Drumul de la concepție la naștere

Alexander Tsiaras: Drumul de la concepție la naștere în imagini. Video în limba engleză, cu subtitrare în mai multe limbi, inclusiv româna.

Sursa: Teologie.net

Cât de frumoși sunt oamenii!

"Bucuriile sunt năzuiri fireşti făpturii noastre. Oamenii cred că le pot avea prin ceea ce pot lua, prin ceea ce pot câştiga de la alţii. Astăzi se crede îndeobşte în binefacerile materiale aduse de această atitudine de viaţă. De aceea aleargă, se zbuciumă, se vând şi cântă pentru o fărâmă de avere. E o mare rătăcire.
Omul care vrea şi cere pentru sine poate avea plăceri, dar nu bucurii. Nimic din ce caută el nu poate aduce bucurii. Egoistul, Hrăpăreţul nu cunosc aceste stări de lumină şi plinătate. Năzuinţele lor nesăţioase arată cu prisosinţă cât de mult sunt în lipsă.
Adevărata bucurie vine din prisos de omenie, vine din bogăţie interioară. Nu te bucuri cu adevărat decât prin dăruire. Eşti mare şi puternic prin ceea ce poţi dărui altora, nu prin ceea ce poţi lua de la ei. Eşti câtă putere de depăşire, câtă putere de jertfă ai. Numai cel ce dă dovedeşte că este cu adevărat bogat."

 Ernest Bernea - Îndemn la simplitate, Editura Vremea, Bucureşti,2006

Mii de tineri îşi păstrează astăzi fecioria până la căsătorie

Campania "Mii de tineri îşi păstrează fecioria până la căsătorie", lansată pe 6 noiembrie 2010 pe site-ul Ortodoxia tinerilor, urmăreşte câteva scopuri precise:

• demontarea zvonului conform căruia astăzi toţi tinerii ar intreţine relaţii intime înainte de căsătorie, zvon care-i corupe să "intre în rând cu lumea";
• evidenţierea efectelor negative ale relaţiilor sexuale inainte de casatorie asupra intregii societăţi;
• conştientizarea gravităţii acestui păcat şi a consecinţelor pe termen scurt, mediu si lung asupra vieţii;
• încurajarea celor care sunt feciori (fecioare) să se păstreze curaţi în faţa lui Dumnezeu până la căsătorie;
• încurajarea celor care au desfrânat să nu mai repete aceeaşi greşeală, bine ştiind că Dumnezeu ne iartă, ne indreptează şi ne primeşte pe toţi;

Au fost foarte mulți tineri care au trimis mărturiile lor:

• Vlad:"Sunt alte vremuri, sexul inainte de casatorie nu e un păcat aşa mare"

• Maria: "Băieţilor nu le plac fetele "incepute", vor ei sa le descopere in toate privintele"

• Cristina: "Am facut 'marele pas' cu prietenul meu"

• Nicoleta: "Am spus 'nu sex' pe motiv religios, teama de pacat si iad

• Diana: "Nu considerati curatia trupeasca ca pe o povara"

• Cineva: "Cand mi-am pierdut fecioria am pierdut tot"

• Emanuela: "Sunt cu un baiat de 5 ani si nu s-a intamplat nimic intre noi niciodata"

• Alexandra:"Faceam tot felul de jocuri perverse crezand ca nu e nimic grav"

• Lore:"S-a intamplat chiar in zi de duminica, in postul Pastelui"

• Paula: "In sinea mea mereu am stiut ca nu vreau sa fac dragoaste inainte de casatorie"

• Iulia:"La scoala mi se tot spune sa-mi incep si eu viata sexuala" 

Cine este Valentin?

