Redobândirea fecioriei? Cum e posibil să o iei de la început?

Sf. Maria Egipteanca

Am întâlnit tinere care au căzut în păcat și nu s-au mai putut ridica, nu s-au putut ierta și nici n-au mai nădăjduit în iertarea lui Dumnezeu. Cel mai greu le era să creadă că Dumnezeu îi dă, cu adevărat, celui care se întoarce de pe calea păcatului, o viața nouă, că el nu mai este același cu cel ce a venit la spovedanie, ci că este curățat de ”toată întinarea”. 
Am întâlnit și tinere care s-au ridicat din păcat și cu toată experiența aceasta dureroasă au putut da o mână de ajutor și altora, mărturisind despre iubirea și iertarea lui Dumnezeu care ”nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea sa și să fie viu”(Iezechiel 33,11).
Textul de mai jos sper să fie de folos celui care dorește să-și schimbe viața, să pună ”început bun”.

A Second Chance at Virginity? How is it possible to start over?

 Tim Stafford
http://www.christianitytoday.com

Poţi reveni la starea de feciorie?

Sună ridicol. Să-ţi redobândeşti fecioria? De ce să nu ceri să retrăieşti săptămâna care a trecut? Cum e posibil să-ţi începi din nou viaţa?

Odată un om i-a adresat o întrebare asemănătoare lui Iisus: ’’ Cum poate un om să se nască fiind bătrân? Oare poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?’’ (Ioan 3,4)* Iisus i-a răspuns vorbindu-i despre renaşterea spirituală, duhovnicească. Ce este născut din trup, trup este, dar Duhul Sfânt dăruieşte o nouă viaţă de sus, duhovnicească. (Ioan 3.6)

Poţi pierde fecioria fizică doar o dată. Dacă ai făcut asta, nu se mai poate schimba nimic din punct de vedere fizic, nu mai poţi reface ceea ce se întâmplă doar o dată în viaţă, iar trecutul poartă cu sine toate consecinţele fizice şi emoţionale care decurg de aici. Dacă amintirile ţi-au fost imprimate în creier, nu poţi pretinde că au dispărut complet. Dar din punct de vedere spiritual, este posibil un nou început.

Renaşterea spirituală nu distruge trecutul, ci îl transformă. A doua şansă, spiritual, înseamnă că nu există limite în ceea ce poţi deveni. Dumnezeu, care a făcut universul din nimic, poate lua trecutul tău şi să să-l transforme în ceva frumos.

Sfântul Apostol Pavel a vorbit despre aceasta transformare când a scris unui grup de creştini din Grecia. Aveau multe de regretat din trecutul lor. Dar trecutul lor a fost transformat, ei crezând în răscumpărarea păcatelor de către Iisus Hristos:

”Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru.” ( 1 Corinteni 6, 9-11)

Cum începi o astfel de transformare? Nu poţi s-o gestionez de unul singur. Ai nevoie de ajutorul, puterea, şi iertarea lui Dumnezeu. Și unde găsești această iertare? O ceri de la Domnul. Transformarea vieții tale începe simplu și tainic. Te rogi, o ceri de la Dumnezeu, și Dumnezeu lucrează în viața ta.

Dar când te oprești din a mai păcătui și ceri iertarea, poți tu să te numești pe tine feciorelnic din nou? Poate nu mai ești feciorelnic din punct de vede fizic, dar pentru că ai fost curățat de păcat de către Dumnezeu, prin Taina Spovedaniei și Taina Împărtășaniei, tu ești feciorelnic în ochii lui Dumnezeu! Poate asta nu îți va curăța reputația sau amintirile, dar ești deja curat în viața ta nouă cu Hristos. Ești un om nou, ai o viață nouă, trăiești un nou început.

După ce ai primit iertarea lui Dumnezeu, va trebui în continuare să te ocupi de urmele trecutul tău, cum ar fi sentimentul de vină. Sentimente de vinovăție sunt un răspuns intern, emoțional și nu sunt întotdeauna sănătoase. Ceea ce noi numim o conștiință vinovată este adesea un amestec de sentimente cum ar fi regretul, pierderea, tristețe și rușinea. Acestea sunt sentimente naturale pentru cineva care a fost implicat într-o relație intimă fără binecuvântarea lui Dumnezeu. Sentimentul de vinovăție nu se va schimba instantaneu. Ca și alte consecințe naturale - sarcina, boala sau amintirile dureroase, nici sentimentul de vinovăție nu dispare în mod necesar, atunci când Dumnezeu transformă viața ta. Dar întepatura lor este luată. Deci, chiar dacă te-ai putea simți vinovat, este vital să știi că, în măsura în care Dumnezeu este în viața ta, tu ești curat. Acesta este cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu promite să ne ierte și să ne curățească atunci când ne mărturisim păcatele: ”Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1, 9). Și Dumnezeu promite să uite păcatele tale pentru totdeauna: ”Eu voi ierta fărădelegile lor şi păcatele lor nu le voi mai pomeni.” Ieremia 31:34).

Iisus nu a murit pe cruce pentru a ne ține departe de sentimentele noastre. El a murit (și a înviat) ca să ne elibereze de păcate. Curățit de păcate, poți lucra pentru a transforma sentimentele tale într-un instrument util pentru a te pune în slujba lui Dumnezeu. Nu folosește nimănui ca tu să-ți plângi de milă. Având o viață nouă și o inimă vindecată de rănile păcatului de către Hristos, poți oferi compasiune pentru durerea altor oameni. Și ei te pot încuraja profund să nu mai greșești.

 Traducere și adaptare Ramona Pop

*Întrebarea aceasta (infantilismul acesta) nu-l compromite pe Nicodim ci, dimpotrivă, mărturiseşte cu totul altceva: cât de surprinzător, neaşteptat şi paradoxal e creştinismul! (Pr. Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, NICODIM, la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci şi la 2 ianuarie) 

Îi mulțumesc Domnului că m-a ajutat să scap de o blestemată obsesie, aceea de a mă confunda cu păcatul

