Dragă măicuţă Siluana,
Frumos învăţaţi tinerii să-L cunoască şi să-L iubească pe Domnul. Sunt sigură că efortul şi dragostea dumneavoastră nu vor rămâne nerăsplătite şi vă doresc mântuirea.
Eu am făcut ce m-aţi învăţat, adică la vreme de tulburare sufletească am alergat la duhovnic şi m-am spovedit, apoi m-am împărtăşit şi acum mi-este bine. Nu ştiu de ce n-am făcut mai devreme pasul acesta. Poate de frică sau din comoditate. Biserica e foarte aproape de mine şi acolo mi-am aflat de fiecare data alinare sufletului.
Măicuţă, aş vrea să povestesc ceva ce mi-a marcat viaţa, să fie spre nădejde şi ajutor sufletesc şi altor tineri ce căută, ca mine, calea cea dreaptă.
Am avut mulţi prieteni şi cu nici unul nu m-am simţit împlinită sufleteşte. Adolescenţa mea a fost presărată cu lacrimi, iluzii şi minciuni. Pe Domnul, ce atât de mult L-am iubit în copilărie, L-am uitat. Prezenţa mea la slujbele bisericeşti era tot mai rară, până a încetat. Nu simţeam nimic. Mă rugam mecanic, apoi am încetat să mă mai rog. Dar Domnul nu m-a uitat. Şi-a adus aminte de mine, Milostivul şi Bunul. Sătulă de atâtea decepţii, într-o noapte m-am rugat din inimă: "Doamne, nu mai pot. Ajută-mi..." O colegă de-a mea de şcoală, de credinţă penticostală sau baptistă (nu ştiu exact) mi-a dat nişte răspunsuri la unele din întrebările mele privitoare la moarte şi la Dumnezeu care mi-au deschis mintea. Şi ortodoxă fiind, m-am întors la ortodoxie, cu adevărat, după ce am rătăcit atâţia ani prin atâtea minciuni şi iluzii, ani pierduţi. Păcatul meu cel mai mare a fost că, uitând pe Dumnezeu, am iubit cu toata inima un om. Şi de la omul acesta au venit cele mai mari dezamăgiri. Omul acesta nu face parte acum din viaţa mea. Câteodată am păreri de rău, dar atâtea bucurii duhovniceşti am primit de la Dumnezeu din clipa când am lepădat această dragoste din inima mea, încât nu dau o clipă din aceste bucurii pe toată lumea întreagă.
Din când în când îmi amintesc de acest om şi mă încearcă păreri de rău după el, dar scap repede de ele.
Prezenţa mea la Sfânta Liturghie mă ajută foarte mult şi mai ales spovedania deasă. Dar cel mai mare bine îmi vine de la Sfânta Împărtăşanie. Regret că am pierdut atâţia ani şi nu m-am gândit să rostesc din inimă doar câteva cuvinte: "Ajuta-mi, Doamne!", atunci când mă încercau cele mai negre gânduri şi treceam prin situaţii foarte tensionate.
Domnul Hristos, atunci când stătea în spatele uşii inimii mele şi nu voiam cu nici un chip să deschid, căci aveam acolo imaginea unui om cu care mă delectam, pe care îl uram şi îl iubeam în acelaşi timp, a forţat această uşă şi a intrat, atunci când mă aşteptam cel mai puţin şi asta după ce m-am hotărât să scot acest om din viaţa mea şi să mă schimb. A fost de-ajuns un gând de îndreptare, un suspin şi totul s-a schimbat.
Nu spun că acum trăiesc în sfinţenie. Nu. Nu ştiu cât de mult m-am schimbat. Cred că sunt doar la început. Şi acum trec prin tulburări interioare, prin supărări, frustrări şi am amintiri de tot felul, care mă chinuie uneori. Dar altfel trec peste ele.
Am un soţ bun, iubitor şi un copilaş dulce de 9 luni. Pot spune că e linişte în familia mea, în cea mai mare parte a timpului şi sunt mulţumită de ce am realizat până acum, cu ajutorul lui Dumnezeu. Mai am de muncit, dar cred şi cred cu toată inima, că dacă, atunci când am întors spatele lui Dumnezeu, El nu m-a uitat, cu atât mai mult sper în milostivirea şi dragostea Sa de oameni să nu mă uite nici acum.
Asta este povestea mea. Sper că va fi cuiva de folos experienţa mea.
Am spus toate acestea spre slava Domnului Hristos, care m-a iubit atât de mult şi mă iubeşte şi acum pe mine, păcătoasa căci iată, am apucat să vă povestesc toate acestea.
Măicuţă Siluana, cu voia lui Dumnezeu, o să vă mai scriu.
Doamne ajută!