Marius Iordăchioaia 

 

stau pe balcon. cu o pasăre moartă..( Aurel Dumitraşcu - ultimul poem)

Pare dificil de înţeles pentru tinerii care au sărbătorit Valentine Day un fapt care ţine de evidenţă: aceea că ieri nu şi-au sărbătorit iubirea lor. Nu, ieri,  iubirea lor l-a sărbătorit pe Valentin. Şi cine este, de fapt, Valentin, îşi pot da seama poate, abia acum, după ce a trecut mahmureala petrecerii…  

Ca să vă apropiaţi de identitatea reală a acestui personaj, trebuie să ocoliţi total poveştile mass media ( toate doar reclame ale comercianţilor care în acestă zi fac bani buni din sentiment ) şi să judecaţi după fapte.

Cred că nu e greu de remarcat că, a iubi, a face gesturile dragostei, atunci când altcineva decât dragostea însăşi îndeamnă, inspiră, ”porunceşte”, înseamnă a supune iubirea unei alte voinţe decât a ei. Şi cine oare ar îndrăzni să-ţi spună CÂND să iubeşti? Cine ar şti mai bine decât iubirea însăşi CÂND să se sărbătorească? Şi mai ales, cui ar permite îndrăgostiţii să le facă aşa ceva, când ei sunt gata să se răzvrătească împotriva părinţilor şi profesorilor, pentru a-şi apăra dragostea? Cine este acest Valentin de are o asemenea putere?
Când cineva iubeşte la sugestia sau porunca altcuiva, atunci iubirea lui devine roaba acelui altcineva.
Iată, milioane de îndrăgostiţi, după zile sau luni, se trezesc, inevitabil, la sfârşitul minunatei lor poveşti de dragoste, ca în peisajul atroce al unei catastrofe aeriene… Şi se întreabă, cu sufletele distruse, cum au ajuns acolo? Cum de a ajuns pasărea măiastră a iubirii, un avion de cursă regulată, care zboară şi se prăbuşeşte zilnic între copilărie şi maturitate, plin cu adolescenţi  îndrăgostiţi? Răspunsul nu e greu de dat, ci de primit. Şi este vorba despre Valentin.
Într-o zi de februarie, pasărea iubirii a fost oferită lui Valentin. El, în timp ce o întorcea pe toate părţile, lăudându-i frumuseţea, îi sucea discret gâtul, îi smulgea inima şi i-o înlocuia cu un mecanism controlat de la distanţă. Nu vă miraţi de atâta măiestrie: el este printre altele părintele tuturor iluzioniştilor şi prestidigitatorilor. Aşa că tinerii îşi iau înapoi pasărea transformată în avion şi se trezesc, în scurtă vreme, în picaj accelerat; apoi, iminentă, aterizarea forţată: într-un pat… 

Acest accident devine o regulă. Telecomanda lui Valentin este necruţătoare: repetă zilnic sau de mai multe ori pe zi această catastrofă aeriană a iubirii. Până unii tineri ajung, cu sufletele şi trupurile epuizate de atâtea prăbuşiri controlate, să se uite la celălalt ca la autorul acestui chin. Este începutul urii. Care, în final, se va răsfrânge asupra iubirii însăşi…
Iar tinerii care au ajuns să urască iubirea primesc cadou de la Valentin o telecomandă… Devin ucenicii lui şi agenţii de răspândire a „iubirii” marca Valentin…
Acum puteţi să-mi spuneţi care este numele real al lui Valentin?

Dacă l-aţi descoperit, atunci aveţi nevoie de încă o informaţie: că există o firmă la care, oricine se duce să predea pasărea lui împăiată, primeşte una vie. 

Această "firmă" se numeşte Biserica ortodoxă. În ea mulţi tineri au găsit vindecare de "dragostea" lui Valentin.
De efortul de a face, printr-o sexualitate tot mai disperată, să bată aripile unei păsări moarte...

”Văd adesea, și mă întristez, fete care nu se prețuiesc, care nu au demnitate, care își pierd din finețea pe care Dumnezeu le-a dăruit-o ”...

Părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului vorbind la conferința cu tema "Soțul ideal, soția ideală" organizată de A.S.C.O.R. filiala Suceava.
(fragment)

„Cred că trebuie să avem o preocupare pentru ideal. Cu cât tinzi mai sus, cu atât ţi se măreşte posibilitatea să şi ajungi la acest ideal. Fetele trebuie să fie foarte pretenţioase cu prietenii lor. Acest lucru înseamnă a se preţui la valoarea exactă. Orice om are o valoare. Pe de o parte trebuie să recunoaştem starea de păcătoşenie, să avem conştiinţa de sine că, în faţa Creatorului, suntem mici, iar pe de altă parte să conştientizăm că suntem regi ai creaţiei, peste care Dumnezeu ne-a pus să fim stăpâni. Dacă suntem stăpâni, trebuie să avem comportament de stăpân, nu de slugă. Văd adesea fete care nu se preţuiesc, care nu au demnitate şi care îşi pierd din fineţea pe care Dumnezeu le-a dăruit-o. De aceea este bine să realizăm această stare pe care o avem, această pretenţie că suntem parte din focul dumnezeirii. Dacă îţi menţii aceste pretenţii întotdeauna, fata va fi abordată de un băiat la măsura pretenţiilor ei. Prin pretenţie nu trebuie să se înţeleagă că o fată trebuie să fie mândră.
  Ne punem întrebarea dacă şi băiatul trebuie să fie pretenţios. Şi el trebuie să fie pretenţios şi să caute să aibă conştiinţa de sine, adică să ştie exact ce vrea. Fiecare dintre cei care au o relaţie de prietenie doreşte împlinirea în căsnicie. Înlăuntrul căsătoriei se lucrează împreună pentru realizarea scopului final. Scopul vieţii creştine în final va fi salvarea sufletelor noastre întru fericire.
Căsătoria presupune, la un moment dat, mucenicie. Aţi observat că la Taina Cununiei se cântă troparul Sfinţilor Mucenici. Această cântare reprezintă o recunoaştere a noastră că suntem conştienţi de crucea pe care am luat-o. Căsătoria este indisolubilă. De aceea trebuie să fim foarte atenţi când facem pasul spre căsătorie. Când căsnicia merge, trebuie să mulţumim lui Dumnezeu, iar când nu merge, să procedăm cu înţelepciune. Dacă am recomandat ca o fată să fie pretenţioasă, m-am referit la starea de dinaintea căsătoriei. Este o artă să exişti într-o căsnicie. Căsnicia nu este un contract pe care îl încadrăm şi atât. Avem chemarea ca soţul să-L reprezinte pe Hristos, iar soţia să reprezinte Biserica“.

Părintele Nicolae Tănase

Scrisoare de ,,Valentine’s Day”

Iubiţii mei,

Vă scriu în această aşa-zisă „zi a îndrăgostiţilor” nu pentru că acesta este un obicei mai nou ,,de import” (ca multe alte nimicuri şi basme), ci pentru că eu, sincer, vă iubesc. Şi, dacă spun că vă iubesc, nu o spun pentru că este „ziua îndrăgostiţilor”, nici nu o spun la „vrăjeală”, ca să vă câştig pentru o zi inima, ci CHIAR VĂ IUBESC, şi mă doare să văd cum vă lăsaţi aşa uşor păcăliţi şi „vrăjiţi” de cel ce vrăjeşte cu iscusinţă, care niciodată nu va putea spune „te iubesc” din inimă, pentru că nici nu mai are inimă, de cel ce urăşte de moarte IUBIREA, de aceea o perverteşte, o schimonoseşte. Nu intraţi în jocul lui meschin, acceptând să vă-ndrăgostiţi la comandă, pentru o zi. Nu vă lăsaţi murdărite viaţa, mintea şi, mai ales, conştiinţa, cu aceste basme. Citiţi şi voi pe net, şi vedeţi de unde şi cum a venit această „sărbătoare”. Numai iubirea adevărată îl face pe om frumos – ba, mai mult decât putem noi gândi, îl face dumnezeu. Pe când „îndrăgosteala” în ,,joacă” îl transformă pe om în individ (de la latinul individuum, adică singur – nedivizibil). Numai o persoană are inimă şi sentimente, şi nu poate trăi decât cu şi prin alţii – că, altfel, la ce i-ar mai trebui sentimente, dacă nu are faţă de cine să şi le manifeste? Şi iubirea o simţi, cu inima. Şi, dacă nu mai ai sentimente, nu mai ai inimă simţitoare – ci o bucată de carne. De aceea joaca „de-a iubitul” îl coboară pe om sub fiinţele necuvântătoare.

