Minunea Maicii Domnului cu o tânără pe care a ferit-o de o alegere nepotrivită

Minunea Maicii Domnului 

O frumoasă priceasnă în cinstea Maicii Domnului spune așa: „Când plângeai sub Cruce/Maică-ndurerată,/Te-am primit de mamă/Noi și lumea toată.” Căci Mântuitorul Iisus Hristos, prin cuvintele pe care le rostește, pe Cruce fiind, către ucenicul pe care îl iubea și care stătea la picioarele Crucii alături de Maica Sa, zdrobită de durere: „Fiule, iată mama ta” (Ioan 19, 27), ne-o încredințează ca mamă a întregului neam creștinesc.

  Cu toate că au trecut de atunci aproape 2000 de ani, Maica Domnului, neobosită, cu aceeași dragoste pentru fiecare dintre noi, căci toți suntem importanți, unici și irepetabili, ne strânge la pieptul ei de mamă ocrotitoare, mângâindu-ne și ștergându-ne lacrimile, alinându-ne durerile și mijlocind la Fiul Ei pentru ajutor în necazurile noastre.
  Și cum ar putea să stea ea nepăsătoare la durerea unei mame al cărei copil este bolnav, pe pat de suferință, Ea care, mamă fiind, știe, a cunoscut ce este durerea, Ea, care suferințele Fiului Său le-a simțit ca și cum ar fi fost ale Ei înseși…
  Dar rugăciunile unei mame către Maica Domnului nu se sfârșesc aici, căci calea vieții are o mulțime de alte bifurcații și drumuri care nu toate sunt în direcția bună. Tentații sunt la tot pasul, iar copilul, crescând, poate foarte ușor să se piardă în acest tumult al vieții, atunci când o ia pe o altă cale. Este perioada de rebeliune din adolescență când copilul se răzvrătește împotriva regulilor, nu mai vrea să i se spună ce și cum să facă, convins fiind că știe el mai bine. Părinții i se par demodați, la fel ca și sfaturile lor, iar prietenii din noul său anturaj, „cool”. Mama, având experiența vieții, prevede dezastrul spre care se îndreaptă copilul (fiul/fiica), își frânge mâinile și… ce poate face altceva decât să alerge iar la Maica Domnului pentru ajutor, s-o roage să-i scape copilul rătăcit, să-l readucă pe calea cea bună. Și, din nou, Preacurata Maică nu poate să rămână nepăsătoare...
  Minuni a făcut și face în continuare Maica Domnului, mijlocitoarea noastră între Cer și pământ. Trebuie doar să avem credință și să deschidem ochii, în special cei ai sufletului. Căci dacă nu credem, poate să se petreacă o minune sub ochii noștri și noi să nu o vedem… Ca dovadă, am să vă povestesc un astfel de caz, o minune pe care a făcut-o Maica Domnului într-o familie care avea, pe lângă un băiat, și o fată. Pe la 16 ani fata se îndrăgostește. De un băiat cu totul nepotrivit, ca educație, cultură, provenind dintr-o familie cu probleme. Dar… așa cum sunt fetele, aleg și se îndrăgostesc mai întotdeauna de băieți nepotriviți, aceștia părându-li-se „cool”. Orice îi spun ceilalți, ea nu vede, nu aude. Mama simte de la început că nu e bine, dar, decât să se întâlnească cu el cine știe pe unde, să facă cine știe ce, e de acord cu relația. Tot e ceva, căci fata nu se lasă de școală, învață bine și așa o ține până termină liceul, înscriindu-se apoi la niște cursuri de management. Fiind deja de trei ani prieteni, cei doi se gândeau la căsătorie…
  Dar… ceva se întâmplă, prietenul fetei nu mai e atât de grozav pe cât îl credea ea, căci acesta, face ce face, se „ceartă” cu legea și ajunge la închisoare, cu încă câțiva prieteni, la fel de „cool” ca și el. Fata e distrusă, plânge întruna, nu mai mănâncă, nu mai doarme… încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat… Mama este disperată, dar nu poate face nimic decât să fie alături de ea, fără reproșuri, fără „discursuri” fără „Ți-am spus eu!” și să se roage Maicii Domnului. Fata nu se poate rupe de cel închis atât de ușor, încă corespondează cu el, deși nu-l vizitează niciodată acolo. Nu că nu i-ar fi trecut prin cap, putea s-o facă fără știrea mamei, dar… nu poate, ceva parcă o reține… Începe să se roage, gândindu-se la tâlharul de pe cruce care și el a primit o a doua șansă. Deci, oricine are dreptul la a doua șansă... Dar scrisorile pe care le primește i se par din ce în ce mai ciudate, nu-l mai recunoaște pe cel pe care încă îl iubea. Nu știe nici ea de ce și cum, începe să citească Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune foarte frumoasă: „Împărăteasa mea cea preabună și nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, ajutătoarea săracilor și primitoarea străinilor, bucuria mâhniților, alinătoarea celor necăjiți, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul. Ajută-mă ca pe un neputincios; hrănește-mă ca pe un străin. Necazul meu îl știi, dezleagă-l precum vrei; că nu am alt ajutor în afară de tine, nici altă folositoare grabnică și nici altă mângâietoare bună în afară de tine, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzești și să mă acoperi în vecii vecilor. Amin.” Când ajungea la această rugăciune, fata, cu lacrimi în ochi, o citea cu atâta încredere, fiind convinsă că Maica Domnului va căta și la suferința ei, că o va ajuta să treacă peste necazul care se abătuse asupră-i. Și așa a fost, doar că totul s-a petrecut altfel decât se gândise ea că se va întâmpla… Căci, încet-încet, continuând să se roage, parcă fetei i s-au deschis ochii și a înțeles că da, oricine merită o a doua șansă, la fel ca tâlharul de pe cruce, dar… mai trebuie ceva în plus: căința sinceră și adevărată, părerea de rău, fără de care nici tâlharul nu s-ar fi mântuit. Asta părea că lipsește la prietenul ei… Scrisorile au devenit din ce în ce mai rare, mai reci, până când fata a pus punct. Între timp, la cursuri a cunoscut un băiat deosebit, cu o familie minunată și, câțiva ani mai târziu, s-au căsătorit. Au ajuns, în acest an, la 24 de ani de căsătorie.
  Cu fostul băiat „cool”, fata s-a mai intersectat, întâmplător, de cîteva ori prin viață. La fiecare nouă revedere, îl găsea tot mai schimbat, mai îmbătrânit înainte de vreme. A auzit că îi plăcea să bea, că uneori, era violent, că s-a căsătorit, că a divorțat… Nu are, desigur, regrete, doar un fior rece o cuprindea de fiecare dată când auzea astfel de lucruri, mulțumindu-i Maicii Domnului că a salvat-o de la o astfel de viață. Dar, în același timp, este convinsă că la această minune au contribuit și rugăciunile mamei sale care s-a rugat pentru ea și i-a fost alături tot timpul, suflet lângă suflet, inimă lângă inimă...
  Cazuri ca ale acestei fete sunt o mulțime, din păcate, nu toate cu final fericit. Dar ce pot să le spun acestor tinere fără experiență, netrecute încă prin viață, este că la orice necaz, la orice nevoie să-și îndrepte sufletul cu toată încrederea către Maica Domnului. E de ajuns să facem doar un pas, să întindem o mână, iar Ea ne va cuprinde în brațele-i calde și ocrotitoare, mijlocind pentru noi către Mântuitorul Iisus Hristos și „dezlegând” necazul nostru precum vrea Ea, dar întotdeauna spre folosul nostru, înțelegând, în final, că așa cum s-a întâmplat este cel mai bine… 

Loredana Elena Pop

Furtunile vieții

 Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare decât acestea este dragostea. 

