Este în­totdeauna ceva care ne arată nouă că nu este de la Dumnezeu aceasta

Î-4. O prietenă se desparte de tine după ce i-ai greşit cu ceva anume. Ea se desparte. Încerci să te apropii de ea, dar to­tul este un eşec. Până unde să meargă încercarea de restabilire a legăturii?

R-4. Punem de fiecare dată rugăciunea înainte şi apoi ac­ţionăm. Dumnezeu sprijină acţiunea omului şi să încercăm să refacem relaţia. Nu se poate? Este greu? Renunţăm. Este în­totdeauna ceva care ne arată nouă că nu este de la Dumnezeu aceasta, sau că trebuie să tragem o greşeală săvârşită în tre­cut. Nu putem insista la nesfârşit. De ce? Timpul trece. Viaţa trece. Am văzut fete rămase aşa, nedesprinse după doi ani de despărţire de prieten şi încă se mai gândeau dacă nu ştiu ce, dacă nu ştiu cum! Ori aceşti doi ani au curs, în aceşti doi ani ea trebuia să refacă sentimentele ei. Greu, ştiu asta. Şi în aceşti doi ani trebuia să cunoască un alt bărbat care să fie studiat în timp util de ea, nu în grabă. De aceea băieţii fac o mare gre­şeală dacă încurcă fetele vreo 2-3 ani, iar după aceea renunţă şi ele nu pot reface uşor altă prietenie. O fată poate să se dăru­iască, în timp ce un băiat nu poate. Este firea lui mai nefinisată aşa şi nu poate, nu poate să facă o dăruire totală ca o fată. De aceea fata trebuie să fie foarte atentă când, cui şi cum se dă­ruieşte. Reamintesc cuvintele Sf. Vasile Cel Mare care zicea: „Femeie nu cunosc, dar feciorelnic nu sunt." Cu alte cuvinte, putem discuta despre o feciorie fizică şi una psihică, distincte.

(Pr. Nicolae Tănase, Soţul ideal, soţia ideală, Ed. Anastasis, pg.25)

Aceasta nu este o intervenţie medicală!

E cumplit să nu știi ce dorești, să nu știi ce sens are viața, să nu te bucuri pentru că nu știi ce este bucuria

E cumplit să nu știi ce dorești, să nu știi ce sens are viața, să nu te bucuri pentru că nu știi ce este bucuria din cauza plăcerilor trecătoare ale păcatului și să nu înveți, să nu te pregătești pentru a fi capabil de bucurie.
Domnul S-a făcut om ca să ne dea puterea de a iubi, de a fi fericiți, de a ne bucura. Fără El nu suntem capabili de acestea și fără ele nu suntem oameni. Dacă nu primim acum și aici această Putere și nu învățăm să o folosim, în zadar trăim.
Da, Dumnezeu nu ne aruncă în iad cu satisfacția unui torționar din lagărele comuniste, de exemplu! Ci, chiar și în clipa morții ne invită în Rai, în odihna și bucuria Lui. Dar cine le va alege dacă nu le-a gustat? Cine le va dori dacă n-a devenit conștient de chinul care urmează plăcerii păcatului și nu dorește să scape de el? La asta se referea „metafora” mea.
Apoi, da, putem, chiar putem păcătui! Dacă nu am putea nimeni nu ar păcătui, nu? Da, putem și avem voie. O voie pe deplin liberă. Dacă ai păcătuit vreodată cred că ai văzut asta pe „pielea ta”. Doar că, dincolo de pielea ta, în adâncul din tine se află „cineva” care se întristează și suspină când faci asta. Acela ești tu cel creat după „chipul lui Dumnezeu”. Vocea lui să o asculți, vocea aceea delicată, dar și „nemiloasă” numită și conștiință! În acest sens te-aș ruga să fii atent mai degrabă la acea voce decât la gândul dacă „ai voie sau nu să faci un lucru” și „ce o să pățești după aia”!!! Dacă nu vei face un lucru pe care conștiința ta îl numește rău, păcat, doar de frică, nu vei avea cum să guști bucuria da a fi ales binele renunțând la rău.
Iar dacă tot ce-ți spun acum ți se pare complicat și abstract, te rog să te așezi în fața lui Dumnezeu, cu acest răspuns în mână, și să I-l arăți și să-I ceri, în cuvinte simple de rugăciune, să te lumineze să-i afli sensul. Cred că ești pregătit pentru asta.