Iubirea nu-i totuna cu sexul. Nici măcar animalele nu fac sex, ele se reproduc conform unui „program”, unei legi bune foarte pe care Creatorul a aşezat-o în fiinţa lor. Ele îşi urmează instinctul şi porunca de a se înmulţi şi perpetua specia (pentru că fiecare-şi are locul şi rolul ei în „Programul” desăvârşit al Universului).

Dar noi, oamenii înzestraţi cu raţiune, cu sentimente şi, mai ales, cu voinţă liberă (şi nu instincte animalice), noi suntem creaţi să devenim dumnezei după Har, iar vrăjmaşul vrea să facă din noi – din ură şi pizmă – nici măcar animale.
Uitaţi-vă în oglindă şi căutaţi pe chipul vostru acea strălucire divină, care ne aseamănă cu Creatorul nostru. Sunteţi toţi frumoşi, pentru că Tatăl nostru este frumuseţea absolută. Frumosul se descoperă numai când iubeşti sincer, din inimă şi cu toată fiinţa.

Ce săracă este lumea fără Dumnezeu, fără IUBIRE! Şi-a inventat şi ea o zi pe care a intitulat-o „ziua îndrăgostiţilor”.

Dar noi, copiii lui Dumnezeu – copiii Dragostei adevărate –, noi nu avem nevoie de o zi anume în care să ne spună cineva „te iubesc”, pentru că noi ne trezim în fiecare dimineaţă mângâiaţi de Dragoste. Dacă nu crezi, uită-te în oglindă şi ascultă-ţi inima – vei auzi la fiecare bătaie: te iubesc, te iubesc, te iubesc… Este glasul lui Dumnezeu, Singurul care ne spune în fiecare zi „te iubesc”, în fiecare clipă – şi nu oboseşte şi nu se plictiseşte, şi mai ales nu-L plictisim, orice am face. De ce? Pentru că El nu are dragoste, EL ESTE DRAGOSTE.

Să nu mai spuneţi niciodată „am făcut dragoste”, căci este o blasfemie. A face dragoste înseamnă a crea viaţă. Bunăoară, putem spune că părinţii noştri au făcut dragoste când ne-au făcut pe noi, pe care ne numeau „iubirea mea”, „dragul meu” sau „draga mea”. De aceea, iubirea este o acţiune „cosmogenetică”, adică făcătoare de cosmos. Omul este un microcosmos, o lume mică. Azi, fizica cuantică spune că în fiecare om este cosmosul întreg şi că noi toţi, de fapt, nu suntem decât UNUL. Aceasta a spus-o religia şi mai ales Hristos de mult timp.

Iubirea este faţă către faţă, persoană către persoană. „În iubire, omul face pentru prima oară cunoştinţă cu sine însuşi, şi aceasta prin intermediul unui celălalt – adică nu se poate cunoaşte decât într-o relaţie cu alt om, o altă persoană (prosopon în limba greacă, adică faţă, chip).

1. În iubire, omul constată, nu doar cu titlu informativ, ci existenţial, că celălalt există. Adică până acum te interesa doar persoana ta, eul personal. Tu erai lumea. În iubire descoperi că nu eşti singur, că lumea nu este numai eu, ci lumea devine Eu şi Tu.

2. În iubire, omul îşi doreşte foarte mult ca celălalt să existe.

