 |
Foto Iulian Nistea
|
Scrisoare către Diana
Draga Diana,
Mă întrebi dacă e păcat să faci dragoste înainte de căsătorie, ca dovadă a iubirii tale. Încerc să-ţi dau un răspuns pe măsura înţelegerii tale, în tema aceasta atât de importantă şi delicată a iubirii.
Îmi spui că în filmele de la televizor şi peste tot este prezentată normală viaţa sexuală a doi tineri care se iubesc şi că astfel ei îşi manifestă şi mai mult iubirea pe care o au unul pentru altul, chiar dacă nu sunt căsătoriţi.
Oare chiar aşa să fie? Să ne uitam un pic în jurul nostru.
Dacă ar fi adevărat, nu ar mai fi atâtea inimi frânte, suflete rănite şi vieţi sfărâmate. Omul nu este numai trup, ci este trup şi suflet. Când doi oameni se unesc, ei se unesc şi sufleteşte. Iar dacă nu au binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lor, ei trăiesc în păcat, iar păcatul aduce moartea. Nu mor ei, dar moare dragostea dintre ei pentru că aceasta s-a întinat, s-a murdărit cu păcatul săvârşit. Dumnezeu doreste sa ne apere de suferintele provocate de destramarea relatiilor, de rănile sufletești și de boli.
Trupul ne poarta sentimentele, mintea și sănătatea, de aceea e bine sa avem mare grija de el. Oamenii cauta adesea sa se simta impliniti prin relatiile trupesti si cred, in mod gresit, ca nevoile lor psihologice sau sentimentale sunt de natura trupeasca. Rezultatul acestei atitudini este un mare gol interior, căci ei încearcă sa umple cu plăcere fizica un gol afectiv, psihologic sau sentimental. Când iubeşti şi investeşti tot ce ai mai bun într-o relaţie de prietenie, ţi se pare corect ca cel pe care îl credeai iubitul tău să te părăsească după ce i-ai „demonstrat” cât de mult îl iubeşti? Dumnezeu nu doreşte ca omul să sufere, să fie nefericit, şi în toate poruncile Sale a pus înţelepciunea Sa. Toate le-a dat cu înţelepciune şi cu un rost anume.
Abstinenta înainte de căsătorie ne apără tocmai de aceasta incercare de a ne rezolva în mod greșit problemele afective. Așteptarea ne învață sa identificam problemele, sa le ținem piept și sa încercăm sa le rezolvam.
O fată iubeşte cu tot ce are ea, deplin, complet, ea dăruieşte iubire şi se dăruieşte, dar aceasta o săvârşeşte de multe ori pentru a „demonstra” iubirea ei, ca probă cerută de cel care se numeşte pe sine prietenul ei. Dar ce să însemne asta, de fapt? Nimic altceva decât o lipsă de maturitate în gândire, în simţire, în sufletul acelei persoane care cere dovezi. Dacă e nevoie de o astfel de dovada, va fi mereu nevoie de dovezi de tot felul în continuare, pe parcursul acelei aşa-zise prietenii. Câte fete care şi-au demonstrat iubirea mai sunt azi cu prietenii lor? Câte fete au avut tentative de sinucidere când s-au văzut părăsite de iubiţii lor, de cei care doreau o dovadă din partea lor? Tinerii care caută astfel de dragoste, mărturisesc, în mod inconştient, că ei înşişi nu au mai mult de oferit.
O astfel de tânăra am cunoscut şi eu, era cea mai bună prietenă a mea. În cazul ei, altul a fost motivul, şi anume, frica de a nu rămâne singură, frica de a nu fi iubită, frică născută din necunoaşterea lui Dumnezeu.
O fată frumoasă cu calităţi şi defecte, se gândea mereu de ce ea nu are nici un prieten, şi toate colegele şi prietenele ei au un prieten cu care se plimba ţinându-se de mână? I se părea atât de frumos să te plimbi de mână cu un băiat...Cu toate acestea, se gândea ca ea nu va cunoaşte niciodată un băiat şi nu se va căsători niciodată. Nu i-a spus nimeni niciodată că ea e frumoasă! Nu s-a plimbat niciodată cu un băiat de mână. Până când, într-o zi a cunoscut un băiat. În sfârşit, speranţele ei au prins viaţă! Acum avea şi ea un prieten. Acum şi ea se poate plimba cu un băiat de mână! În sfârşit. Acesta e! Cu el, se gândea fata, mă voi căsători! El e alesul. Îl iubea. Şi se amăgea singură, că din moment ce cu ea se plimba, cu ea vorbea, pe ea o săruta, trebuie să o iubească! Ce dacă nu i-a dat nicio floare, ce dacă nu i-a spus niciodată că e frumoasă, toţi prietenii lui o salutau şi vorbeau cu ea şi le spuneau că „le stă bine împreună”. Îl iubea pe el pentru că el îi acorda atenţie. Până acum nu-i mai acordase nimeni atâta atenţie, deci, se amăgea ea în continuare, precis mă iubeşte, în felul lui!... Ce face o fata când iubeşte? Se dăruieşte. Dă ce are ea mai de preţ! Dar băiatul i-a spus apoi că el nu o iubeşte. Cel în care îşi pusese nădejdea că o va lua de soţie, acum o părăsea. Rămasă singură, gânduri negre o înconjurau. Mai avea o prietena cu care mai ieşea uneori in oraş, în rest, stătea în casa. Parcă se ascundea, se izola de lume. Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat cu ea. Odată, ieşind, s-a întâlnit cu unul dintre prietenii lui, care i-a zis: "eşti frumoasă!"...În acel moment, în mintea ei a apărut un gând:" prea târziu" şi a început să râdă isteric...râdea, râdea şi se speria ea însăşi de râsul ei...prea târziu. Îmi spune şi mie acum cineva că sunt frumoasă!!!!... prea târziu... Au urmat zile în sir de durere. O durere sfâşietoare. Ce să facă acum? Cum va fi viaţa ei? Acum, chiar nu se va mai căsători niciodată!...Gânduri tot mai negre, de deznădejde, îi treceau prin minte. S-a gândit chiar să-şi ia viaţa. Nici nu mai deosebea noaptea de zi, visul de realitate. Într-un târziu şi-a amintit că a auzit cândva că e bine să te rogi timp de 40 de zile. Ce avea de pierdut? A început să citească Paraclisul Maicii Domnului. Timp de 40 de zile s-a rugat cu lacrimi şi a încercat să înţeleagă cuvintele rugăciunii, cu toată durerea pe care o avea în suflet şi care îi îngreuna citirea rugăciunii. Plângea întotdeauna dar se umplea de speranţă când ajungea la rugăciunea de la sfârşit: "am multe chipuri ale acelora care mai înainte de mine au mâniat îndurarea Lui cea bună, pe vameşi, pe desfrânaţi şi pe ceilalţi păcătoşi, cărora s-a dat iertare de păcate, pentru părere de rău şi mărturisire. Deci aceste miluite chipuri punându-le înaintea ochilor sufletului meu celui păcătos şi privind spre atâta îndurare primită de dânşii de la Dumnezeu, am îndrăznit şi eu, păcătosul, a alerga la milostivirea ta cea bună, o, preaîndurată Stăpâna; să-mi dai mână de ajutor şi să ceri la Fiul tău şi Dumnezeu iertarea păcatelor mele cele grele". Aşa, timp de 40 de zile s-a rugat şi a înţeles că nu se poate salva decât întorcându-se la Dumnezeu. S-a spovedit, s-a împărtăşit, şi-a împlinit canonul şi şi-a schimbat viaţa. A fost o schimbare, o ridicare, mai bine zis, de la moarte la viaţă."
Tânăra aceasta a scăpat cu viaţă, dar sunt atâtea „iubiri” care sfârşesc în moarte. Merită?
O tânără mi-a mărturisit odată că cea mai bună prietenă a ei, o fetiţă de 14 ani, care iubea foarte mult un băiat, s-a dăruit lui, considerând aceasta un pas firesc în iubirea lor. Cu toate acestea, după câteva zile s-au despărţit. Tânăra a suferit foarte mult şi a început să-şi plângă durerea tuturor celor din jur. După un timp, pentru a le demonstra că nu va rămâne singură, a început să se îmbrace tot mai provocator şi să se machieze. Era un chin, de fapt, ascuns sub masca aceasta. A urmat un alt „prieten”, apoi altul… Şi de la ce a pornit totul? De la o iubire mincinoasă sau prost înţeleasă.
Revin la ce spuneam la început. Păcatul ucide, păcatul aduce moartea iubirii.
Unde lipseşte binecuvântarea lui Dumnezeu, omul are de suferit.
Un băiat care te iubeşte nu va cere dovezi de iubire, el îţi va iubi sufletul şi tu îl vei iubi pe al lui. O asemenea căsătorie, o asemenea unire va fi binecuvântată de Dumnezeu, o asemenea căsătorie aduce în lume copii binecuvântaţi.
Când doi tineri se dăruiesc înainte de căsătorie, dau dovadă de neîncredere, pentru că ce altceva ar însemna că e nevoie de un act fizic pe lângă cel sufletesc? Iar după acesta, băiatul nici nu o mai iubeşte atât de mult pe iubita lui. Scade respectul său faţă de ea, chiar dacă a fost dorinţa lui. Apar reproşurile, iar lumina care era mai înainte în ochişorii lor frumoşi se stinge. S-au stins inocenţa, bucuria, nevinovăţia.
O iubire curată nu are nevoie de astfel de dovezi, iar dacă le cere, acolo nu este iubire curată. Dacă nu este biruită predispoziţia aceasta spre păcat, ea va continua şi în viaţa de familie, în căsnicie, unde nu va fi respectat căminul familial, denaturând frumuseţea căsătoriei.
Se petrec atâtea tragedii din cauza asta! După ce fata se căsătoreşte, nefiind fecioară, soţul îi poate reproşa că n-a fost cuminte, o poate jigni, pentru că n-a ştiut să se păzească, şi este foarte dureros. Mai mult decât atât, soţul va avea mereu un spin în inimă, o durere sau o teamă, că gândul soţiei ar fi rămas la cel cu care a căzut în păcat înainte de căsnicie, chiar daca in realitate nu este aşa.
Exista si tineri care nu le reproseaza sotiilor lor nimic din trecut, dar aceia sunt tineri cu o viata duhovniceasca, adica sunt maturi in gandire si stiu ca omul este o fiinta pretioasa si demna de a fi iubita, oricum ar fi aceasta. Iar asta se invata de la Dumnezeu.
Ramona