Viața cu Dumnezeu e vindecare continuă

Sărut-mâna, Maică!
TEMA SESIUNII 7
Aș vrea să scriu despre anexele sesiunii și sunt convinsă că acum ceva timp aș fi înșiruit zeci de pagini numai pe subiectul durerii și al suferinței.
Am citit despre suferință, și totuși îmi vine să vorbesc numai de bucurie! Și să vă împărtășesc tot ce am trăit alături de Domnul de când m-am pus pe un făgaș normal, de când sunt iar aproape de duhovnic, mă țin de rugăciune, trăiesc conștient fiecare zi și încerc să fug de surogate. Doamne, ce MINUNE!!! Ce minune că fiecare zi e o minune!!!
Cea mai mare durere cu care rămăsesem în urma experienței respective era că nu voi mai fi niciodată aceeași, că păcatul m-a mutilat într-un asemenea hal încât și dacă mă voi mântui prin pocăință, în esență voi rămâne invalidă pentru tot restul vieții. Inclusiv în veșnicie. Niciodată nu voi mai fi curată. Niciodată nu voi mai putea sta înaintea Domnului decât cu sentimentul unei dezamăgiri profunde, cu sentimentul că nu mai am ce să Îi ofer, că sunt doar un gunoi, o caricatură de om, o mizerie. Am știut mereu că păcatele de care trebuie să ne ferim cel mai mult sunt cele din sfera desfrânării. Instinctiv, de când eram un copil am știut asta. Lucrul minunat însă e altul: am descoperit că dacă mă voi lamenta o viață întreagă că m-am întinat și că nu voi mai fi niciodată cea care am fost risc să cad iar în depresie, să mă învârt efectiv în jurul cozii, agățându-mă de o imposibilitate. Sau să ajung la o asemenea deznădejde încât mă voi arunca în păcat chiar până la capăt. Timpul nu poate fi dat înapoi, oricât aș vrea. Ce am făcut, am făcut, dar se poate ca de acum înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu se mai repete. Și răspunsul care a venit de la Domnul a fost că DA, nu voi mai fi niciodată aceeași, dar nici nu trebuie fiindcă El vrea să mă facă o altă persoană, să mă înnoiască, să modeleze poate ceva mai bun decât a fost vreodată, cu atât mai mult cu cât acum am gustat amărăciunea și știu să mă feresc mai bine. DA, DOAMNE, ACCEPT CĂ NU SE MAI POATE SĂ MAI FIU ACEEAȘI și nu vreau să mă mai gândesc în mod obsesiv la asta! Vreau să mă pun în mâinile Tale ca să poți face ceea ce vrei din mine de acum înainte! Ah, Maică, părintele mi-a mai spus ceva care m-a smerit puțin, adică m-a ajutat să intru în mine cu mai multă onestitate. Mi-a spus să Îi mulțumesc Domnului mereu că m-a ținut să nu cad mai rău – pentru că situația putea fi cu muuuult mai groaznică! – să-I dau slavă pentru asta. Punând apoi lucrurile cap la cap, chiar m-am „trezit” dând slavă lui Dumnezeu și am realizat că dacă era după mine, cădeam într-un hal fără de hal. Undeva în adâncul ființei mele am reușit să asimilez acest adevăr, fără să mă mai întristez peste măsură sau să cad în disperare. Ba chiar să mai și mulțumesc pe deasupra că, deși sunt atât de rea și nevrednică, El lucrează și vrea cu orice chip să mă vindece.
Ei, și acum întorcându-mă la minunile mele... viața asta nu e cum o credeam eu. Și cred că viața nu ni se pare frumoasă fiindcă mereu visăm și avem așteptări ca lucrurile să iasă într-un anume fel, CUM VREM NOI, în loc să le primim pe toate din mâna lui Dumnezeu așa cum sunt, fără pretenții! Astăzi realizez că nu am pentru ce să-L iert pe Dumnezeu (cândva, credeam asta, eram revoltată pe El) și în inima mea cântă parcă o doxologie continuă, o recunoștință fără de margini pentru Dumnezeul care mi-a dăruit si suferința și bucuria numai spre binele meu!!!
Doamne, Îți mulțumesc pentru părinții mei... Îi iert pentru toate greșelile pe care le-au făcut și îi iubesc, așa cum de fapt i-am iubit mereu. Îți mulțumesc că prin părinții mei, prin strictețea lor, prin mediul și modul în care m-au crescut, m-au ținut atât de departe de mizeria și răutatea lumii. Datorită lor am fost un copil cu mintea curată până la 17-18 ani, datorită lor nu am cunoscut până atunci lucruri întinate, nici măcar la nivel mental. Și chiar dacă acum am greșit, m-am murdărit, m-am întinat, am bucuria că am avut o copilărie curată și lipsită de genul de suferință pe care îl văd azi la adolescenți. Datorită lor nu am făcut multe greșeli. Datorită lor exist. Datorită lor am căpătat multe binecuvântări și nu degeaba mai zice tatăl meu: Vezi, dacă ai asculta mai des de noi... Cât de mare e ascultarea față de părinți, câtă bucurie aduce! Și cât e de ușoară! Doar vrășmașul ne face să credem că e grea, doar el ne insuflă gânduri de mândrie cum că „știm noi mai bine” și că „de ce să se bage părinții în viața mea?”. Nu e greu nici să renunțăm la mici mofturi și pretenții pentru a le face pe plac și culmea e că tot noi simțim pace și bucurie. Și cea mai mare fericire pe care o am față de părinți este că nu mai vreau să mai fie în niciun fel! Mereu mi-am dorit să mă înțeleagă mai bine, să fi făcut sau să facă lucrurile într-un anume fel, să se fi lăsat sau să se lase de cutare lucru, să se fi purtat sau să se poarte într-un anume mod... pe scurt, să fie altfel de cum sunt. Doamne al meu, ce ÎNȘELARE! Credeam că așa ne-am fi putut înțelege și iubi mai mult, dar acum pricep că adevărata iubire o simțim atunci când nu mai dorim ca ceilalți să se schimbe. Îi iubesc pe părinții mei așa cum sunt si singurul lucru pe care l-aș dori ar fi să Te cunoască pe Tine. În rest, acum știu să mă bucur de ei, să mă bucur de faptul că există în viața mea, cu calități și defecte, cu lucruri bune și greșeli și realizez că eu, de aș fi fost în locul lor, aș fi făcut greșeli mult mai mari! Vreau să ne bucurăm unii de alții, să trăim în pace. Mă rog Domnului să îi ajute în toate fiindcă multe au făcut pentru mine, iar greșelile pe care le-au săvârșit au fost din prea multă dragoste, dintr-o dragoste prost înțeleasă, din hiper-protectivitate, din teamă că aș putea păți ceva rău sau pentru că nu L-au cunoscut pe El. Îmi dau seama acum cât au suferit, câte sacrificii au făcut. De ce noi copiii mereu avem impresia că părinții TREBUIE să fie PERFECȚI??? E adevărat, cât suntem mici și nu înțelegem, e normal să vedem lucrurile așa. Pentru un copil, mama și tata sunt centrul universului, mult timp singurul univers pe care îl cunoaște. Dar de ce atunci când creștem nu vrem să ne revizuim atitudinea cu una mai matură și să înțelegem că și ei sunt OAMENI, că au dreptul să greșească și că nici noi nu am fi fost mai buni dacă eram în locul dânșilor? Mulți oameni nu pot să-și ierte niciodată părinții, nici măcar atunci când ei înșisi devin părinți și săvârșesc aceleași greșeli. Pentru fiecare dintre noi, părinții, buni sau răi, sunt cel mai prețios lucru pe care îl avem, iar pentru părinți, copiii sunt cel mai prețios dar pe care îl primesc de la Dumnezeu.
Am trăit în rugăciune un alt adevăr dureros: am păcatuit mult fiindcă am refuzat Bucuria (pe motiv că: nu pot, nu merit, nu trebuie... și alte aberații). Refuzând bucuria, am căutat-o inconștient în senzațiile pe care le dă păcatul și care la prima vedere pot umple golurile din noi. De fiecare dată când alunecam în deprimare, tristețe pătimașă, simțeam nevoia să păcătuiesc în vreun fel... chiar și numai torturându-mă cu gânduri sinistre. Lovindu-mă fizic. Sau, ulterior, în brațele cuiva care îmi dădea sentimentul că valorez ceva, că nu sunt chiar un gunoi cum mă simțeam eu, că sunt iubită. Dar acea refugiere însemna păcat fiindcă mereu se ajungea la vreo formă sau alta de desfrânare. Și confundam păcatul, senzațiile... cu dragostea... Plângeam, îmi doream să nu se mai repete, dar cu proxima ocazie se întâmpla același lucru. Trebuia să păcătuiesc chiar și numai refugiindu-mă în mâncare și mâncând până uitam de mine. Abia când simțeam că mi-e rău, fizic, realizam că de fapt, m-am rănit, că nu am umplut niciun gol, doar am anesteziat pentru moment... pentru câteva minute sau ore și mi-am mutat atenția de pe durerea sufletului pe durerea stomacului sau a ficatului care se revoltau pentru abuz.
Viața e o bucurie când o primim așa cum este, fără pretenții ca lucrurile să se desfășoare după un anumit calapod sau după un scenariu regizat de noi de dinainte. Descoperire colosală pentru mine. Nu înțelegeam de ce eram mereu atât de dezamăgită de viață, de ce nimic nu-mi ieșea bine (cum credeam EU că era „bine”). Trăită împreună cu Domnul, viața devine o aventură fascinantă, iar durerea și bucuria nu mai par chestiuni antagonice, ci ambele căi de a ne cunoaște, de a-L cunoaște pe Dumnezeu, de a învăța ceva nou, de a trăi, de a fi VII. Durerea nu e așa de rea cum o credeam... nici măcar durerea pentru păcat. Ce ne-am face de nu ar exista suferința după ce păcătuim?! Doamne al meu, ne-am prăvăli CU TOȚII în iad fără să știm!

Este greu să menţii o relaţie curată cu o fată până la căsnicie?

- Ai putea dumneata să te mai uiti în ochii unei fete după ce ti-ai batut joc de ea, dupa ce i-ai călcat în picioa­re fecioria? Să știți că numai cel care păstrează o desavârșită curățenie în gânduri este prieten adevarat. Eu cand mă uit la copil, rămân cutremurat când văd că se atentează la el. Sunt monștrii care vor să foloseasca trupușorul copi­lului. Este o monstruozitate. Eu nu pot întelege. Un individ care se atinge de un copil, sau se atinge de curațe­nia unei tinere face o monstruozitate care depașește si pe diavolul.

Când văd un copil eu ma sfințesc! Se trezesc în mine toate gandurile cele sfinte si mari, când mă uit la un copil. Acelasi lucru se întampla când ma uit la orice om - mă sfințesc, mă curățesc. Așa trebu­ie să fie si prietenia între baiat și fata: să păstreze aceasta frumusețe. Sigur că exista impulsuri, pentru ca ai în spate păcatul stramosilor, păcatul stramo­sesc, și ispitele vin. Dar dacă un tânăr este cuminte, deștept și se roagă, știe să-și respecte prietena.

Omul se satura foarte repede de plăceri si nu mai vrea sa o vada pe fe­meie si din această cauză divorțeaza. De aceea se sparge iubirea sufletească si legatura dintre barbat si femeie devine o legatura de circumstanță, de intere­se. De multe ori cand stau de vorba cu oameni căsătoriti si cand le vorbesc de sot sau sotie vad că se încruntă. Nu le face placere. S-au saturat unul de altul. Si traiesc, se forteaza sa traiasca, ca mai au copii, mai au interese materiale.

Dar nu se mai iubesc, nu se mai res­pecta. De aceea este nevoie de puritate, de curatenie, de cumpatare. Ele sunt necesare ca sa se pastreze echilibrul in viata omului si tot prin ele sunt pastra­te dragostea si armonia in viata.

ÎPS Justinian Chira, Sfințenia tinereții

Ce faci când bucuria nu face parte din structura ta sufletească, ci, dimpotrivă, tristețea este firescul și găsești permanent motive de întristare?