 3. În iubire, faptul că celălalt există devine mult mai important, mai semnificativ decât faptul că el însuşi există”. Asta înseamnă că nu mai trăieşti tu, ci celălalt trăieşte în tine, şi tu în el. Aceasta este iubirea, nu mai ai nevoie de zile, sărbători sau tradiţii populare păgâne (vezi Dragobetele la noi) ca să spui „te iubesc”, căci în iubire celălalt trăieşte în tine.

Ştiind aceasta, luaţi aminte că „Iubirea nu-i totuna cu «îndrăgosteala». Pe amorez nu-l interesează celălalt ca persoană, ci ale celuilalt (bunăoară, părul, ochii, şoldurile, banii sau chiar şi calităţile intelectuale, ca bunuri de consum, pe care vrea să şi le achiziţioneze, ca şi un telefon nou)”.  Nu vă lăsaţi nici fetele, nici băieţii, să fiţi transformaţi în bunuri de consum, târâte şi uitate în ograda „iubiţilor” de ocazie. Dacă o să vă jucaţi mereu „de-a iubirea”, o să rămâneţi copii, incapabili de a avea şi de a-şi asuma răspunderea unei relaţii serioase, incapabili de a înţelege vreodată ce este iubirea.

De aceea, cu dragoste vă scriu: nu vă amăgiţi cu aceste zile surogat gen „Valentine’s Day”, zile mediatizate şi „create” special pentru pervertirea fiinţei umane, de o întreagă societate de consum pusă-n slujba celui rău. Ascultaţi ce spunea despre aceasta, acum 2000 de ani, Sfântul Apostol Pavel, scriindu-i unui tânăr: „Va fi vreme când învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi; ci, după poftele lor, îşi vor alege loruşi învăţători, gâdilându-i la urechi; şi de la adevăr auzul îşi vor întoarce, iar la basme (cf. DEX: basm (s.m.) =  născocire, minciună, scorneală) se vor pleca” (2 Timotei 4:3-4).

Vă scriu şi eu vouă, tinerii mei iubiţi: nu vă lăsaţi amăgiţi, ci învăţaţi cu adevărat să iubiţi – ca să fiţi fericiţi. Căci iubire-adevărată, nu vine şi pleacă-ndată. Ea creşte odată cu sufletul şi cu fiinţa voastră, până pe Cruce, adică până la Jertfă. Pentru că măsura iubirii este măsura jertfirii, şi măsura jertfirii este măsura iubirii. Măsura în care renunţi la tine pentru celălalt este măsura în care-l iubeşti.

Vă doresc din tot sufletul să învăţaţi să vă jertfiţi, ca să-nvăţaţi să iubiţi. Şi atunci când veţi iubi cu adevărat, nu mai există nici spaţiu, nici timp sau zile anume, ci doar… Veşnica Iubire – Dumnezeu în toate şi în toţi.

Părintele Dionisie de la Albac

Sursa: Familia ortodoxă

Aşteptarea şi pretenţia

Andreea Hefco

Cu toţii avem aşteptări, pentru că avem nevoi ce se cer a fi împlinite. Nevoia de iubire, de acceptare, de recunoaştere, nevoia de siguranţă sunt doar câteva dintre nevoile fundamentale ale fiinţei umane, iar de satisfacerea sau neîmplinirea lor depinde chiar dezvoltarea armonioasă, echilibrată şi sănătoasă a oricărei persoane.

Există diferenţe între aşteptări şi pretenţii. O să gândiţi probabil că ele sunt uşor de sesizat, dar totuşi confuzia este frecventă, pentru că tindem să percepem totul mai ales ca fiind aşteptare. Dacă diferenţele există, care sunt acestea?
Cineva a răspuns că diferenţa constă în justificare. Aşteptarea e ceva justificat, iar pretenţia nu este. Suntem obosiţi şi aşteptăm ca cineva drag, pe care l-am ajutat de atâtea ori înainte, să ne aducă un pahar cu apă şi să ne asculte. E o cerere justificată de nevoia mea, de relaţia cu celălalt, de moment. Şi totuşi, e aşteptare sau pretenţie? De multe ori definirea propriilor nevoi este foarte grea, cu atât mai mult intuirea lor de către alţii, astfel că este sarcina noastră să încercăm să ne cunoaştem mai bine şi să comunicăm sincer şi direct ce aşteptări avem pentru a fi împlinită o anumită nevoie „vreau să mă asculţi, simt nevoia să mă descarc vorbindu-ţi“, acceptând faptul că cei din jur nu există pentru a ne împlini nevoile, dar ne pot ajuta în acest sens.

