Cum să mai iubesc, dacă iubirea mea e ignorată?

De ce să iubesc alte persoane când ştiu că acelora pe care chiar le iubesc cu adevărat nu le pasă? Să sufăr din nou? Pentru ce? E o suferinţă continuă.

Da... Repet: dacă iubirea noastră este o pretenţie, atunci va fi o suferinţă continuă. Încearcă să iubeşti fără să mai pretinzi nimic. Pur şi simplu. A iubi înseamnă să faci o sută de mătănii pentru cineva, pe săptămână. Aşa să-l iu­beşti pe Ionel. Pentru Gigel să zici „Doamne Iisuse Hristoase...” de trei sute de ori. Pentru Bogdan să citeşti un Paraclis, da? Pe Vasile să-l dai pe pomelnic la Sfânta Liturghie. Şi-aşa poţi să iubeşti douăzeci de băieţi. Nu se poate, din douăzeci, să nu citească unul un Paraclis pentru tine. Nu se poate, nu? Dar ia-o pe calea asta, maică. N-o mai lua pe calea pretenţiilor, că nu, nu stă nimeni; fug ăştia; îi cunosc eu...

Schimbă modul de a privi lucru­rile, copila mea. Învaţă să nu mai pretinzi nimic şi nu vei mai suferi. Învaţă să te bucuri, să cânţi, să dansezi, să mulţumeşti, să fugi de păcat...

Sursa: (Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 170-171)

Avem capacitatea de a iubi, dar nu iubim încontinuu

„Niciodată nu-i omul atât de fericit, decât atunci când se știe iubit și când iubește, când își revarsă iubirea din sufletul său. Adevărul este că noi nu trăim la tensiunea iubirii, nici nu ne dirijăm totdeauna după porunca lui Dumnezeu. Cei mai mulți dintre noi, chiar credincioși fiind, știm de porunca lui Dumnezeu, de porunca iubirii și cinstirii, dar, în general, ne manifestăm spontan. Nu suntem nici urâtori, nici iubitori. Chiar spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că noi suntem, cumva, la mijlocul dintre iubire și ură. Avem capacitatea de a iubi, dar nu iubim încontinuu. Avem capacitatea de a urî și urâm când ne vine nouă să urâm. Cel ce nu iubește nu însemnă neapărat că urăște. Se află așa, cumva, la cota zero, acolo unde e confluența, punctul de întâlnire dintre negativ și pozitiv. Putem să mergem și înspre rău, putem să mergem și înspre bine. Cei mai mulți însă dintre noi iubim în mod spontan.

În orice caz, nu se poate spune că am ajuns la măsura aceea, încât din sufletul nostru să se reverse tot timpul iubire, ci permanent noi suntem într-o situație în care putem și să iubim, și să urâm; iar dacă am trecut pe versantul iubirii, nu mai putem să urâm. De pildă, în Pateric, se spune despre un părinte că, din prea multă bunătate, nu știa ce mai e răutatea. Ori noi, uneori, din prea multă răutate, nu mai putem lucra bunătatea, adică amestecăm lucruri rele și în lucrurile bune.”

Părintele Teofil Părăian