Maica Siluana Vlad

Ți-ar plăcea să fie adevărat! Și știi de ce ți-ar plăcea? Că n-ai avea de dat nici o socoteală! Nu te îmbăta cu apă rece! Ești dăruit, sau dăruită cu tot ce-ți trebuie ca să deschizi ușile bucuriei. Ai tot ce-ți trebuie pentru bucurie. Și știi de ce alegi întristarea? Și știi de ce alegem porțile de ieșire din bucurie? Mânia și celelalte? V-o spun din experiență. De plăcere. Nimeni n-ar face păcate, mai ales când vede ce ravagii au făcut în alții, dacă păcatul ar aduce direct durerea. Eu am avut și am multe patimi, dar mânia e pe primul loc. Am primit-o moștenire de la tot neamul, și dinspre tata, și dinspre mama. Și sunt două feluri deosebite de mânie. Doamne, iartă-mă, nu-i judec, dar vă spun așa, ca să vedeți că n-am avut de ales, dar nici nu am nici o scuză pentru păcatele făcute prin ele pentru că am avut și am și libertatea să nu fac ce mă împinge mânia. Și m-am tot gândit și întrebat: măi femeie, măi omule al lui Dumnezeu, de ce faci tu chestia asta? Și nu găseam răspunsul, că eram vicleană, și ziceam că nu știu. Până într-o zi, când m-am întâlnit cu femeia aceea pe stradă (am tot povestit întâmplarea, dar a fost „inițiatică” și pentru mine) care nu s-a lăsat până n-a bătut-o bărbatul ei pe care îl ocăra mergând în urma lui. Și când i-am zis: „nu te-ai lăsat până nu te-a pocnit!” îmi zice: „Da’ măcar m-am răcorit!”. Atunci, în sinea mea, am aflat răspunsul la întrebarea „Ce câștig eu când mă înfurii?” Mă răcoresc, oameni buni! Dar e frigul iadului și nu răcoarea aceea a raiului în care Se făcea văzut Dumnezeu. Da, orice patimă e însoțită de plăcere. Și nevoia aceea de a scăpa de sub presiunea durerii ne împinge, ne trage să alergăm imediat după un „antinevralgic”, un antibiotic, un antidepresiv ca să ajungem la plăcere. N-avem răbdare să ajungem la bucurie. Și atunci dracul zice: las’ că-ți dau eu ceva pe loc, îți trece imediat, numai zi-i că-i bou. Și zici: „boule” și te răcorești! Îți faci plăcerea… Orice patimă, orice apucătură, e numai și numai pentru plăcere. Dar trebuie să începi să nu mai ai încredere în plăcere, pentru că ești lucid că după plăcere vine durerea, că orice plăcere se sfârșește în durere, dacă nu e plăcerea firească, plăcerea binecuvântată, care-i pusă de Dumnezeu în noi ca semn al împlinirii nevoilor sufleului și ale trupului nostru.
Sunt oameni care spun că trupul ne împinge la păcat. Dar Părinții, când ziceau de păcate trupești, nu se gândeau la trup în sensul în care gândim noi acum. Stomacul, în nici un caz nu-ți cere să mai mănânci când e plin. Zice: nu mai pot! Și tu zici: stai, numai puțin, că tare-i bun! Da? Și mai mănânci un „pic”. Și se umflă, se umflă și tu tot îi mai dai și dai vina pe trup, că el a făcut. Asta-i patima noastră, să dăm vina pe altcineva. Caută, omule, care e plăcerea de care depinzi și eliberează-te de robia ei. Zi: „Doamne, jertfesc această plăcere drăcească pentru bucuria Ta cea sfântă!”. Fără jertfă nu se poate. Nu ne cere nimeni să-l jertfim pe Isaac. Că nu știu cine zicea: „care-i Isaacul nostru?”. Dacă Isaacul tău este să te descarci, apoi sacrifică-l pe acela și Dumnezeu nu te lăsă să mori și îți dă puterea să intri în bucurie. Nu există om care să nu fie născut pentru bucurie. Ne e lene și suntem lași. Da?

Să mă ierți, omul lui Dumnezeu, nu e vorba numai de mata. Mata cred că aveai nevoie de un cuvânt mai bun. Dumnezeu să te mângâie!

Schimbările din perioada adolescenţei

Andreea Hefco

Cercetările actuale legate de neuroştiinţe relevă că dezvoltarea creierului nu are loc în întregime în copilărie, cum s-a crezut iniţial. Creierul continuă să se dezvolte în timpul adolescenţei şi după vârsta de 20-30 de ani. Partea creierului care suferă schimbările cele mai dramatice în timpul adolescenţei este cortexul prefrontal. Cortexul prefrontal este o zonă foarte interesantă a creierului de care am mai vorbit în articolele anterioare.

Cortexul prefrontal este mult mai mare la oameni decât la alte specii şi e implicat într-o gamă de funcţii cognitive înalt specializate, ca luarea decizilor, planificarea pentru ziua următoare, săptămâna viitoare sau anul viitor, inhibă comportamentul inacceptabil, nepoliticos sau prostesc. E de asemenea implicat în interacţiunile sociale, în înţelegerea altor oameni şi în conştiinţa de sine.

Adolescenţii şi adulţii folosesc o abordare mentală diferită în luarea deciziilor

Studii RMN urmărind dezvoltarea acestei regiuni au arătat că într-adevăr ea trece printr-o dezvoltare dramatică în timpul adolescenţei. Volumul materiei cenuşii creşte de la vârsta de 4 la 22 de ani, se măreşte în copilărie şi atinge un maxim în prima parte a adolescenţei. Vârful de creştere apare cu doi ani mai târziu la băieţi, comparativ cu fetele, probabil pentru că băieţii intră în pubertate în medie cu doi ani mai târziu decât fetele. În adolescenţă există un declin semnificativ în materia cenuşie din cortexul prefrontal. Poate nu sună corect, dar de fapt acesta e un proces de dezvoltare, pentru că declinul volumului materiei cenuşii din cortexul prefrontal se presupune că ar corespunde cu ajustările sinaptice, adică cu eliminarea sinapselor nedorite. Este un proces important, parţial dependent de mediul în care se află omul. Sinapsele folosite se întăresc, iar sinapsele nefolosite în acel mediu sunt eliminate. Putem gândi procesul cu tăierea unei tufe de trandafiri. Eliminăm ramurile slabe astfel încât ce rămâne, ramurile importante, să crească mai puternic. Acest proces, care realizează eficient acordul fin al creierului în funcţie de mediul specific speciei, se petrece în cortexul prefrontal, dar şi în alte părţi ale creierului, în perioada adolescenţei umane. Rezultate care se bazează pe studiile mai multor laboratoare din lume relevă că adolescenţii şi adulţii folosesc o abordare mentală diferită, o strategie mentală diferită în luarea deciziilor sociale. Abilitatea de a lua în considerare perspectiva altcuiva, de exemplu a părintelui sau a profesorului de şcoală, în scopul de a ghida coportamentul în anumite situaţii sau ceea ce facem în viaţa curentă, încă se dezvoltă în adolescenţa medie. Deci, dacă ai un fiu sau fiică adolescenţi şi uneori crezi că ei chiar nu pot lua în considerare perspectiva altora decât a lor, ai dreptate! Nu pot. Din această cauză.

Asumarea riscului

Alt exemplu este asumarea riscului. Ştim că adolescenţii au tendinţa să-şi asume riscuri. Da, îşi asumă riscuri mai multe decât copiii sau adulţii, în special când sunt cu prietenii lor. Există o nevoie importantă de a deveni independent de părinţi şi să-şi impresioneze prietenii în adolescenţă. Asta se poate înţelege analizând dezvoltarea unei părţi a creierului numită sistem limbic. Sistemul limbic se află adânc în interiorul creierului. E implicat în procesarea emoţiilor şi a recompenselor. Generează sentimentul de recompensă atunci când facem ceva distractiv şi/sau riscant. Produce incitarea dată de risc. Această regiune din sistemul limbic e hipersensibilă la recompensa provenită din risc la adolescenţi, comparativ cu adulţii. Neuroştiinţele au demonstrat că mediul şi educaţia pot influenţa dezvoltarea creierului adolescent, pentru că aceasta este o perioadă a vieţii în care creierul e deosebit de adaptabil şi maleabil, dezvăluind o ocazie fantastică pentru învăţare şi creativitate. Deci, ceea ce-i perceput uneori ca o problemă cu adolescenţii, asumarea de riscuri aparent inutile, slabul control al impulsurilor, conştiinţa de sine, nu ar trebui stigmatizat. Ele reflectă schimbări în creier care oferă o ocazie excelentă pentru educaţie şi dezvoltare socială. (Adaptare după Sarah-Jayne Blakemore: „The mysterious workings of the adolescent brain“.)

Cuviosul Paisie Aghioritul spunea pentru perioada adolescenţei, pe care o numea vârsta cea mai grea, ca părinţii să facă tot ceea ce pot, iar ceea ce nu pot, pentru că întrece puterile lor, să încredinţeze lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, copiii mei nu mă ascultă. Eu nu pot face nimic. Ai grijă Tu de ei“.