(I Corinteni 13,13)

Mai jos este povestea cumnatei mele, ”Furtunile vieții”. Eu i-aș spune ”O poveste de iubire”. 

Te îmbrațișez, draga mea Loredana! 

Te îmbrațișez, dragul meu frate!

Furtunile vieții

Loredana Elena Pop

”Pregătită pentru furtunile care vor veni...” era, ca să zic așa, deviza mea până nu demult. Dacă treci printr-un cancer, crezi că nimic din ce-ar mai putea să-ți rezerve viața nu poate fi mai groaznic decât ce-ai trăit atunci și că orice ar mai veni peste tine ai putea face față cu brio. Dar, mi-am dat seama că oricâte furtuni ar trece peste tine, metaforic vorbind, tot nu poți fi pregătit pentru cea care urmează să vină, mai ales că nu se anunță prin nimic special. O astfel de „furtună” s-a abătut din nou asupra mea pe la mijlocul anului 2020, efectele sale 
simțindu-le încă... De fapt, începuse cu ceva foarte simplu, nimic nu anunța că se va transforma în ceva grav.

La sfârșitul lunii iulie a anului 2020, în plină pandemie, am început să-mi simt picioarele grele, „ca de plumb”. Ei, o fi oboseala, o fi faptul că eram cam tot timpul în mișcare, poate e febră musculară... Bunicii, pentru întărirea oaselor, îi dădusem câțiva ani calciu lactic. Am început să iau și eu. Dar, tot nu m-a ajutat. Mă aplecam și mă ridicam din ce în ce mai greu, nu mai puteam grăbi pasul și, până și bordurile de pe stradă începeau să devină o provocare pentru mine. În august am căzut pentru prima dată: mă urcasem pe un scaun să iau ceva din dulap și, pe când să cobor, mi-a „fugit” genunchiul stâng și am aterizat pe spate. Mai tare m-am speriat decât m-am lovit. În septembrie, văzând că nu-mi trece cu toate că foloseam deja creme de tot felul pentru asemenea simptome, ba, mai mult, că se agravează, m-am programat la un ortoped. Ortopedul n-a găsit nimic în neregulă în ce privește specialitatea lui, ca diagnostic mi-a scris „neurastenie” și mi-a recomandat consult neurologic, endocrinologic și n-ar strica și unul 
reumatologic. Am început cu ce era mai important, așa că, dacă tot am fost la clinică, mi-am făcut programare la neurologie. Aș fi preferat cât de repede, dar nu s-a putut decât pe la sfârșitul lunii septembrie, după aproape trei săptămâni. Între timp, am mai avut parte de o căzătură, de data asta am alunecat, aterizând tot pe spate.

Pentru că aveam o colegă pe care o durea destul de rău o mână și deja făcea fizioterapie la un cabinet într-un oraș vecin cu al nostru, am rugat-o să vorbească cu domnul respectiv dacă n-aș putea să merg și eu. Încă trei săptămâni până să mă vadă un neurolog mi se părea tare mult, având în vedere că starea mea părea că se înrăutățește. Așa că, pe la mijlocul lui septembrie, am luat și eu drumul cabinetului respectiv. I-am explicat domnului de acolo simptomele pe care le aveam. Da, e nevoie de exerciții fizice și fizioterapie. Am folosit, pentru început, bicicleta medicinală vreo 20 de minute, după care am făcut fizioterapie. Pentru că abia după îi spusesem că am avut și cancer cu 3 ani în urmă, mi-a zis că oncologii consideră că se poate folosi fizioterapia abia după 6 ani (o dată însă, cât am făcut eu, nu face rău) și a decis să continuăm în zilele următoare doar cu masaj și kinetoterapie. Mergând la serviciu în ziua aceea, nu m-am putut ține pe picioare până la sfârșitul programului. Din cauza efortului de a-mi menține echilibrul și de a mă forța să stau în picioare, eram toată roșie și, efectiv, spre finalul celor 8 ore, colega mi-a adus un scaun pe care să stau în timp ce lucrez; după ce și-a terminat treaba ei, m-a ajutat și pe mine să mi-o termin și a fost nevoie să vină soțul după mine, că nu mă puteam urca în autobuz. A fost ultima mea zi de 
serviciu, din 15 septembrie luându-mi concediu medical.

Am continuat să merg la kinetoterapie și masaj timp de o săptămână, până când, neobservând niciun progres, domnul al căruia era cabinetul a spus că trebuie neapărat să mă vadă un neurolog, că altfel, neștiind un diagnostic clar, se poate face mai mult rău decât bine. Până atunci am mai încercat și cu băi cu plante aduse de socrii mei (urzici, coada calului, vâsc), dar am observat că nu mă ajută, ba, mai mult, dacă le făceam seara, mi se „îngreuna” corpul atât de tare, că de-abia reușeam să ajung în pat, parcă aș fi cântărit 150 de kilograme. Între timp, fusesem și la control la oncologie, dar totul era în ordine, analizele au ieșit bine, nu părea să fie de acolo problema. Prin cineva, am reușit să decalez consultația de la neurologie cu câteva zile, dar în altă parte și la alt medic. M-a consultat, mi-a scris ca diagnostic polidiscopatie dorso-lombară și mi-a dat să fac în primul rând un RMN coloană dorso-lombară, plus tratament medicamentos. După efectuarea 
RMN (pe banii mei, normal că nu aveau fonduri și m-ar fi planificat pe anul următor prin ianuarie, pe când eu aveam nevoie cât mai repede), m-am întors cu rezultatul: fără modificări patologice; se continuă investigațiile cu RMN cerebral (datorită anosmiei -pierderea mirosului de vreo 2 ani- era 
deja planificat încă din iulie pentru luna octombrie), plus EMG.