Avem pretenţii în cea mai importantă relaţie a vieţii noastre

S-a spus că pretenţia este o revendicare pătimaşă a unui drept, pe când aşteptarea este o stare mai puţin revendicativă, mai liniştită şi poate mai contemplativă. Aştept să nu mai plouă ca să mă întâlnesc cu persoana iubită şi deşi aştept soarele, nu mă simt liniştită, deci ce trăiesc e o pretenţie? Par că se confundă şi totuşi simţim că există diferenţe.

Această confuzie o putem trăi şi în relaţia cu Dumnezeu. Aşteptarea de a-mi fi îndeplinite cererile e justificată sau e doar o pretenţie? Noi o justificăm adesea prin ceea ce facem în relaţia cu Dumnezeu, mai rar prin ceea ce suntem şi aşteptăm, mai mult sau mai puţin revendicativ, mai mult sau puţin crispaţi. Deci avem pretenţii în cea mai importantă relaţie a vieţii noastre. Octavian Paler spunea că „uneori aşteptarea ne maturizează, alteori ne omoară“ şi că „aşteptările diferă între ele, ca oamenii“.

Acceptarea unui refuz, măsura respectului pentru celălalt

E adevărat că sunt diferenţe inerente date de justificare sau de modul în care aşteptăm sau ne raportăm la cererile noastre, dar diferenţa principală dintre aşteptări şi pretenţii constă în modul în care noi primim un refuz. Dacă la cererea mea primesc un răspuns care îmi determină iritare, supărare, revoltă, acesta e un indiciu că indiferent ce am cerut şi indiferent cui am cerut, aceasta a fost o pretenţie. Dacă la un răspuns negativ aleg să accept această variantă, ca o posibilitate reală şi justificată să existe la fel ca reversul său pozitiv, atunci am aşteptat. Nu este vorba de sentimentele cu care eu întâmpin un refuz, adică de faptul că mă bucură sau mă întristează, ci este vorba de alegerea de a accepta dreptul celuilalt de a răspunde liber la cererea mea, care este astfel o aşteptare, şi nu o pretenţie. Răspunsul lui provine din partea lui de relaţie, dar modul în care îl primesc mă defineşte pe mine.

Acceptarea unui refuz este un pas esenţial în orice tip de relaţie, „măsoară“ liantul vital al comunicării între oameni, şi anume libertatea şi respectul reciproc. O relaţie ideală are un caracter fluid, iar refuzurile nu sunt „noduri“ mai mult sau mai puţin dureroase, ci părţi fireşti ale manifestării diversităţii fiecăruia.

Această diferenţă se trăieşte natural, de la sine, odată cu maturizarea noastră. Poate fi şi un indiciu al creşterii interioare, creştere care se poate măsura şi în numărul de aşteptări care îl depăşeşte cu mult pe cel al pretenţiilor.

A pretinde în loc de a aştepta e cale spre nefericire

Am întrebat şi dacă dorinţa de a fi iubită poate fi o aşteptare sau e o pretenţie. Mi s-a răspuns, de către cineva care cunoştea şi trăia diferenţele între cele două posibilităţi, că dacă vreau să fiu nefericită pot să pretind iubirea celorlalţi, păcălindu-mă că de fapt aştept în mod justificat şi nepătimaş.

Înţelegerea diferenţei dintre cele două ascunde o mică reţetă de fericire, pentru că dacă învăţăm să avem în principal aşteptări, aceasta ne deschide poarta către acceptare, a noastră, a celuilalt şi a vieţii, fără ca dorinţele să ne dispară sau să se schimbe dramatic. Ceea ce se schimbă este felul nostru de a ne mişca în noi şi în afara noastră, dobândind fluiditate şi ritm în dansul cu viaţa.