Sursa: Doxologia

Cristina: "Am facut 'marele pas' cu prietenul meu"

Ma intorsesem in Biserica de un an. In clasa a 12-a m-am spovedit iarasi, dupa 3 ani in care m-am revoltat "impotriva" lui Dumnezeu, pana am ajuns la o profunda depresie si anxietate de care am inceput sa ma vindec abia in clasa a 12-a. Dar vrajmasul, nedorind sa ma scape din ghiarele sale, mi-a pus multe si dureroase bete in roate, in acel an, si abia am scapat cu viata la propriu, cand am ajuns la facultate si am schimbat mediul. Insa, in suflet mi-au ramas anumite resentimente fata de "vrajmasii vazuti" (oameni pe care acum ii compatimesc pentru ca imi dau seama ca au fost doar instrumente in mana celui rau) si inclusiv fata de Bunul Dumnezeu, pe care Il invinuiam in ascuns, si inca pe fata uneori, pentru ca mi-a dat sa cunoasc atata suferinta - pentru care acum sincer va marturisesc ca nu stiu cum sa-I multumesc pentru ea...

Si pentru ca in sufletul meu era o presiune foarte mare, dar si din cauza ca am fost o "cutezatoare" in viata mea, in general, am facut "marele pas" cu prietenul meu - pe care nu-l cunoasteam de foarte mult timp, si pe care il iubeam mai mult ca pe un prieten - poate de aceea am simtit si o mare vina, pentru ca in perioada urmatoare am simtit ca mi-am facut un mare rau nu doar mie, ci si unei alte persoane... Paradoxul a fost, poate ca, mai putin m-am simtit eu folosita (de obicei fetele se simt astfel), cat am avut constiinta foarte incarcata ca am facut cel mai mare rau pe care as fi fost in stare sa-l fac unei persoane.

Si aceasta pentru ca gravitatea consecintelor acestui pacat (aproape la fel de mare cu cel al uciderii, sau al sinuciderii chiar) este o realitate si asta o cunosc toti cei care au avut curajul sa recunoasca aceasta stare de lucruri si s-au intors, mai apoi, prin pocainta.

Vreau sa va povestesc cateva experiente sau mici revelatii care mi-au schimbat pentru totdeauna viata, nemaifiind in stare sa ma mint nici daca tineam neaparat.

In dimineata in care a plecat prietenul meu si am ramas singura, am privit la icoana Mantuitorului, si am cazut in genunchi aproape trasa de o putere din mine si de chemarea lui Dumnezeu, de vocea Lui din constiinta mea care era mai vie ca niciodata. Am inceput atunci sa plang cu isterie, pentru ca pana in acel moment eu ignorasem (voit, desi stiam "in teorie") faptul ca ceea ce voi face este pacat - iar acum simteam o mare durere pentru ca a trebuit sa cad, ca sa simt si sa inteleg ca este adevarat.

Si cel mai mult ma durea pentru ca atunci am constientizat ca L-am ranit cel mai mult pe Dumnezeu, prin neascultare si dorindu-mi sa ma razbun astfel pe El pentru ca m-a lasat sa sufar un an de zile... "Trezirea" a avut loc si atunci cand mi-am dat seama ca nu m-am razbunat deloc pe El, ci toata razbunarea s-a rasfrant in cele din urma numai asupra mea... pentru ca mi-am dorit acest lucru, iar acum ca l-am savarsit, urma sa-l traiesc pana la capat, cu toate consecintele si pentru toata viata.

Intensitatea adevarului din aceste descoperiri a crescut atunci cand, inainte sa am eu intentia sa-I cer iertare pentru grozavia pe care mi-am dat seama ca am facut-o, Domnul mi-a aratat ca El deja m-a iertat - odata pentru totdeauna!!! - atunci cand a murit pe Cruce pentru mine, si pentru toti oamenii.

Asta a fost cel mai dureros pentru mine, cand am aflat infinita MILA a lui Dumnezeu, fata de infinita rautate si nebunie a noastra. Mai urma numai sa-mi port si eu crucea, si sa-mi duc canonul pe care stiam ca o sa-l primesc ca tratament pentru diminuarea efectelor raului. In acel moment, in care nu mi s-a descoperit numai, ci Insusi glasul Domnului mi-a spus toate acestea - in constiinta mea, strapunsa de puterea Adevarului - am constientizat prezenta unei puteri satanice - Satana insusi, indraznesc sa cred si sa marturisesc - pe care l-am auzit (nu cu urechile trupesti, va dati seama) razand, cu o satisfactie demonica, de caderea mea! Si atunci mi-am dat seama ca ma biruise si ca satisfactia infinita a lui, in acel moment, era ca m-a putut indeparta pentru o buna perioada de timp, de Sfantul Trup si Sange al Domnului - pe care recunosc ca inainte de a cadea in acest pacat, nu L-am pretuit atunci cand ma impartaseam de El.

Bineinteles, a urmat ca am ajuns iarasi la scaunul spovedaniei, am primit canon, si am suportat tot ce-a urmat - "plata" pacatului, cu varf si indesat... Si prin asta nu ma refer ca mi s-a intamplat cine stie ce - vreo pedeapsa, cum s-ar astepta credinciosii "populari" - dar realitatea a ceea ce traiam a fost atat de dureroasa, incat nu mai era nevoie sa "platesc" prin vreun necaz.

Acum ma impartasesc din nou, si ma vindec cu fiecare particica din Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului, a Carui putere mi-a redat si schimbat viata. Un prieten bun mi-a spus ca, dupa roadele consecintelor faptelor noastre, se va dovedi daca fapta aceea a fost spre folosul nostru. Bineinteles, ca daca ar fi sa mai iau odata o asemenea decizie, nu as repeta greseala pentru care mi-am spart capul, la propriu, de cate ori mi l-am dat de pereti. Dar, va marturisesc ca, pentru ceea ce am cunoscut si stiu acum - cu pretul a ceea ce am trait, adica iadul - ma bucur ca Dumnezeu m-a facut sa-L cunosc mai mult, si mi-a devenit mai apropiat, abia dupa ce am "muscat" din iad... cu pofta si nebunia cu care si Eva a muscat, in nestiinta ei, din fructul oprit. Sper sa nu smintesc pe nimeni, dar uneori ma "bucur" pentru ca am cazut, deoarece, dintre consecinte, una a fost si cunoasterea lui Dumnezeu prin Bunatatea si Mila Lui nemasurate, daruite in aceste conditii.

Iar in prezent, celor care m-ar putea compatimi, si nu numai, le pot marturisi cu mana pe inima, ca acum am ajuns sa ma pot bucura mult mai mult si mai in adevar, decat m-as putea intrista, pentru ca BUCURIA IERTARII PRIMITE DE LA DOMNUL ESTE MAI PUTERNICA SI INFINIT MAI MARE DECAT TRISTETEA SI DEZNADEJDEA CUNOSCUTE PRIN PACAT!

Tuturor care au trecut prin cele ce am trait eu, baieti si fete, le multumesc pentru onestitatea de a privi lucrurile in fata, si pentru CURAJUL de a cere iertare Domnului, si de a se intoarce, prin pocainta, la Iubirea Lui neconditionata! Poate, cu adevarat, cum spunea cineva, "s-ar părea că lui Dumnezeu îi plac mult oamenii ăştia păcătoşi, dar păcătoşi, nu aşa! Cu căldiceii nu se prea împacă..." Asta nu inseamna, nicicum, sa fiti pacatosi ca sa simtiti Iubirea Domnului.

Va doresc tuturor sa aveti sansa vietii la propriu, de a sta in fata duhovnicului, de a auzi glasul plin de Nemasurata Mila a Domnului, si de a plange in fata acestei BLANDETI NEMASURATE SI DE NEINCHIPUIT SI A IUBIRII SALE (si a paradoxului de a fi primiti cu Iubire pentru pacatele de moarte), care va va face sa va stea mintea-n loc la propriu, si va va castiga inimile, oricat de multe pacate ati fi facut. Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti!

Rugati-va si pt mine, pacatoasa - Cristina, 21 de ani!

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa! Amin!

Sursa: Ortodoxia Tinerilor

Este în­totdeauna ceva care ne arată nouă că nu este de la Dumnezeu aceasta

Î-4. O prietenă se desparte de tine după ce i-ai greşit cu ceva anume. Ea se desparte. Încerci să te apropii de ea, dar to­tul este un eşec. Până unde să meargă încercarea de restabilire a legăturii?

R-4. Punem de fiecare dată rugăciunea înainte şi apoi ac­ţionăm. Dumnezeu sprijină acţiunea omului şi să încercăm să refacem relaţia. Nu se poate? Este greu? Renunţăm. Este în­totdeauna ceva care ne arată nouă că nu este de la Dumnezeu aceasta, sau că trebuie să tragem o greşeală săvârşită în tre­cut. Nu putem insista la nesfârşit. De ce? Timpul trece. Viaţa trece. Am văzut fete rămase aşa, nedesprinse după doi ani de despărţire de prieten şi încă se mai gândeau dacă nu ştiu ce, dacă nu ştiu cum! Ori aceşti doi ani au curs, în aceşti doi ani ea trebuia să refacă sentimentele ei. Greu, ştiu asta. Şi în aceşti doi ani trebuia să cunoască un alt bărbat care să fie studiat în timp util de ea, nu în grabă. De aceea băieţii fac o mare gre­şeală dacă încurcă fetele vreo 2-3 ani, iar după aceea renunţă şi ele nu pot reface uşor altă prietenie. O fată poate să se dăru­iască, în timp ce un băiat nu poate. Este firea lui mai nefinisată aşa şi nu poate, nu poate să facă o dăruire totală ca o fată. De aceea fata trebuie să fie foarte atentă când, cui şi cum se dă­ruieşte. Reamintesc cuvintele Sf. Vasile Cel Mare care zicea: „Femeie nu cunosc, dar feciorelnic nu sunt." Cu alte cuvinte, putem discuta despre o feciorie fizică şi una psihică, distincte.