Între timp, mă planificasem și la reumatologie, endocrinologie și efectuarea unui EMG. În 1 octombrie, m-a consultat un medic reumatolog. Nu mai aveam reflexe la picioare și deja îmi mișcam greu și mâinile; în plus, când făceam efort, oricât de mic, mi se înroșea puternic fața. Ca diagnostic, avea trei variante, pe lângă tetrapareză flască, având în vedere că și mâinile am început să le mișc greu: boală demielinizantă (adică scleroză multiplă), distrofie musculară și dermatopolimiozită, ultima încercând să o excludă prin contraargumente și niște analize pe care le-am făcut între timp și au ieșit bine. Urma să-mi fac EMG-ul pe care-l planificasem deja, apoi să revin cu rezultatul. Socrul meu, care era cu mine, s-a întors în cabinet să întrebe dacă mai are rost să fac exerciții (făceam de două ori pe zi acasă, fiindu-mi, deja foarte greu). Medicul a zis că n-are rost să mă mai chinui cu ele, că oricum nu mă ajută la nimic. Consultul endocrinologic, unde mi s-a făcut și ecografie la glanda tiroidă a ieșit ok și mi s-au mai dat o grămadă de analize de efectuat.

Pentru că atunci când avusesem cancer, mami (soacra mea) avusese grijă de mine, acum a fost rândul lui tati (socrul meu) să facă asta; mă ducea peste tot unde aveam nevoie și mă aștepta la mașină până ieșeam și, când nu m-am mai putut deplasa singură, venea cu mine și mă ajuta. Îi mulțumesc și lui, din tot sufletul, pentru tot ce a făcut și face în continuare pentru mine.

Deoarece auzisem cam în ce consta procedura cu EMG-ul, mi-era foarte frică și am rugat-o pe mami să intre cu mine. Nu e prea plăcut să te electrocuteze cineva, mai ales în cele mai sensibile puncte de la mâini și picioare și nici să-ți bage ace în mușchi... Concluzia a fost: „polineuropatie axonală motorie severă a membrelor superioare și inferioare, cu minime semne de activitate la examenul cu ac -ereditară? imună?” A mai spus că pot fi foarte multe motive și trebuie găsită 
exact cauza pentru a se putea da tratamentul corect, că nu o să mă ajute nici kinetoterapia, nici fizioterapia. Foarte încurajator, ce să zic...

Am ales să continui investigațiile cu el, așa că mi-am făcut programare. Între timp, făcusem și RMN cerebral, care ieșise normal (deci, se excludea scleroza multiplă; distrofia musculară nu putea fi, ea debutează de obicei în copilărie, oricum nu la vârsta mea). Am mers la consultație, unde mi-a dat o grămadă de alte analize destul de costisitoare după cum am înțeles, dar înainte de a le face, dacă sunt de acord să facem întâi puncție lombară, să vedem dacă nu e de acolo  problema. Mi-a explicat ce înseamnă, am cerut puțin timp până mă obișnuiesc cu ideea, apoi am acceptat. Tati nu prea a fost de acord să-mi umble cineva la coloana vertebrală, dar eu aș fi făcut orice, mai ales că, între timp mai avusesem parte de o căzătură (cățelușa mea de 11 kg se sprijinise cu lăbuțele din față de mine și m-am prăbușit, asta ca să vedeți cât de firavă eram la momentul 

respectiv). Totuși, înainte de a mă interna în spital pentru 2 zile (care în final s-au dovedit a fi 4) am vorbit și cu părintele duhovnic și m-am spovedit, astfel că m-am dus cu mai multă încredere, nu înainte de a-mi face și testul PCR.

Nu vă voi mai plictisi cu alte amănunte despre frica pe care am avut-o când mi s-a făcut procedura, cu cele câteva zile în care am stat mai mult în pat într-un salon micuț în care eram singura pacientă... Doar că procedura și alte o mulțime de analize (din cele pe care mi le dăduse să le fac după puncție) au ieșit bine. Nu mai înțelegeam nimic... Nici doctorul nu mai știa ce să facă, a spus că mai pot fi alte 50 de cauze pentru boala mea. Urma să ne vedem peste o lună la un alt EMG și...cam atât. Pentru că soțul meu lucrează de dimineața până după-masă, uneori până seara, fratele meu m-a scos din spital și m-a adus acasă. Deja mi-era clar că nu mă voi mai întoarce la serviciu, că voi intra în pensie de boală. Dar...totuși, ce am? Deja mă și vedeam într-un scaun cu rotile. Chiar în ziua ieșirii din spital (2 noiembrie) am avut parte de a patra căzătură, trăgându-mi peste mine scaunul pe care stăteam în timp ce vorbeam la telefon cu o colegă de serviciu.

Deja am căzut în disperare... Acum de-abia mai puteam face câțiva pași, parcă aveam legate tone de picioare și mâini... Seara, mă târam până la pat, de-abia mă puteam îmbrăca în pijama și cum mă puneam în pat, nu mă mai mișcam deloc până dimineața, în poziția în care mă culcam, așa mă trezeam dimineața... Începusem să pierd masă musculară, să slăbesc. Exerciții, clar, nu mai făceam, mai ales că doi medici îmi spuseseră că nu m-ar ajuta și, oricum, nici nu aș mai fi putut...

Mă rugam în continuare Sfântului Nectarie să mijlocească pentru mine la Cel de Sus să mă ajute (după operația de cancer, spuneam acatistul săptămânal); la îndemnul unui părinte începusem să țin 40 de zile alternativ, într-o zi Acatistul Sfântului Nectarie, în următoarea, cel al Sfântului Mucenic Pantelimon și tot așa. Dar mi-am schimbat rugăciunea, dacă înainte mă rugam pentru vindecare, acum mă rugam să se descopere cauza pentru a putea primi tratamentul de care aveam nevoie pentru vindecare, desigur, promitând că voi scrie minunea (având în vedere cum decurgeau lucrurile, chiar ar fi fost o minune). După câteva zile în care am tot plâns, m-am gândit să mergem la Cluj. Ok, dar unde? La cine? Nu cunoșteam pe nimeni. Am început să caut pe internet. Soțul și sora lui au apelat la cunoștințe pentru a ne recomanda pe cineva... Între timp, făcusem și analizele 
rămase, cele de la endocrinologie și...nimic, toate au ieșit bine. Se rezolvase, printr-o verișoară a soțului meu să ajungem la Spitalul de Neurologie din Cluj la un medic, dar fiind pandemie, nu putea să mă primească decât pe la sfârșitul lunii noiembrie, peste vreo trei săptămâni bune, cu un nou test PCR. O bună cunoștință a lui tati a avut ideea să mă trimită la o clinică din Cluj la o doamnă doctor pe care-o cunoștea. Am sunat și mi-am făcut programare foarte repede, peste 
câteva zile.