Sursa: http://www.doxologia.ro/societate/terapie-pentru-suflet/asteptarea-pretentia

Revista ”Familia ortodoxă”, Nr. 49

Doamne ajuta!

De doua zile se gaseste la oficiile postale si al doilea numar din acest an al revistei Familia Ortodoxa.

La urmatorul link gasiti si cateva fragmente din articolele acestui numar http://www.familiaortodoxa.ro/2013/02/06/promo-nr-49/

Rugăminte către familia ortodoxă

De la o vreme, primim tot mai multe telefoane din oraşe răspândite în întreaga ţară. Tineri sau mai vârstnici, femei şi bărbaţi ne roagă să facem ceva pentru ca revista să poată fi găsită din nou şi în chioşcurile sau hipermarketurile din oraşele respective. Dar oare faptul că eforturile noastre nu-şi ating ţinta, aducând mângâierea cuvântului lui Dumnezeu unde acesta este aşteptat şi căutat, nu ne frământă şi îndurerează cel puţin tot atât de mult?…
Din păcate, lucrurile depind într-o măsură destul de mică de noi. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă pentru ca revista să fie găsită pe piaţă, chiar dacă asta a însemnat pentru noi să o livrăm timp de peste opt luni de zile celor mai mari distribuitori din România fără a primi nici un ban în toată vremea aceasta. Amânaţi continuu cu plata, de la o lună la alta, am tot nădăjduit că vom primi totuşi banii, până când societăţile respective au intrat în faliment ori s-au declarat incapabile de plată. Că a fost doar o inginerie financiară sau chiar s-au confruntat, la rândul lor, cu probleme financiare – ştie numai Dumnezeu. Pentru cei care câştigă din publicitate mai mult decât din vânzări, falimentul unor astfel de firme nu este chiar o dramă. Pentru ei, e important ca publicaţia să ajungă pe piaţă, ca să-şi poată lua banii pe reclame. În cazul nostru însă, nepublicând niciodată nici un material publicitar, problema se pune cu totul altfel. Şi astfel, necazul nostru este nu numai că nu reuşim să găsim alţi distribuitori care să ducă revista în hipermarketuri şi în chioşcurile de peste tot, dar am ajuns şi într-o situaţie extrem de delicată din punct de vedere financiar. Numai Bunul Dumnezeu ştie cum vom mai putea scoate în continuare revista.
Vă rugăm, bunăoară, cum n-am făcut-o niciodată până acum, să ne sprijiniţi fiecare cum poate. De pildă, dacă fiecare dintre cititorii noştri ar dărui un abonament pe un an sau măcar pe şase luni, am putea trece cu uşurinţă peste impasul de acum. Sunt oameni care ar putea beneficia de acest dar al nostru. Unii abia au ce pune pe masă copiilor – poate că nu-şi permit să mai cumpere şi o revistă în plus. Alţii trăiesc departe de Dumnezeu, dar, fiind sinceri şi căutând în felul lor adevărul, prin revistă ar putea fi ajutaţi să afle Calea. Iar ca să putem găsi din nou revista în cât mai multe locaţii, este nevoie să o cerem dinadins la chioşcuri, pentru a-i îndemna astfel pe chioşcari să găsească ei înşişi calea să o achiziţioneze de la noi – cale pe care noi n-am aflat-o încă. Şi, mai presus de toate, vă rugăm să nu ne uitaţi în rugăciunile către Domnul.
Avem nădejdea că, de ne veţi sta alături în această încercare prin care trecem acum, vom ieşi din ea mai întăriţi duhovniceşte, folosindu-se şi mai mulţi de cuvântul Adevărului, pe care cu nevrednicie ne străduim să-L slujim şi să-L mărturisim.

Mihai Cristea şi „Familia”