(Pr. Nicolae Tănase, Soţul ideal, soţia ideală, Ed. Anastasis, pg.25)

Aceasta nu este o intervenţie medicală!

E cumplit să nu știi ce dorești, să nu știi ce sens are viața, să nu te bucuri pentru că nu știi ce este bucuria

E cumplit să nu știi ce dorești, să nu știi ce sens are viața, să nu te bucuri pentru că nu știi ce este bucuria din cauza plăcerilor trecătoare ale păcatului și să nu înveți, să nu te pregătești pentru a fi capabil de bucurie.
Domnul S-a făcut om ca să ne dea puterea de a iubi, de a fi fericiți, de a ne bucura. Fără El nu suntem capabili de acestea și fără ele nu suntem oameni. Dacă nu primim acum și aici această Putere și nu învățăm să o folosim, în zadar trăim.
Da, Dumnezeu nu ne aruncă în iad cu satisfacția unui torționar din lagărele comuniste, de exemplu! Ci, chiar și în clipa morții ne invită în Rai, în odihna și bucuria Lui. Dar cine le va alege dacă nu le-a gustat? Cine le va dori dacă n-a devenit conștient de chinul care urmează plăcerii păcatului și nu dorește să scape de el? La asta se referea „metafora” mea.
Apoi, da, putem, chiar putem păcătui! Dacă nu am putea nimeni nu ar păcătui, nu? Da, putem și avem voie. O voie pe deplin liberă. Dacă ai păcătuit vreodată cred că ai văzut asta pe „pielea ta”. Doar că, dincolo de pielea ta, în adâncul din tine se află „cineva” care se întristează și suspină când faci asta. Acela ești tu cel creat după „chipul lui Dumnezeu”. Vocea lui să o asculți, vocea aceea delicată, dar și „nemiloasă” numită și conștiință! În acest sens te-aș ruga să fii atent mai degrabă la acea voce decât la gândul dacă „ai voie sau nu să faci un lucru” și „ce o să pățești după aia”!!! Dacă nu vei face un lucru pe care conștiința ta îl numește rău, păcat, doar de frică, nu vei avea cum să guști bucuria da a fi ales binele renunțând la rău.
Iar dacă tot ce-ți spun acum ți se pare complicat și abstract, te rog să te așezi în fața lui Dumnezeu, cu acest răspuns în mână, și să I-l arăți și să-I ceri, în cuvinte simple de rugăciune, să te lumineze să-i afli sensul. Cred că ești pregătit pentru asta.

Maica Siluana

O dovada vie că „blestemul” de acasă nu poate fi piedică de netrecut în calea Bucurie sfinte

Întâlnirea mea cu Sfântul Siluan

 Tocmai am citit un mail despre Sfântul Siluan... care m-a dus cu gândul la întâlnirea mea cu el și am simțit nevoia să împărtășesc asta...
 Eram în timpul liceului când adesea atmosfera de acasă era insuportabilă datorită certurilor părinților... Ieșeam să mă plimb și îmi amestecam apăsarea sufletului cu peisajul parcurilor, cu cântece, desene, versuri... Nu reușeam să vorbesc cu nimeni cât mi-era de greu, simțeam că suferința mea era inaccesibilă altora...
În ziua aceea simțeam chiar că nu mai pot...
Ca și în alte dăți am intrat într-o biserică ce am găsit-o deschisă și am încercat să-i povestesc Lui despre povara mea... I-am cerut tare mult un semn, o cale prin care lucrurile să fie altfel... să mă întorc acasă și să găsesc pace... Deznădăjduită, la ieșirea din biserică m-am oprit la pangar și mi-au picat ochii pe titlul Între iadul smereniei și iadul deznădejdii... era ceva din ce simțeam eu că trăiam...
Am ajuns acasă, nu mai știu ce am găsit, dar îmi amintesc că am început să citesc și să subliniez la început câte un rând apoi pagini întregi... erau toate pe sufletul meu... și îmi aduceau atâta pace... mă hrăneam zilnim cu câteva rânduri și mi se părea atât de minunat Sfântul părinte... 
Mă întrebam de ce nu îl știe toată lumea... de ce nu vorbesc despre el... pentru mine era sfântul zileleor noastre, al neliniștilor acestor vremuri... 
Am găsit apoi la părintele Galeriu citate din el, apoi și la alții... apoi am găsit-o pe Maica Siluana... 
Vă îmbrățișez cu tot dragul și mulțumire!
 Geanina
*
 Draga mea Copilă, dragă,
Sfântul Siluan să te mângâie cu rugăciunile și binecuvântările sale mereu și mereu. Și eu îți mulțumesc și-i mulțumesc Sfântului că te-am întâlnit. Ești o mare bucurie pentru noi și o dovada vie că „blestemul” de acasă nu poate fi piedică de netrecut în calea Bucurie sfinte! Să ne rugăm Sfântului ca toți oamenii să-i audă glasul și să se folosească de rugăciunile și învățăturile sale!
Cu recunoștință și rugăciune,
 Maica Siluana

Cum scăpam de gândurile desfrâului?

Măicuță, păcatul acesta îl am de când eram copil, poate că avem trei ani, nu mai știu exact (știu că e rușinos, dar acesta e adevărul, încă de pe atunci, în urma imaginilor de la TV, îmi rămâneau în minte anumite gânduri).
Am aflat mai târziu ce înseamnă să fii cu adevărat creștin, și printre altele, am aflat că nici cei care fac un păcat cu gândul (și-l repetă) nu vor scăpa de focul cel veșnic.
Momentan, duhovnicul meu mi-a dat un canon de rugăciune, de care mă bucur, mai ales pentru că fostul duhovnic nu-mi dădea niciun canon (și automat mi se introducea ideea că aș fi vreo sfântă în devenire).
De când am început rugăciunile, și mai ales în timpul citirii lor, mă chinuie acest păcat. Mai întâi se arată gândul nevinovat care îmi arată păcatele (cu gândul) din trecut, apoi acest gând mă duce la ideea de a-i găsi soluții (căsătoria) după care, scuzați expresia, mi se pune pata pe persoane pe care abia le-am văzut o dată. Revine gândul și îmi amintește că, de fapt, eu nu vreau căsătorie și nici măcar un prieten (pentru că, sincer, nu asta mi-aș dori, mai ales în zilele acestea și cu astfel de oameni) și apoi mă chinui din nou să spun rugăciunea fără întreruperea ei. Vreau să scap de acest păcat care îmi revine obsedant, și măcar dacă mi-aș fi propus să mă căsătoresc, dar nu vreau acest lucru.
Da-ți-mi vă rog un remediu pentru înfrânarea de la păcat, deja devine obositor.
Mii de mulțumiri anticipate! Saru' mâna!
M.
***

Draga mea Copilă,

Cea mai accesibilă cale de vindecare de aceste gânduri, pătrunse în mintea omului din copilărie, sau chiar din timpul vieții intrauterine, o consider eu iertarea. Dacă vei face Seminarul Să ne vindecăm iertând, vei învăța să-ți asumi întreaga viață, inclusiv cu cele uitate sau negate și să intri în Bucuria Sa cea sfântă! Gândurile acestea sunt de la vrăjmaşul, dar vin prin emoţiile şi rănile noastre emoţionale. Rănile sufletului se infectează cu demoni așa cum cele trupești se infectează cu microbi și viruși. Seminarul te va lumina și învăța multe, dacă vei fi onestă cu tine și harnică. E o școală grea, dar merită!