Pregătită cu tot ce era nevoie dacă ar fi trebuit să stau mai multe zile, am luat, împreună cu mami și tati, drumul Clujului... La clinică, doamna doctor m-a văzut, m-a consultat și, ca să nu mă trimită acasă așa cum am venit, a sunat și a reușit să rezolve să mă primească la Spitalul de Neurologie chiar în acea seară. Așa că m-am internat din nou pentru investigații. În prima săptămână mi s-au făcut cam toate analizele posibile, inclusiv pentru SIDA, sifilis, boala lyme, borelia, markeri tumorali și altele, repetând și analizele efectuate înainte. Toate au ieșit bine. 
Totuși, doamna doctor la care nimerisem nu m-a abandonat, ci a continuat cu investigațiile, de data asta în afara spitalului: RMN coloană cervicală (în afară de fisurarea unei vertebre, de la căderile pe spate, a ieșit bine), puncție lombară (iar?), biopsie musculară, consultație la reumatologie... Cel mai frică mi-era de puncția lombară (făcusem și înainte și știam cum e) și biopsia musculară (am întrebat ce înseamnă și am aflat că doare și depinde de medic dacă folosește anestezic)... Am avut dreptate, puncția a fost destul de dureroasă și mi-a venit un rău...cred că și de la stres, iar biopsia musculară a fost o intervenție chirurgicală în toată regula (cu anestezie locală, Slavă Domnului!) și cu patru fire de sutură. Pentru că mi se repetase EMG de două ori, doctorul a văzut ceva semne de miopatie, de aceea recomandase biopsia musculară și consultul reumatologic (aici m-au suspectat de dermatomiozită; după o mulțime de alte analize și rezultatul biopsiei musculare se va ști sigur).


După 11 zile de spitalizare, am fost externată, urmând ca, în ianuarie, după primirea examenului histopatologic (de la proba de mușchi luată) și rezultatele analizelor cerute, să revin la Cluj. Mi-au dat și tratament acasă, unul dintre ele fiind cortizon sub formă de pastile timp de o lună. Pentru că nu mai știa familia ce să mai gătească pentru mine, m-am informat și am făcut o listă cu ce aș 
avea voie să mănânc, listă pe care am lipit-o de frigider. A fost o perioadă grea, nu aveam poftă să mănânc nimic, totul era fără sare, dar și fără zahăr (pentru a ține sub control glicemia), am slăbit vreo 6 kilograme (asta și din cauza că pierdeam masă musculară, nefăcând mișcare). A fost apogeul bolii, în Ajunul Crăciunului (atunci l-am văzut pe soțul meu speriat, până atunci nu se arătase niciodată față de mine, nici chiar când am avut cancer, deși știam că e îngrijorat) nu apucam să ajung în bucătărie, mă țineam de toate mobilele din casă, eram toată roșie la față și pe piept, respiram cu dificultate, dacă tușeam parcă o făceam în reluare, nu aveam forță (chiar m-am gândit că o răceală sau boala asta, covid, m-ar termina), îmi erau afectați toți nervii motori (de mișcare), inclusiv cei de la mușchii pectorali, ai gâtului...mă rugam să-mi ajute Domnul să ajung la baie sau din baie înapoi, în cameră... Nu mi-a folosit deloc cortizonul, nu am simțit nicio 
ameliorare; ceea ce, totuși, m-a ajutat au fost cele câteva ședințe de kinetoterapie pe care le făcusem la o sală de recuperare din oraș. Am avut parte și de o ultimă căzătură (sper să fi fost ultima), pe când coboram scările de la mansardă; pe ultima treaptă a fugit iar genunchiul stâng și m-am prăbușit. Noroc că nu mi-am rupt nimic.

Pe la sfârșitul lunii ianuarie, și după realizarea analizelor pe care trebuia să le mai fac și venirea rezultatului de la biopsie, mi s-a pus, în sfârșit, un diagnostic: o boală autoimună, poliradiculonevrită cronică inflamatorie motorie axonală cu elemente radiculare. Am început tratamentul cu imunoglobuline și deja, după câteva zile de la administrare, am reușit să-mi ridic picioarele fără efort prea mare. Chiar mi s-a părut a fi o minune... Dar, totuși, ce declanșase boala?

Doamna doctor a spus că probabil, am avut o infecție, că anticorpii mei au luptat contra infecției, dar că și-au „depășit” atribuțiile și au început să facă ravagii. În termeni medicali, injecțiile cu imunoglobulină pot „să scadă capacitatea sistemului imunitar de a ataca țesuturile din corp, în unele cazuri de boli autoimune”. Adică, ce am înțeles eu, imunoglobulinele reprezintă plasmă care conține anticorpi de la donatori anonimi care au rolul de a anihila anticorpii mei care-mi fac rău.

Pe parcursul ultimelor luni am avut și progrese, și regrese... Cum nu mai făceam exerciții, cum asta mă trăgea înapoi. Doamna doctor a spus că nu e suficient să fac mișcare acasă cu grădina, de exemplu, ci că e nevoie de gimnastică specială. Am fost internată și două săptămâni la recuperare medicală de unde am deprins mai multe exerciții pe care le fac zilnic, plus bicicletă medicinală 30 de minute pe zi (o foarte bună prietenă îmi dăduse bicicleta ei). Încă umblu greu, tot nu pot 
urca/coborî scări sau borduri cu ușurință, am un baston care mă ajută, nu ies singură în oraș, dar sunt mult mai bine față de cum am fost, nici nu se compară.

Dacă atunci când am avut cancer, m-am lăsat în voia lui Dumnezeu și a Sfântului Nectarie să mijlocească pentru mine, de data asta m-am răzvrătit. Da, m-am gândit că probabil e o lecție din care mai am de învățat ceva, dar...ce? Nu înțelegeam de ce a trebuit să trec și prin asta, trebuia să existe un motiv, dar...care? Apoi, m-am gândit la multele persoane pe care le-am întâlnit în 
internările repetate o dată la trei luni pentru tratament, fiecare cu suferințele lor, cu poveștile lor, persoane pe care nu le-aș fi cunoscut dacă nu m-aș fi îmbolnăvit, unele care erau chiar mai rău decât mine și atunci m-am simțit norocoasă (cu unele chiar mai țin legătura, ne sunăm, ne trimitem mesaje, ne încurajăm reciproc). M-am gândit și la persoanele pe care le-am cunoscut online, persoane minunate care mi s-au lipit de suflet, care mi-au fost aproape chiar dacă locuiesc 
departe și nu le-am văzut niciodată în realitate, persoane pe care nu aș fi avut timp să le cunosc chiar și numai virtual, dacă nu eram în situația actuală... Și atunci am înțeles că Dumnezeu lucrează prin oamenii pe care ți-i trimite în cale, ca să le fii tu sprijin când le e mai greu, sau, dimpotrivă, să-ți fie ele sprijin la nevoie... Aceasta, pe lângă familia și prietenii care au fost tot timpul alături de mine.

Eram într-o duminică la biserică și preotul a spus în predică un lucru care m-a impresionat puternic: pe când preda la seminar sau la facultate, nu mai știu exact, era întrebat destul de des de băieții cărora le era profesor: „Părinte, o iubesc foarte mult pe fata asta, dar, nu știu, este ea potrivită să-mi fie soție? Este ea aleasa?” și părintele le spunea: „Măi băieți, gândiți-vă, dacă fata pe care voi o iubiți foarte mult, ar avea mâine un accident și ar rămâne pentru totdeauna într-un scaun cu rotile, ați mai iubi-o la fel de mult? Dacă nu v-ar mai putea oferi o familie, un urmaș, ar avea nevoie de îngrijiri speciale, ați putea trece peste toate? Ați mai iubi-o? V-ați mai căsători cu ea? Ați rămâne alături de ea? La asta să vă gândiți și atunci veți știi și răspunsul...” Ținându-mi bastonul în mâna dreaptă și strângându-l ușurel de braț pe soțul meu care mă sprijinea, m-am uitat la el, nemaiputându-mi reține lacrimile; da, el era unul dintre ei... Și atunci mi-am mai dat seama de ceva: suferințele prin care trebuie să trecem pot să sudeze dragostea dintre două persoane, să devină mai puternică, iar noi să evoluăm, să devenim persoanele care suntem astăzi.