***
Dragă Nicoleta,
Frumos învăţaţi tinerii să-L cunoască şi să-L iubească pe Domnul. Sunt sigură că efortul şi dragostea dumneavoastră nu vor rămâne nerăsplătite şi vă doresc mântuirea.
Eu am făcut ce m-aţi învăţat, adică la vreme de tulburare sufletească am alergat la duhovnic şi m-am spovedit, apoi m-am împărtăşit şi acum mi-este bine. Nu ştiu de ce n-am făcut mai devreme pasul acesta. Poate de frică sau din comoditate. Biserica e foarte aproape de mine şi acolo mi-am aflat de fiecare data alinare sufletului.
Măicuţă, aş vrea să povestesc ceva ce mi-a marcat viaţa, să fie spre nădejde şi ajutor sufletesc şi altor tineri ce căută, ca mine, calea cea dreaptă.
Am avut mulţi prieteni şi cu nici unul nu m-am simţit împlinită sufleteşte. Adolescenţa mea a fost presărată cu lacrimi, iluzii şi minciuni. Pe Domnul, ce atât de mult L-am iubit în copilărie, L-am uitat. Prezenţa mea la slujbele bisericeşti era tot mai rară, până a încetat. Nu simţeam nimic. Mă rugam mecanic, apoi am încetat să mă mai rog. Dar Domnul nu m-a uitat. Şi-a adus aminte de mine, Milostivul şi Bunul. Sătulă de atâtea decepţii, într-o noapte m-am rugat din inimă: "Doamne, nu mai pot. Ajută-mi..." O colegă de-a mea de şcoală, de credinţă penticostală sau baptistă (nu ştiu exact) mi-a dat nişte răspunsuri la unele din întrebările mele privitoare la moarte şi la Dumnezeu care mi-au deschis mintea. Şi ortodoxă fiind, m-am întors la ortodoxie, cu adevărat, după ce am rătăcit atâţia ani prin atâtea minciuni şi iluzii, ani pierduţi. Păcatul meu cel mai mare a fost că, uitând pe Dumnezeu, am iubit cu toata inima un om. Şi de la omul acesta au venit cele mai mari dezamăgiri. Omul acesta nu face parte acum din viaţa mea. Câteodată am păreri de rău, dar atâtea bucurii duhovniceşti am primit de la Dumnezeu din clipa când am lepădat această dragoste din inima mea, încât nu dau o clipă din aceste bucurii pe toată lumea întreagă.
Din când în când îmi amintesc de acest om şi mă încearcă păreri de rău după el, dar scap repede de ele.
Prezenţa mea la Sfânta Liturghie mă ajută foarte mult şi mai ales spovedania deasă. Dar cel mai mare bine îmi vine de la Sfânta Împărtăşanie. Regret că am pierdut atâţia ani şi nu m-am gândit să rostesc din inimă doar câteva cuvinte: "Ajuta-mi, Doamne!", atunci când mă încercau cele mai negre gânduri şi treceam prin situaţii foarte tensionate.
Domnul Hristos, atunci când stătea în spatele uşii inimii mele şi nu voiam cu nici un chip să deschid, căci aveam acolo imaginea unui om cu care mă delectam, pe care îl uram şi îl iubeam în acelaşi timp, a forţat această uşă şi a intrat, atunci când mă aşteptam cel mai puţin şi asta după ce m-am hotărât să scot acest om din viaţa mea şi să mă schimb. A fost de-ajuns un gând de îndreptare, un suspin şi totul s-a schimbat.
Nu spun că acum trăiesc în sfinţenie. Nu. Nu ştiu cât de mult m-am schimbat. Cred că sunt doar la început. Şi acum trec prin tulburări interioare, prin supărări, frustrări şi am amintiri de tot felul, care mă chinuie uneori. Dar altfel trec peste ele.
Am un soţ bun, iubitor şi un copilaş dulce de 9 luni. Pot spune că e linişte în familia mea, în cea mai mare parte a timpului şi sunt mulţumită de ce am realizat până acum, cu ajutorul lui Dumnezeu. Mai am de muncit, dar cred şi cred cu toată inima, că dacă, atunci când am întors spatele lui Dumnezeu, El nu m-a uitat, cu atât mai mult sper în milostivirea şi dragostea Sa de oameni să nu mă uite nici acum.
Asta este povestea mea. Sper că va fi cuiva de folos experienţa mea.
Am spus toate acestea spre slava Domnului Hristos, care m-a iubit atât de mult şi mă iubeşte şi acum pe mine, păcătoasa căci iată, am apucat să vă povestesc toate acestea.
Măicuţă Siluana, cu voia lui Dumnezeu, o să vă mai scriu.
Doamne ajută!
***
Dragă Nicoleta,
Cu dragoste,
Maica Siluana