Te aștept cu drag și rugăciune,
Maica Siluana

În legătură cu alegerea unui partener de viaţă care nu e prea credincios

Tot in legatura cu alegerea unui partener de viata care nu e prea credincios... nu stiu daca foloseste cuiva, si daca are rost sa puneti pe site acest mesaj, eu il scriu in ideea ca poate ajuta cu ceva pe cineva aflat intr-o astfel de dilema. Vreau sa povestesc un fel de revelatie pe care am avut-o intr-un moment in care imi puneam problema asta. Eram intr-o duminica, la Sfanta Liturghie si toata slujba m-am gandit numai la asta si deloc la rugaciuni, si-mi veneau in minte tot felul de argumente ca nu are o importanta atat de mare daca partenerul e credincios sau nu, ca daca te iubeste si te respecta si e bun la suflet si etc., totul o sa fie ok, ca mai e si pasajul din Noul Testament ca barbatul necredincios se sfinteste prin femeia credincioasa si invers. Oricum, eram foarte sigura pe concluzia la care ajunsesem. Pe drumul spre casa, am observat ca in spatele meu era un cuplu tanar (probabil casatoriti), care aveau o discutie aprinsa. El ii spunea ca nu intelege de ce trebuie sa mearga in fiecare duminica la biserica, ca e aceeasi slujba, ca preotii spun mereu acelasi lucru, ca e de ajuns la Craciun si la Pasti etc., discutie tipica. Ea se vedea ca era credincioasa si incerca sa-I explice, fara prea mare succes. La un moment dat, el a spus ca n-au nici o problema in afara de asta (cu credinta), ca totul in rest e bine. Mie in schimb mi se parea o tragedie situatia asta, sa fii alaturi de o persoana care sa nu te inteleaga in privinta credintei… uitasem complet la ce ma gandisem eu in timpul slujbei, acum parca asistam la un film… parca mi se rupea sufletul de durere pentru ea. Si mi-au venit tot felul de ganduri de revolta la adresa lui Dumnezeu, cum de ingaduise ca o persoana credincioasa ca femeia respectiva sa ia un astfel de barbat, ca sigur se rugase inainte si cum de nu i-a dat un sot credincios, care sa o inteleaga? Si tot ma gandeam ca de ce, Doamne, de ce??? Si apoi mi-a venit in minte ca o revelatie intrebarea: „Dar tu ce vrei sa faci?”. Si mi-am adus aminte de gandurile pe care le avusesem in biserica si de concluzia la care am ajuns si am simtit ca toata intamplarea asta, cu cearta celor doi era, de fapt, menita sa-mi arate cam cum ar arata viata mea alaturi de un astfel de partener. Am simtit ca Dumnezeu vrea sa fim fericiti alaturi de persoane cu care sa ne intelegem, dar daca noi insistam sa ne alegem o cruce mai grea, El ne respecta alegerea. In acel moment am inceput sa plang aproape in hohote si sa-I multumesc lui Dumnezeu ca ma luminase in aceasta privinta si sa-L rog fierbinte sa-mi dea un sot credincios, si sa ma fereasca de a o lua pe un astfel de drum, oricat de mult as insista eu.
Sigur ca sunt adevarate cuvintele Evangheliei ca barbatul necredincios se mantuieste prin femeia credincioasa, dar eu am simtit ca asta ar fi pentru mine o cruce pe care nu as vrea s-o duc, pentru ca m-ar mahni cumplit o astfel de situatie, lucru pe care l-am constientizat abia cand i-am ascultat pe cei doi, sau mai bine zis, cand s-a milostivit Dumnezeu de mine si mi-a aratat acest lucru.
Cu adevarat, nu stim ce cerem!
Mihaela
*
Draga mea Mihaela,
Nu cred ca vreun cuvant de-al meu ar fi reusit sa aiba puterea pe care o are experienta pe care ne-o impartasesti. Eu nu as vrea sa adaug decat o rugaminte catre cele si cei care isi cauta „parteneri de viata” facand „pogoraminte” a caror semnificatie si importanta nu o cunosc. Va rog sa faceti ca Mihaela, sa-I aratati lui Dumnezeu (daca se poate nu in timpul Sfintei Liturghii), dorinta inimii, gandurile legate de ea, „socotelile” omului vechi din noi, si sa-L rugati sa va dea numai ce veti putea duce ca sa va mantuiti, ca sa va bucurati de darul lui Dumnezeu acum si in veci. Numai aceasta incredere si incredintare in iubirea lui Dumnezeu, Singurul Care stie de ce avem nevoie si ce putem face, ne pune la adapost de urmarile unei alegeri gresite.
Da, Dumnezeu ne aude rugaciunea si ne raspunde, numai noi sa avem urechi de auzit.
Multumesc, Mihaela!
Cu dragoste si respect,
M. Siluana

"Unde este Dumnezeu, mamă? Unde este Dumnezeu, tată? Nu vedeţi că înnebunim fără El?" ( scrisoare de adio)

„ Salvaţi sufletele noastre” , S.O.S….., aşa a îndrăznit să scrie cineva pe peretele closetului de la liceu ( printre toate celelalte porcării sexuale)... Da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul generaţiei mele, înnăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din dragoste ( ce e aia poate că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe pereţii veceului!

De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi ne trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu cumva să ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne; ori ca nu cumva mâna întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de onestitate de care sunteţi în stare, pentru că în rest ne minţiţi fără probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge din televizoare…

Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei voastre… Deşi nu suntem bogaţi, nici bancheri, nici afacerişti, în casa noastră se vorbeşte mereu numai despre bani… Şi când mi-i daţi o faceţi cu satisfacţia celui care şi-a împlinit deplin datoria sa, sfântă, de părinte…

Poate că deja nu mai ştiţi să faceţi altceva. Când eraţi tineri v-aţi vândut sufletele Banului, aţi acceptat viaţa pe care o dă Banul, în locul celei pe care o dă Dumnezeu; şi viaţa pe care o dă Banul e o moarte travestită, aşa cum iubirea pe care o dă banul e prostituţie…

Când voi v-aţi vândut sufletele ne-aţi vândut şi pe noi, chiar dacă nu eram născuţi. Căci vânzându-vă aţi făcut din lume o piaţă de suflete…

Ştiu, după ce veţi citi aceste rânduri vă v-a părea rău că nu m-aţi avortat…

…deşi majoritatea timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe net, căutând acolo ceea ce nu mai găsesc în lumea voastră: o bucăţică de viaţă proaspătă, cinstită, care să poată fi trăită ca un om, nu ca o maşină. Dar şi acolo nu-s decât alţi disperaţi ca mine, care ajungem să muşcăm unii din alţii, pentru că şi net-ul e pustiu ca şi vieţile voastre, dar cel puţin nu doare ca minciuna care vine de pe buzele părinţilor tăi… Adeseori stau minute în şir privind lumina monitorului, simţind radiaţiile ecranului ca o mângâiere rea, otrăvitoare… dar vădit rea şi otrăvitoare, nu ca mângâierea involuntară pe care mi-o daţi punându-mi bancnotele în palmă….

Oare de ce am ajuns noi, adolescenţii de azi, să spunem ceea ce simţim şi gândim doar în scrisorile de rămas bun ale sinucigaşilor? Nu mai e loc pentru Adevăr în această lume? Adevărul nu e bun decât pentru a muri?...

Mă doare până la os tot ceea ce vă scriu, fiecare cuvânt şi fiecare virgulă… Pentru că şi aceasta e o scrisoare de rămas bun…

Am ajuns nişte prefăcuţi care abia aşteaptă pauzele ca s-o zbughească printre blocurile din jurul liceului, acolo unde am ascuns o sticlă de băutură şi un pachet de ţigări, unde dansăm şi râdem şi ne sărutăm cu patima unui protest, scandalizându-i pe locatari… Şi ei, săracii, se tem de noi, nu ne spun nimic, le e teamă că o să-i caftim când vor ieşi să ducă gunoiul…. Le e frică de pumnii noştri, pentru că nu ne-au luat niciodată povara neagră din suflete… De fapt, sunt şi unii care ne înjură şi ne alungă, cu acordul tacit al bătrâneilor fricoşi de la ferestre, care parcă toată viaţa n-au învăţat nimic altceva decât să-i alunge pe alţii din sufletul lor…ca să nu pună în pericol amărâta lor de viaţă… pe care n-aş primi-o nici de pomană!

Voi ne daţi bani ştiind că noi îi cheltuim pe băutură, droguri şi sex protejat ( care vă protejează de fapt pe voi de „complicaţii”, de efectele nedorite ale vieţii moderne, civilizate!). Parcă aţi investi într-un serviciu de deratizare care vă scuteşte de noi şi de problemele noastre sufleteşti ca de şobolani şi gândaci de bucătărie… Îmi dau tot mai mult seama că voi aveţi nevoie de industriile divertismentului mai mult decât noi: căci ce v-aţi face voi, părinţii, dacă într-o zi când s-ar lua curentul, ar trebui să ţineţi loc de calculator, televizor, bar şi prieten la un loc? N-aţi fi cu totul depăşiţi? Aţi mai zâmbi aşa frumos, relaxaţi, ca atunci când ne daţi bani ca să ieşim în oraş?...

Iată! Nici măcar nu îndrăznim să îndreptăm către părinţii noştri strigătul nostru de ajutor… Iată, că nu credem în voi… Unde e dragostea care ne-ar fi dat această credinţă ? Aţi vândut-o demult pe confort, pe gresia şi faianţa din baie, pe maşina nouă din garaj şi pe toate celelalte fleacuri pe care mi le băgaţi în ochi ori de câte ori simţiţi în mine revolta… Şi ce mă doare cel mai tare: nu vreţi de la mine decât un singur lucru: să ajung la fel ca voi! Pentru asta mă plătiţi şi-mi îngăduiţi toate!

Voi nu vă puteţi salva nici pe voi înşivă… Nici societatea, nici şcoala, forme de senilitate consfinţite prin vot o dată la 4 ani…

Numai Dumnezeu ne-ar putea scoate din toată farsa asta tembelă şi murdară…Dar El…unde este?

Unde este Dumnezeu, mamă?
Unde este Dumnezeu, tată?
Nu vedeţi că înnebunim fără El?
Nu vedeţi că banii pe care ni-i daţi sunt bani de înmormântare a sufletelor noastre?