Minunea pe care o așteptam, pentru care m-am rugat, s-a realizat. Sfântul meu drag, Nectarie, împreună cu Sfântul Mare Mucenic Pantelimon au mijlocit pentru mine la Cel de Sus și s-a descoperit diagnosticul corect și tratamentul necesar pentru vindecare. Era deci, momentul să-mi îndeplinesc și eu promisiunea pe care o făcusem...

Despre prietenie

Cuvânt la vindecarea slăbănogului. Despre prietenie (16.07.2017) - audio

Pr. Florin Stan, Parohia Ortodoxă „Înălțarea Domnului”, Târgu Lăpuș

O dorință obsedantă nu ni se împlinește

Căsătorie după 40 de ani

”Acum ai nevoie să înveți să te încrezi în grija Domnului. Tu să faci poruncile, să te spovedești des, să te împărtășești des și să dorești să fii cu El și El cu tine în toate. În rest va avea Domnul grijă de tine. Nu mai căuta bărbat, renunță la dorința de a te căsători. Această dorință face să nu ai șanse să te căsătorești. De ce? Pentru că orice dorință împlinită moare. Știi asta, nu? Așa că această dorință a ta face, te face să faci lucruri care să împiedice împlinirea, adică moartea ei! E ceva foarte ciudat. Dar cred că deja ai văzut că o dorință obsedantă nu ni se împlinește. Așa că pune această dorință firească în fața Domnului și nu te mai gândi la ea, ci la voia Domnului. S-ar putea să ai surprize. Dar să fii hotărâtă și să faci ce ți-am spus. Apoi, învață să fii blândă, să nu judeci, să nu clevetești, să te rogi pentru toți oamenii, să fii cinstită și vei atrage oameni de același fel.” 

(Maica Siluana)

”Dacă există mire pământesc pentru tine, îl vei întâlni într-o zi. Dacă nu, nu. Dar să nu te întristezi dacă nu va fi”

Prietenia sinceră este cu adevărat un dar care nu poate fi preţuit. Doar cel care s-a bucurat de o prietenie adevărată cunoaşte bucuria împărtăşirii frumu­seţii şi a durerii, uşurarea întristării, bogăţia mângâierilor care vin prin sufletul prietenului, valoarea unei îmbrăţişări cu adevărat sincere.

Mă durea tristeţea prietenei mele. Îşi dorea mult să se căsătorească, să afle un om de încredere cu care să împărtăşească viaţa cea de aici. Şi mi-am amintit de cuvântul Mântuitorului, Care ne spune că, dacă ne vom uni doi sau trei în numele Lui şi vom cere ceva Tatălui nostru, vom dobândi cererea noastră, dacă va fi spre folos. Şi mi-am amintit cum Sfântul Porfirie Kavsokalivitul îşi dădea întâlniri în rugăciune cu ucenicii săi. Se rugau pentru o dorinţă la aceeaşi oră a serii. Aşa că i-am spus copilăreşte prietenei mele: „Hai să ne rugăm împreună pentru dorinţa ta, să cerem mijlocirea Maicii Domnui şi a Sfântului Apostol Simon Zilotul – mirele din Cana Galileii. Dacă există mire pământesc pentru tine, îl vei întâlni într-o zi. Dacă nu, nu. Dar să nu te întristezi dacă nu va fi”.

Şi am început să ne trimitem gândurile seară de seară către Domnul. E minunată această unire de gând. Bucuria acestei uniri era deja o mare împlinire. Dar împlinirea a fost şi mai mare.

În luna iunie, prietena mea a primit un telefon: un tânăr a sunat-o şi a rugat-o să se vadă. I-a spus că are numărul ei de telefon de la duhovnicul lui, care o ştia pe prietena mea. S-au cunoscut. Toate au fost în armonie. La o vreme, a venit dorinţa de a stabili data nunţii.

Au stabilit-o pentru prima sâmbătă din luna mai, deoarece doar atunci au găsit liber restaurantul la care vroiau să sărbătorească. Şi s-au uitat în calendar. Era 5 mai, ziua de pomenire a Sfântului Efrem cel Nou! Prietena mea a rămas uimită. Pentru că ştia că Sfântul Efrem e ocrotitorul şi făcătorul de minuni al familiei mele. Astfel, s-au căsătorit de ziua Sfântului Efrem şi l-au ales ocrotitor. Mi-a mărturisit de curând că îl simt foarte aproape de ei pe Sfântul Efrem.

Iată, era şi este mire pământesc pentru prietena mea.

Mulţumim Maicii Domnului, Sfântului Simon Zilotul, Sfântului Porfirie Kavsokalivitul şi Sfântului Efrem cel Nou pentru mijlocirile lor, rugân­du-ne ca pururea să apere familiile şi prietenia noastră. (V.N., 16 aprilie)

(Sfântul Efrem cel Nou. Minuni din România, Editura Sophia, pp. 256-257)

Sursa: Doxologia.ro

Maica Siluana Vlad - Casatoria

”Nepotrivirea de caracter” ‒ Faptul că nu ne simțim identici nu înseamnă că e cazul să ne despărțim

Lipsa smereniei este cauza multor tulburări. Omul smerit știe să rabde, să cedeze, să-și păstreze nădejdea. Smerenia nu are nimic de-a face cu nefericirea, nu provoacă milă, nu este o atitudine lipsită de demnitate, înjositoare. Smerenia este o virtute plină de sens; îngăduie, îndură, tace, lasă loc mâniei. Smerenia este putere și nu slăbiciune. Nu înseamnă, firește, că celălalt îl exploatează și-l chinuiește pe omul smerit. Femeile se plâng adeseori de duritatea și violența bărbaților. Dar faptul că bărbatul se impune prin forță și brutalitate vădește în realitate lipsă de bărbăție, lipsă de educație, stări psihice nesănătoase provenite din conflicte din copilărie. Familia nu este o arenă a disputelor unde domină adversarul mai puternic și mai tare, ci tărâm sfințit al tăcerii, al păcii, al dragostei, al seninătății, al liniștii, al simplității și al bucuriei adevărate.

