şi vi-L va arăta.
În
viaţă veţi avea multe greutăţi. Vor fi o sumedenie de probleme. Grijile
vă vor înconjura, şi nu va fi uşor să duceţi o viaţă creştinească. Însă
nu vă temeţi. Dumnezeu vă va ajuta. Faceţi ce vă stă în putinţă. Puteţi
citi cinci minute în fiecare zi dintr’o carte duhovnicească? Să citiţi.
Vă puteţi ruga cinci minute în fiecare zi? Rugaţi-vă. Şi dacă nu
izbutiţi cinci minute, rugaţi-vă două. Celelalte ţin de Dumnezeu.
Când
veţi întâmpina greutăţi în căsătorie, când veţi vedea că nu sporiţi în
viaţa duhovnicească, să nu deznădăjduiţi. Să nu vă mulţumiţi, însă, nici
cu sporirea pe care aţi dobândit-o până acum. Înălţaţi-vă inimile către
Dumnezeu. Urmaţi celor ce au dat totul lui Dumnezeu, şi faceţi ce
puteţi ca să vă asemănaţi lor, chiar dacă tot ce puteţi face este să vă
doriţi în inimă asemănarea cu ei. Lăsaţi făptuirea în seama lui Hristos.
Şi, când veţi urca pe calea aceasta, veţi simţi cu adevărat care este
rostul căsătoriei. Altfel, veţi orbecăi în viaţă asemenea unui
nevăzător.