Nici profa de religie nu-L cunoaşte pe Dumnezeu… Ştie doar să mute piesele unui muzeu religios din magazie în sufletele noastre… Ne mai atârnă, în „colierul” disperării noastre, un bolovan pe care scrie religie…

O colegă satanistă m-a invitat să mă alătur grupului lor… Am refuzat-o…. Oricum viaţa noastră obişnuită semănă cumplit de mult cu ritualul şi cultul lor: presupune respingerea, hulirea, batjocorirea şi uciderea a tot ce este curat şi nobil în noi ca să ne accepte… Cine?!

De aceea şi ea şi „tovarăşii” ei se simt în această lume ca peştele în apă şi ceea ce pentru mine este dureros, pentru ea este plăcut….Practic ea îmi cere să mă bucur de rău, de absurdul în care ne cufundăm tot mai mult… de anormalitatea relaţiei noastre…

Dar prefer să mor decât să accept asta…

………………………………………………………………………………………………

Dragii mei, scumpii mei părinţi!

Acestea ar fi trebuit să fie ultimele mele cuvinte…

Pregătisem totul, în detaliu… Când a sunat Ana şi mi-a zis să mergem la mănăstire… Am refuzat şi m-am dus să mă culc; dar stând în pat m-am gândit că dacă tot m-am hotărât să mor, ce mai contează? Dacă cineva m-ar face să mă răzgândesc, înseamnă că hotărârea mea e o iluzie, înseamnă că mi-e frică, înseamnă că nu fac decât să spun cuvinte goale, să-i mint pe toţi ca să mă dau în spectacol, şi în cel mai scârbos, acela de a cerşi atenţie cu moartea ta…

Când orice ai face şi tot nu eşti băgat cu adevărat în seamă, nu-ţi mai rămâne decât moartea: ştii că la înmormântare vor fi sentimente adevărate, că vei fi plâns şi regretat aşa cum nu ai fost niciodată, ŞTII CĂ ATUNCI VEI AVEA VALOAREA PE CARE O MERITĂ ORICE OM DE PE PLANETA ASTA CÂND ESTE ÎN VIAŢĂ, mila aceea esenţială care, oricât de căzut ai fi, te împinge să te agăţi de viaţă… Ştii că oamenii de lângă sicriul tău se vor fi trezit cu adevărat, că te vor privi şi-ţi vor vorbi din inimă… DIN INIMĂ…DIN INIMĂĂĂĂ!!!!!!!!.....

Asta am găsit la mănăstire, mamă şi tată: propria INIMĂ!

Mă dusesem să dărâm ultima redută a vieţii, mă dusesem să înfrunt şi ultimele argumente ale sufletului, cele religioase… M-am dus cu o hotărâre furioasă…

Am intrat în chilia unui călugăr subţire şi palid, care privea în podea ca şi cum ar fi urmărit o furnică prin microscop… Mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe un scaun, apoi s-a aşezat şi dânsul…

Au trecut câteva minute până când să-mi dau seama că tăcerea lui e mai puternică decât furia mea, şi viaţa din trupul acela numai piele şi os, înmiit mai tare decât lumea plină de disperare şi ipocrizie din care veneam… Încet-încet, fără un sunet, inima mi se dezgheţa: frigul din ea se evapora ca şi cum suflarea caldă a cuiva ar fi cuprins-o, ca şi cum un suflet ar fi intrat în mine şi mi-ar fi îmbrăţişat sufletul ca să-l încălzească…

N-am crezut că există aşa ceva, o astfel de dragoste…. Am văzut mereu numai atingerea trupurilor, îmbrăţişarea lor disperată, care nu atinge sufletul, care lasă sufletele şi mai singure şi mai pustii …şi mai reci…

EXISTĂ DRAGOSTE, MAMĂ!!!
EXISTĂ DRAGOSTE, TATĂ!!!

Suntem în noiembrie şi-n mine e primăvară! Înţelegeţi?

Sunt plină de izvoare care curg prin noroiul pe care l-au lăsat toate iernile vieţii mele în urmă… care acum nu mai e ascuns sub falsul alb al zăpezii…. Văd în mine toată murdăria lumii şi am mai multă poftă de viaţă ca oricând! Dar e Soare pe cerul sufletului meu, Lumină şi căldură, şi ştiu că El are puterea de a usca totul şi de a face să crească iarba; şi că vor ieşi flori….

Stăteam în chilia aceea, într-o tăcere tot mai caldă şi mai duioasă… Mă aşteptasem să fiu întâmpinată cu reţinere, să fiu judecată şi combătută, mustrată, luată la rost, să mi se ţină predici… Şi nimic din toate acestea… Doar un preot călugăr care tăcea… Doar metaniile din mâna lui se mişcau încet ca un ceas care măsura, nu timpul, ci mila… De la o boabă la alta, mila aceea plină de înţelegere, tot creştea… până mulţimea ei mi-a apăsat inima atât de tare încât am izbucnit în plâns… M-am aruncat la picioarele lui şi am început, plângând în hohote, să spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL….

Nu mai ştiam cine şi unde sunt, nu mai simţeam spaţiul şi timpul…. Doream cu disperare doar ca bunătatea aceea ce mi se descoperise să rămână cu mine: să stau în casa ei şi să mănânc la masa ei şi să privesc prin fereastra ei, să fiu copilul ei, care se joacă în curtea ei, care se bucură de laudele ei… Şi pentru asta trebuia să spun totul, să dau totul afară din mine, să mă eliberez de tot ce fusesem până atunci…. Să dau afară tot ce era de afară, tot întunericul şi scâşnetul dinţilor sufletului meu… Aici în dragostea aceasta ar fi trebuit să mă nasc şi să locuiesc şi să cresc… Aici ar fi trebuit să fiu dintotdeauna şi să nu cunosc altceva… Dar eu m-am născut afară, din oameni izgoniţi din Rai, care s-au învăţat să trăiască afară, în întuneric şi-n mijlocul disperării… Oameni care au colonizat ura şi durerea continuă… Oameni care locuiesc în mlaştină şi s-au învăţat cu căldura ei fetidă… Au uitat mireasma bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu…

M-AM ÎNDRĂGOSTIT, MAMĂ!

Iubesc, tată!

Nu un băiat, nu o haină, nu o muzică, nu un liceu, nu o carieră!

M-am îndrăgostit de Viaţă, de Dumnezeu şi de Om! Toate acestea m-au strâns într-o singură îmbrăţişare de nesfârşită dragoste şi duioşie când m-au cuprins de umeri şi m-au ridicat, nu de pe podeaua de lut a unei chilii, ci din adâncul mormântului în care locuia sufletul meu…

Acum, chiar dacă lumea întreagă ar pieri, cu toate lucrurile şi modele ei, FERICIREA MEA AR RĂMÂNE NEŞTIRBITĂ! Pentru că acum ea nu mai vine din afara mea spre înlăuntrul meu, ca să depindă de capriciile lumii: ci vine din lăuntrul meu şi creşte până se revarsă în jurul meu: şi nu trebuie decât un singur lucru: să rămâi credincioasă Izvorului ei, Iisus Hristos Cel Răstignit. Din El curge, nespus de bogată, această iubire duioasă, mângâietoare care înţelege şi iartă şi îndreaptă, cu nespusă blândeţe, toate rătăcirile sufletului….

Atât mi-a spus călugărul acela la sfârşitul spovedaniei mele: Acesta Care a luat asupra Sa păcatele tale şi ţi-a dat iertarea, Acesta Care ţi-a luat sufletul în braţe ca pe un prunc şi ţi l-a încălzit cu Suflarea Lui dătătoare de viaţă, este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a făcut Om, răstignit pentru vina ta şi înviat pentru viaţa ta…

Ştiu că nu veţi înţelege… Oare poate cineva, fără să fi cunoscut el însuşi, din experienţă personală, cele scrise de mine?

Dar totuşi am îndrăznit să vă povestesc… totuşi, îndrăznesc să nădăjduiesc, că într-o zi, veţi înţelege…

În zori, după priveghere, la sfârşitul Liturghiei, părintele mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă împărtăşesc… Nu vă pot spune ce s-a întâmplat atunci… Doar că ceea ce am cunoscut în Sfânta Spovedanie a fost doar un mic prolog…

Ştiu că nu puteţi înţelege… Dar vă rog, vă rog din toată inima să mă credeţi: NICIODATĂ NU MI-A FOST MAI DOR DE VOI! NICIODATĂ NU V-AM IUBIT MAI CURAT ŞI MAI MULT!...