Deci când conviețuirea nu aduce bucurie, cei doi vor căuta în altă parte bucuria. Infidelitatea conjugală a luat proporții uriașe, iar rănile care rămân în urma ei sunt multe și nelecuite. Păcatul adulterului este astăzi în floare, iar oamenii, din păcate, îl îndreptățesc cu multă ușurință, îl tolerează, iar unii chiar se laudă și se fălesc cu el. Cineva se simte atras spre adulter din pricină că dragostea pentru cel pe care spunea că îl va iubi întreaga viață slăbește. Aceasta este cauza principală în jurul căreia se împletesc, desigur, și diferite alte pricini. Infidelitatea este și una dintre principalele cauze ale divorțului. Criza prin care trece o căsnicie este câteodată, am putea spune, firească, la fel ca norii pe cer, dar trebuie să mai existe și părerea de rău, iertarea, pocăința, refacerea relației, o atitudine mai călduroasă și schimbarea. Astăzi, în epoca noastră liberală, lipsită de opreliști și amețitoare, în numele sacrosanctelor drepturi care uită sistematic de îndatoriri, flutură stindardul colorat cu inscripția „nepotrivire de caracter” menită să justifice un divorț imediat. Dar cine a zis vreodată că există un om care să se potrivească în mod absolut cu altul în ceea ce privește caracterul său? Faptul că nu ne simțim identici nu înseamnă că este cazul să ne despărțim, să nu mai vorbim niciodată, să ne ucidem.

Căsătoria nu este o soluție temporară, ci trai împreună pentru toată viața, spre întregire a unuia prin altul, desăvârșire și îndumnezeire.

(Monahul Moise Aghioritul, Cuviosul vameș și sfântul risipitor, Editura Egumenița, Galați, 2016, pp. 136-138)

Sursa: Doxologia.ro

Care este scopul căsătoriei, în afara nașterii de prunci?

Nașterea de prunci nu este scopul căsătoriei. Scopul căsătoriei este iubirea prin care cei doi devin un singur trup, devin una. Scopul căsătoriei este împlinirea Poruncii lui Dumnezeu. Este școala în care omul învață de la Dumnezeu să devină persoană, ca Dumnezeu. Copiii sunt rodul iubirii-căsătorie, sunt rodul iubirii dintre soți și Dumnezeu, sunt rodul creativității divino-umane! Bineînțeles atunci când nu sunt priviți ca niște „pui ai speciei umane“… Găsim în învățătura noastră de credință și afirmația că scopul căsătoriei și acela al unirii dintre bărbat și femeie, așa cum este și cum e binecuvântată acum de Dumnezeu, este nașterea de prunci. Numai că la om „nașterea“ nu se referă numai, sau în special la nașterea din pântecul matern, ci la nașterea întru Împărăția lui Dumnezeu! Dacă omul nu ar fi căzut, căsătoria ar fi fost altfel. Altfel, dar tot ca o școală a acestei deveniri întru unime, tot ca să învețe omul să unească cei doi poli – masculinul și femininul – care au fost despărțite de Dumnezeu prin creație ca să se unească prin lucrarea creatoare a omului: își va lăsa omul părinții, își va părăsi iubirea firească, neliberă, a sângelui, ca să se unească liber, într-o iubire liberă cu femeia sa.

Maica Siluana Vlad

Dragostea adevărată va veni într-un singur caz: dacă vei putea să te maturizezi

Eu cred că numai oamenii maturi pot să iubească. Dragostea adevărată va veni la tine într-un singur caz: dacă vei putea să te maturizezi. A te maturiza înseamnă să-ți învingi trufia, autocompătimirea excesivă, autodivinizarea, iar uneori și excesiva înjosire de sine ‒ când nu suntem capabili să-i spunem „nu” egoismului omului drag pentru a-l ajuta să se schimbe.

Pentru a deveni matur, fiecare dintre noi trebuie să depună efort pentru a se schimba: să depună efort împreună cu ceilalți oameni, și cu cei apropiați, și cu cei depărtați, și acasă, și cu vecinii, și la muncă, și în tramvai, și pe stradă. Este vorba de un efort zilnic de modelare a propriei personalități, a ceea ce aduci celorlalți oameni. Necazul lumii contemporane constă în aceea că suntem foarte egoiști, ca niște copii răsfățați, și de aceea mulți dintre noi nu întâlnesc în viața lor dragostea. Mergem pe cărare, dragostea e aproape, undeva după cotitură, însă nu ajungem la ea ‒ și uite așa trece viața.

(Psiholog Irina Karpenko, Dragostea adevărată, Editura Sofia, București, 2012, p. 114)

Sursa: Doxologia.ro

Rugăciune către Sfântul Efrem cel Nou pentru căsătorie

Sfinte Mare Mucenice Efrem, tinerei care se rugase ție să poată întemeia o familie, i-ai spus în vis: ”Te voi ajuta să fii alături de cel pe care îl vrei". Și cuvântul tău s-a adeverit, căci tânărul pe care îl iubea, a cerut-o și a luat-o de soție.

Stiind aceasta, si vazand grabnicul tau ajutor, avand si eu dorinta de a purta crucea casatoriei, te rog sa ma ajuti, sa gasesc perechea potrivita, alaturi de care sa înfrunt marea vietii acesteia. Ajuta-ma, Sfinte Efrem, sa fac alegerea cea buna, pentru ca nunta mea sa fie binecuvântată de Dumnezeu. De multe ori ispita singuratatii mi-a ranit inima, de multe ori diavolul deznadejdii ori al desfranarii a lovit in poarta sufletului meu. Fereste-ma, Sfinte, de tot răul; fereste-ma de o alegere gresita; fereste-ma de minciuni, de rautate, de desfrau. Sa nu ma înșele frumusețea cea degrab trecatoare, ci sa caut mai ales frumusetea sufleteasca. Sa nu ma orbeasca dragostea patimasa, nici sa nu ma biruie patimile si poftele.

Lumineaza-mi mintea sa nu alerg dupa averi pamantesti, ci sa caut mai ales bogatia duhovniceasca. Mintea mea este nepriceputa si slaba, izbaveste-ma, Sfinte, cu rugaciunile tale, de neputintele care ma apasa. Daruieste-mi intelepciune si rabdare. Lumineaza-mi mintea sa alerg la spovedanie ori de cate ori umbra pacatului va tulbura mintea mea, mai înainte ca gandul murdar sa devina fapta.

Sfinte Efrem, roaga-te lui Hristos Dumnezeu pentru mine, daca-mi este de folos spre mantuire sa port crucea casatoriei, sa se întample aceasta spre slava lui Dumnezeu. Iar daca imi este mai de folos sa duc mai departe crucea singuratatii, ajuta-ma sa rabd fără să cârtesc. Iar de va fi voia lui Dumnezeu sa ajung sa îmi intemeiez o familie, ajuta-ma, Sfinte, aceasta sa fie prilej pentru a multumi lui Dumnezeu in fiecare zi. Si roaga-l pe Hristos Dumnezeu ca la vreme potrivita, sa-mi daruiasca, copii credinciosi si sanatosi, care sa duca o viata curata si sfanta.


Sursa

Poate o femeie sa nasca un copil doar pentru sine, fara a avea o familie?