Maica Siluana

O dovada vie că „blestemul” de acasă nu poate fi piedică de netrecut în calea Bucurie sfinte

Întâlnirea mea cu Sfântul Siluan

 Tocmai am citit un mail despre Sfântul Siluan... care m-a dus cu gândul la întâlnirea mea cu el și am simțit nevoia să împărtășesc asta...
 Eram în timpul liceului când adesea atmosfera de acasă era insuportabilă datorită certurilor părinților... Ieșeam să mă plimb și îmi amestecam apăsarea sufletului cu peisajul parcurilor, cu cântece, desene, versuri... Nu reușeam să vorbesc cu nimeni cât mi-era de greu, simțeam că suferința mea era inaccesibilă altora...
În ziua aceea simțeam chiar că nu mai pot...
Ca și în alte dăți am intrat într-o biserică ce am găsit-o deschisă și am încercat să-i povestesc Lui despre povara mea... I-am cerut tare mult un semn, o cale prin care lucrurile să fie altfel... să mă întorc acasă și să găsesc pace... Deznădăjduită, la ieșirea din biserică m-am oprit la pangar și mi-au picat ochii pe titlul Între iadul smereniei și iadul deznădejdii... era ceva din ce simțeam eu că trăiam...
Am ajuns acasă, nu mai știu ce am găsit, dar îmi amintesc că am început să citesc și să subliniez la început câte un rând apoi pagini întregi... erau toate pe sufletul meu... și îmi aduceau atâta pace... mă hrăneam zilnim cu câteva rânduri și mi se părea atât de minunat Sfântul părinte... 
Mă întrebam de ce nu îl știe toată lumea... de ce nu vorbesc despre el... pentru mine era sfântul zileleor noastre, al neliniștilor acestor vremuri... 
Am găsit apoi la părintele Galeriu citate din el, apoi și la alții... apoi am găsit-o pe Maica Siluana... 
Vă îmbrățișez cu tot dragul și mulțumire!
 Geanina
*
 Draga mea Copilă, dragă,
Sfântul Siluan să te mângâie cu rugăciunile și binecuvântările sale mereu și mereu. Și eu îți mulțumesc și-i mulțumesc Sfântului că te-am întâlnit. Ești o mare bucurie pentru noi și o dovada vie că „blestemul” de acasă nu poate fi piedică de netrecut în calea Bucurie sfinte! Să ne rugăm Sfântului ca toți oamenii să-i audă glasul și să se folosească de rugăciunile și învățăturile sale!
Cu recunoștință și rugăciune,
 Maica Siluana

Cum scăpam de gândurile desfrâului?

Măicuță, păcatul acesta îl am de când eram copil, poate că avem trei ani, nu mai știu exact (știu că e rușinos, dar acesta e adevărul, încă de pe atunci, în urma imaginilor de la TV, îmi rămâneau în minte anumite gânduri).
Am aflat mai târziu ce înseamnă să fii cu adevărat creștin, și printre altele, am aflat că nici cei care fac un păcat cu gândul (și-l repetă) nu vor scăpa de focul cel veșnic.
Momentan, duhovnicul meu mi-a dat un canon de rugăciune, de care mă bucur, mai ales pentru că fostul duhovnic nu-mi dădea niciun canon (și automat mi se introducea ideea că aș fi vreo sfântă în devenire).
De când am început rugăciunile, și mai ales în timpul citirii lor, mă chinuie acest păcat. Mai întâi se arată gândul nevinovat care îmi arată păcatele (cu gândul) din trecut, apoi acest gând mă duce la ideea de a-i găsi soluții (căsătoria) după care, scuzați expresia, mi se pune pata pe persoane pe care abia le-am văzut o dată. Revine gândul și îmi amintește că, de fapt, eu nu vreau căsătorie și nici măcar un prieten (pentru că, sincer, nu asta mi-aș dori, mai ales în zilele acestea și cu astfel de oameni) și apoi mă chinui din nou să spun rugăciunea fără întreruperea ei. Vreau să scap de acest păcat care îmi revine obsedant, și măcar dacă mi-aș fi propus să mă căsătoresc, dar nu vreau acest lucru.
Da-ți-mi vă rog un remediu pentru înfrânarea de la păcat, deja devine obositor.
Mii de mulțumiri anticipate! Saru' mâna!
M.
***

Draga mea Copilă,

Cea mai accesibilă cale de vindecare de aceste gânduri, pătrunse în mintea omului din copilărie, sau chiar din timpul vieții intrauterine, o consider eu iertarea. Dacă vei face Seminarul Să ne vindecăm iertând, vei învăța să-ți asumi întreaga viață, inclusiv cu cele uitate sau negate și să intri în Bucuria Sa cea sfântă! Gândurile acestea sunt de la vrăjmaşul, dar vin prin emoţiile şi rănile noastre emoţionale. Rănile sufletului se infectează cu demoni așa cum cele trupești se infectează cu microbi și viruși. Seminarul te va lumina și învăța multe, dacă vei fi onestă cu tine și harnică. E o școală grea, dar merită!

Te aștept cu drag și rugăciune,
Maica Siluana