Aseară, când v-am cerut bani pentru imaginara aniversare la care trebuia să merg nu ştiam că am spus ultima minciună… Ştiam că mă duc să distrug şi ultimul argument al vieţii… Şi, iată-mă, ca o întoarsă din morţi, ca o ieşită din iad! Ca o învinsă de Viaţă! Doar pentru că Cineva a readus Dragostea pe pământ, deschizându-şi braţele înaintea noastră şi îmbrăţişându-ne aşa cum suntem cu preţul celor mai cumplite răni…

Acum, dragii mei, am pentru ce să trăiesc… Am ce să dau… Acum nu mă mai sperie nici o durere… căci Hristos le-a transformat pe toate în dureri de naştere ale Iubirii…

Aceasta trebuia să fie o scrisoare de adio… Şi este! Spun ADIO întunericului, fricii şi morţii, deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În Numele Lui…

( după o întâmplare reală)

Blogul lui Marius Iordăchioaia

Tinerii de astăzi, atunci când se nevoiesc să se păstreze curaţi, sunt consideraţi mucenici

Sursa foto

“Astăzi tinerii care reuşesc să se păstreze curaţi până la căsătoria lor vor fi socotiţi mucenici. Tot astfel vor fi socotiţi şi tinerii care vor să devină monahi, dacă se vor păstra şi ei curaţi până în clipa când vor îmbrăca rasa. Mucenicii cei de demult trăiau mucenicia sângelui. Tinerii de astăzi, atunci când se nevoiesc să se păstreze curaţi, sunt consideraţi mucenici ai conştiinţei, din pricina războiului conştiinţei pe care îl rabdă şi al dispreţului celorlalţi. Mucenicia conştiinţei uneori este mai dureroasă decât cea a sângelui. Referitor la subiectul instinctului de reproducere, Stareţul spunea că trebuie “să-l băgam la congelator” până la căsătorie şi să facem o nevoinţă cinstită înaintea lui Dumnezeu, pentru dragostea Lui. Numai în felul acesta vom găsi rezolvare la această problemă”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor, Nicolae Zurnazoglu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 236)

Îl iubim pe celălalt așa cum este, dar și așa cum este chemat să devină

Îl iubim pe celălalt așa cum este, dar și așa cum este chemat să devină. Cel de lângă noi nu este gata și eu îl privesc și în perspectiva a ceea ce va fi. Asta mă ajută să nu judec felul în care este acum, mai ales dacă se încăpățânează să rămână așa, să-și rateze devenirea. În același timp mă ajută și mă face responsabil în slujirea pe care i-o datorez în această perspectivă. A iubi pe cineva așa cum este nu înseamnă a-i tolera violența sau iresponsabilitatea, de exemplu, ci, dimpotrivă, a-l ajuta să-și dorească să vină pe Cale prin răbdarea mea iubitoare și prin comunicare cu rugăciune în duh și adevăr. Asta poate însemna uneori mustrare, îndemn, pedepsire sau chiar întreruperea relației, dacă ea e distructivă. Dacă, de exemplu, un bărbat îi cere unei femei lucruri împotriva firii sau a demnității sale în numele iubirii, femeia are datoria nu doar să refuze sau să se apere, ci să se și despartă de acest bărbat și să continue să-l iubească doar cu rugăciunea şi nejudecarea. Aici e o mare taină a iubirii de aproapele pe care nu o putem trăi fără lucrarea harului.

  Maica Siluana

Fecioria duhului vindecă şi fecioria pierdută a trupului

 „Fecioria duhului vindecă şi fecioria pierdută a trupului. Ava Zosima, care avea şi fecioria trupului şi fecioria duhului, s-a plecat înaintea Cuvioasei Maria Egipteanca, care a fost desfrânată de mică. Însă fecioria duhovnicească pe care o dobândise Cuvioasa Maria Egipteanca o vindecase pe deplin“.

 „O valoare mult mai mare o are fecioria duhovnicească, căci fecioria duhovnicească este împlinirea poruncii lui Hristos atunci când mintea omului se lipeşte de Dumnezeu cu rugăciune. Aceasta feciorie duhovnicească poate fi dobandită de toti, şi de cei căsătoriţi, şi de cei necăsătoriţi. Monahii care nu au fecioria duhovnicească sunt nefericiţi, căci nici nu nasc în zona firească, în zona trupească, nici nu îşi transferă existenţa în Rai“.

Părintele Sofronie Saharov, Cuvânt despre viaţa în Hristos

O fată, de obicei, când renunţă la feciorie înainte de nuntă, o face pentru că se teme să nu fie părăsită de iubit

Doamne ajută, maică!
Am o întrebare, dacă se poate. Dacă o fată a sărutat un băiat, mai este fecioară? Sau şi-a pierdut-o?

Aştept răspunsul. Vă mulţumesc anticipat.

Maria
*

Da, fetita mea dragă, este fecioară dacă a făcut doar asta. Dar este o fecioară care deja ştie de bărbat, care deja are gândul la bărbat. Şi dacă nu se opreşte acum, riscul să-şi piardă în curând fecioria este foarte mare, iar pierderea va fi şi mai mare, pentru că această cădere aduce cu ea multă, multă amărăciune şi durere. De ce ?

Pentru că o fată, de obicei, când renunţă la feciorie înainte de nuntă, o face pentru că se teme să nu fie părăsită de iubit, sau pentru că îl crede pe acesta că asta e iubirea, sau pentru că priveşte fecioria ca pe un handicap care ar împiedica-o să se bucure de viaţă.

Mai niciodată nu face astea din plăcerea erotică. Cele care o fac din plăcere, nici nu suferă imediat din cauza acestui păcat. Plăcerea le menţine multă vreme într-o stare de acord al minţii cu păcatul, le oferă o “ideologie” care le îndreptăţeşte. Ele nici nu au motive să scrie pe acest site. Ele vor ajunge aici, mai târziu, abia când idolul plăcerii îşi va arăta colţii! Şi nici atunci nu va fi târziu, dacă Îl vor căuta pe Domnul şi se vor înnoi în mintea şi în inima lor prin pocăinţă curată.
Acum însă, eu mă refer la copilele care îşi pierd fecioria ca pe un obiect lipsit de valoare, din neştiinţă sau prostie copilărească. Aici copiii, mai ales fetiţele, sunt victime ale mentalităţii ucigaşe a lumii acesteia. 
Pentru voi mă rog acum, pe voi vă îmbrăţişez şi pe voi vă rog să mă iertaţi că nu ştiu să vă ajut mai mult!

Te îmbrăţişez, fetiţa mea dragă, şi te mai aştept.
Cu drag,
M. Siluana

Există vreo deosebire între feciorie şi curăţie?

Doamne ajută! Maică aş vrea să vă pun câteva întrebări: sunt legate de tema fecioriei şi a curăţiei.
Există vreo deosebire între feciorie şi curăţie? Ce este curăţia? Ce este fecioria? Care este importanţa fecioriei? Mântuirea ne este asigurată de feciorie sau de curăţie? Care sunt duşmanii curăţiei? Cum putem lupta noi creştinii împotriva acestor duşmani? Vă mulţumesc pentru răbdarea şi timpul dumneavoastră pe care mi l-aţi acordat. Vă rămân recunoscătoare. Domnul şi Dumnezeul nostru să fie cu noi cu toţi în veci. Amin. (sperând că toţi ne gândim ca să ne întâlnim în cealaltă viaţă pe Cale). Doamne ajută!
S.
*

Draga mea S
Fecioria, sophrosine în greacă, înseamnă integritate. Curăţia, înseamnă lipsa oricărei murdării dintr-un loc, un vas, o suprafaţă. Aşadar, a fi fecior sau fecioară, înseamnă a fi întreg, integru, trupeşte şi sufleteşte, păstrând nealterate peceţile integrităţii puse de Dumnezeu prin creaţie în trupul şi în sufletul nostru. Un trup feciorelnic, nu are relaţii sexuale de nici un fel cu nimeni! Un suflet fecioresc, nu-şi imaginează relaţii sexuale cu nimeni în nici un fel! În felul acesta se şi explică Plânsul Sfântului care spunea "Vai mie, că nici femeie nu am cunoscut, şi nici fecior nu sunt"! Uneori, fecioria trupului poate ascunde dincolo de ea păcate mai mari şi mai urâte decât cele fireşti! Relaţia sexuală conform firii, dintre bărbat şi femeie e păcatul de curvie, în sensul că e trăit actul fără binecuvântarea lui Dumnezeu, doar pentru plăcerea trupească şi desfătarea sufletească pe care o aduce. Actele şi gesturile care procură plăcere sexuală în trup fără actul firesc, sunt păcate împotriva firii şi strică fecioria mai profund decât actul firesc. Ele aduc în plus necurăţie.

Actul sexual conform firii, nu e necurat! El e firesc şi nevinovat în sine, că şi la animale, şi minunat dacă e trăit ca dragoste. Doar că la om el se cere făcut cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi a comunităţii! De la venirea Mântuitorului, s-a sfinţit prin Taina Cununiei. Celelalte sunt toate necurate.

Din păcate, chiar şi actul firesc, chiar şi cel sfinţit, e greu de ţinut în curăţie din cauza sugestiilor demonice şi a căderii omului care caută plăcerea în sine, fără dragoste şi fără Dumnezeu!

Apoi, curăţia se referă şi la minte şi la inimă. Orice gând rău e necurat pentru mintea omului, pentru că e născut de, sau e însoţit cu duhurile demonice. Inima are în ea multe necuraţii: păcate ascunse, neştiute chiar, resentimente, neiertare, ură, invidie, lăcomie, mânie şi toate celelalte patimi aflate acolo în ascuns. Încet, încet, cu ajutorul harului, ducem războiul duhovnicesc al ascezei şi ne curăţim gândul şi inima! Fiecare are importanţa ei pentru mântuire, şi fiecare are contribuţia ei la dimensiunea Bucuriei sfinte!

Cu drag şi încredere,

M. Siluana