Raspunsul Pr. Dmitri Smirnov (Federația Rusa)
Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=DF3PnXPlVJw

Intrebare : - Ma numesc Dașa. Am 25 de ani.  Impreuna cu o prietena de-a mea am dezbatut urmatoarea problema : aș vrea foarte mult sa am copii, insa in acest moment eu nu am pe cineva care sa aiba aceleași opinii de viața ca ale mele, cu care aș putea intemeia o familie. Intrebarea este: pot eu, ca femeie singura, sa fac un copil cu un barbat care mi s-ar parea demn pentru asta? Care este punctul de vedere al Bisericii? Mulțumesc.

Raspuns: - Da, va rog… Punctul de vedere al Bisericii este unul negativ. Deși acest fenomen este astazi destul de raspandit, aș spune, in mod catastrofal, deoarece la noi (in Federația Rusa), 40% din copii se nasc in afara familiei. Ce inseamna asta? Asta inseamna ca cel mai degraba acești copii nu vor putea sa-și creeze ei inșiși o familie. Daca dvs., impreuna cu prietena dvs, va hotarați la acest lucru, veți  continua aceasta tendința, care ne va duce la situația care deja exista in Franța, unde doar 8% din copii se nasc in familie, iar restul copiilor care se concep, se concep ca pe cațeii de rasa, ca pe paduchi ș.a.m.d.

Ca sa educi corect un om, e nevoie de familie – e acel mediu, in care omul se educa. El trebuie sa vada obligatoriu un tata iubitor, o mama iubitoare. Și in atmosfera aceasta iubitoare a mamei și a tatalui, el trebuie sa creasca. Atunci va fi sufletește, trupește și psihic sanatos. E foarte important. Unei mame singure îi este foarte greu sa educe un copil. In primul rand, mama trebuie sa lucreze. Iar copilul sta fie cu ea, fie e dat unei instituții care se ocupa de copii (gradinița, de obicei), care inseamna un surogat al educației. Indiferent de faptul ca gradinițele au diverse programe de dezvoltare, insa neajunsul unei asemenea instituții consta in faptul ca ea nu poate fi un model al familiei, caci acolo sunt copii doar de o singura varsta. Adica un colectiv. Nu exista nimic mai periculos pentru un copil de varsta frageda decat colectivul. Copiii este ideal sa creasca printre copii de varste diferite. De aceea ideala este familia cu mulți copii, incepand cu cinci. Chiar și atunci cand sunt patru copii, copiii incearca un sentiment de lipsa.  Nu le ajunge comunicarea, grija pentru cel mic ș.a. O situație normala intr-o familie incepe de la al cincilea copil. E limpede ca o mama singura nu poate sa organizeze o astfel de familie. Dar exista ieșire din aceasta situație: adopția. Calitatea educației pe care ați putea-o da unui orfan depașește de multe ori calitatea educației primite intr-un orfelinat. Daca v-ați crea un copil ca pe un cațel de rasa, il veți face de la bun inceput vulnerabil. Va crește fara tata și cu o mare lipsa de atenție a mamei și așa mai departe. Daca veți lua un orfan sa-l creșteți, ii veți imbunatați extraordinar viața. Adica el, deși nu va avea o familie completa, va avea totuși o familie. Ceea ce e mult mai bine fața de a fi crescut in orfelinat. La noi la biserica vin copii, aproape cam o suta de copii. Avem un program special și ne ocupam de copiii orfani. Avem legatura nu doar cu o casa de copii, ci cu multe altele. Ce inseamna aceasta educație din orfelinat – 100% injura, fumeaza, beau și fura. Trebuie sa faca doar un pas – și 40% fac acest pas – care se termina cu inchisoarea. Iata, cand acești copii ies din orfelinat, cam 40% merg la inchisoare, iar restul de peste 50% vor merge la inchisoare in urmatorii 5 ani. Nu merg la inchisoare cam 10% din acești copii. Imaginați-va ca daca luați astfel de un copil, mai ales daca e fetița, o salvați de la nenorocire. Deși ea va fi intr-o familie incompleta și poate suferi din cauza asta, dar evident ca va suferi mult mai puțin decat la casa de copii. De aceea, biserica binecuvanteaza aceasta a doua cale.  
Cum sa se raporteze Biserica la un asemenea lucru pe care doriți sa-l faceți [sa faceți un copil cu cine doriți dvs fara a intra intr-o relație de casatorie]? Ca la adulter. Dupa regulile bisericești, daca o tanara a conceput un copil in afara casatoriei, eu, ca preot, trebuie sa o excomunic din biserica timp de 15 ani pentru aceasta infracțiune grava. Pentru ca una din poruncile care ne-a fost date noua acum trei milenii și jumatate spune: „Sa nu faci adulter”. De ce? Deoarece in momentul in care va alegeți un barbat nu ca pe un soț, ci ca pe un mascul, incetați sa mai fiți om. Una dintre deosebirile fundamentale ale omului de animal este faptul ca omul poate fi in casatorie. Daca omul nu se afla intr-o relație de casatorie, ci se cupleaza pur și simplu cum se nimerește, ca mamiferele, pierde aceasta calitate fundamentala de om. Și aceasta are, desigur, urmari fie  asupra sufletului, fie, desigur, asupra nefericiților copii care se nasc din aceste relații. De aceea, inclusiv intr-un trecut nu atat de indepartat, toți acești copii nelegitimi, nelegitimi nu doar in sensul statului de drept, dar și in sensul de lege a lui Dumnezeu, erau nefericiți și vulnerabili toata viața și sufereau foarte mult din cauza asta.

Sursa: Argumente provita © Asociatia Provita Media

Căsătoria, icoană a Iubirii, este o vocaţie, o misiune în care cei doi se hotărăsc să „devină unul rămânând doi”, unindu-se la nivel fizic, emotiv, psihologic şi spiritual

„Căsătoria, icoană a Iubirii, este o vocaţie, o misiune în care cei doi se hotărăsc să „devină unul rămânând doi”, unindu-se la nivel fizic, emotiv, psihologic şi spiritual. Viaţa de familie este întotdeauna o minunata ocazie de creştere, o „şcoală” unde ne cunoaştem şi creştem. Soţii învaţă să se împărtăşească unul din celălalt, gustă din şcoala răbdării unde sunt ca şi obiecte de studiu fidelitatea, recunoştinţa, acceptarea, iertarea, comunicarea, iubirea care trebuie să fie hrănită şi întreţinută. Fiecare membru al familiei trebuie să dăruiască timp şi puteri pentru această relaţie. Mulţi duhovnici şi psihologi recomandă ca un dulce obicei de fiecare zi, împărtăşirea bucuriei de a trăi împreună, de a se ruga, de a se recrea, etc. Familia reprezintă unul dintre cele mai preţioase bunuri ale omenirii.
Ce minunăţie ca două fiinţe străine una de cealaltă să se găsească într-un anumit moment al vieţii şi să rezoneze de parcă se cunosc de-o veşnicie. Şi iubirea dintre ei îi face să fie una. Se simt în mişcări, în suflete, în tot şi în nimic. Îşi sunt unul altuia umbră şi înger, zi şi noapte, aer şi viaţă culminând cu fructul iubirii lor, pruncii. Ce binecuvântare, ce dar, ce minune, câtă preţuire din partea lui Dumnezeu !
În iubirea conjugală totul se construieşte pe tandreţe: atingerile sunt o taină, cuvintele sunt o taină, tăcerile sunt o taină. „Mi-ai atins inima”, „Ţi-am dat inima”, „Te-am primit în inima mea”, această etapă a găsirilor reciproce, în care se descoperă minuni unul la celălalt, îşi atinge finalul abia în Veşnicie, unde poemele de dragoste nu vor muri niciodată…”

( Hrisostom Filipescu, Puţine cuvinte, multă iubire..., Iasi, 2013)

Ce rugăciuni să citesc pentru a dobândi un prieten?

Maria întreabă:
Doamne ajută! Numele meu este Maria, sunt o tânără cu credinţă în Dumnezeu, care întotdeauna am respectat principiile creştine, participând mereu la Sfintele Slujbe. Ce doresc să vă împărtăşesc- nu reuşesc să cunosc un tânăr care să se apropie de mine, pentru a forma o frumoasă şi sinceră legătură de prietenie, care să aibe ca scop căsătoria. Ce acatiste sau rugăciuni ar trebui să citesc, pentru a mă ruga Lui Dumnezeu să-mi împlinească dorinţa?(părintele meu duhovnic mi-a spus să citesc Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului). Va mulţumesc!

Răspunsuri
13 Iulie 2011
ioanistrati a răspuns:

În primul rând, cel mai în măsură să vă dea sfaturi specifice, în funcţie de felul dumneavoastră de a fi, este părintele duhovnic. Aşadar respectaţi sfatul lui. Apoi, eu vă sfătuiesc să citiţi în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului, în care să-i cereţi cu multă râvnă şi credinţă să vă trimită un tânăr cu care să vă mântuiţi. Dincolo de rugăciunea fierbinte, trebuie să frecventaţi locuri în care să vorbiţi cu oamenii. Un băiat bun şi credincios nu-l veţi găsi însă într-o discotecă, ci poate la o conferinţă, curs, bibliotecă, lucrare a Bisericii. Şi pentru a vă apropia de oameni, trebuie să fiţi sinceră, volubilă, zâmbitoare, fără mândrie sau prejudecăţi, deschisă comunicării. Multe fete îşi pun o armură de sobrietate excesivă, plină de mândrie, şi apoi se plâng că nu au găsit prieten. Succes. Pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa: Consiliere online

Rugăciune pentru căsătorie

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce ai zis: “Căutati mai întâi Împărătia lui Dumnezeu, si toate celelalte se vor adăuga vouă”, dăruieste-mi toate cele de trebuintă pentru a putea merge pe calea mântuirii.

În mâinile Tale este viata mea si fără Tine nu pot cunoaste nici împlinirea si nici bucuria cea adevărată. Stiind aceasta si având dorinta de a purta crucea căsătoriei, Te rog să mă ajuti să găsesc făptura potrivită mie alături de care să înfrunt marea vietii acesteia.

Ajută-mă, Doamne, ajută-mă, cum numai Tu mă poti ajuta. De multe ori ispita singurătătii mi-a rănit inima, de multe ori diavolul deznădejdii a lovit în poarta sufletului meu. De atâta durere, inima mea s-a strâns, si nu este nimeni care să îmi aline durerea.

La Tine alerg, Doamne, nădejdea mea, întărirea mea, lumina vietii mele. Ajută-mă să am o familie bineplăcută Tie, o familie peste care să se reverse multimea binecuvântărilor Tale.

Fereste-mă, Doamne, de tot răul. Fereste-mă si de o alegere gresită. Fereste-mă de minciuni, de răutate si de desfrâu. Să nu mă însele frumusetea cea degrab trecătoare, ci să caut mai ales frumusetea sufletească. Să nu mă orbească dragostea pătimasă si nici să nu mă biruie patimile si poftele.

Tu stii, Doamne, nepriceperea si slăbiciunea mintii mele. Izbăveste-mă prin harul Tău de neputintele care mă apasă.

Vino în ajutorul meu, Iubitorule de oameni! Dăruieste-mi întelepciune si răbdare. O, grea este crucea răbdării, si greu îmi este să nu fiu covârsit de ea. Dar în Tine îmi pun nădejdea.

Ajută-mă, Doamne, să iubesc Biserica, să stărui în rugăciune si să am râvnă pentru împlinirea poruncilor Tale. Să mă spovedesc ori de câte ori umbra păcatului va tulbura mintea mea, mai înainte ca gândul murdar să devină faptă. Dăruieste-mi ca primind dezlegare de păcate să-mi îndrept viata după cum Îti este bineplăcut Tie.

Fă să-mi fie mie familia cale de mântuire, cale de bucurie. Să nu caut împlinirea cea înselătoare cu care mă ademeneste această lume, ci să caut dragostea pe care ai binecuvântat-o la nunta din Cana Galileii.

Să îmi fie familia prilej pentru a-Ti multumi în fiecare zi. Si la vreme potrivită, dăruieste-mi, Doamne, copii credinciosi si sănătosi, care să ducă o viată curată si sfântă.

Rugători aduc pentru mine pe toti sfintii, pe mai marii cetelor îngeresti, pe Înaintemergătorul Tău, pe înteleptii Apostoli, si împreună cu acestia pe Preacinstita si Preacurata Maica Ta, ale căror rugăciuni primeste-le, Milostive Hristoase al meu, pentru folosul meu si pentru mântuirea mea.

Că Tu Însuti esti, Bunule, sfintirea si luminarea sufletelor noastre si Tie după cuviintă, ca unui Dumnezeu si Stăpân, toti slavă Îti înăltăm, în toate zilele. Amin.

Sursa: „Cartea Nunții” – Danion Vasile
via femeiaortodoxa.wordpress.com

Dorind sa te căsătoreşti, ce înseamnă sa laşi lucrurile sa decurgă de la sine si ce înseamnă a forţa lucrurile?

Pr. Nicolae Tanase

Dorind sa te căsătoreşti, ce înseamnă sa laşi lucrurile sa decurgă de la sine si ce înseamnă a forţa lucrurile?

A curge de la sine înseamnă a face un acatist pe zi, a forţa înseamnă a face 40 de acatiste pe zi, cu o rugăciune după fiecare condac si icos: „Doamne, in ce ştii ca vreau, eu fiind limitat, Tu care vezi in perspectiva si in folosul meu sufletesc si trupesc, rânduieşte ce e bine”. Asta inseamna a forta, adica a micsora timpul de cunoastere al partenerului cu ajutorul lui Dumnezeu.
Uneori e bine sa si fortam. Am cunoscut cateva fete care au fost curajoase, au fortat lucrurile, s-au casatorit, iar acum casniciile lor merg bine. Adica, au spus negru pe alb ceea ce vor; baietii au prins curaj, au spus si ei ceea ce trebuia sa spuna si s-a rezolvat. Insa altii stateau asa intr-un respect care era deranjant si care se intindea de cativa ani.

Cineva mai pretenţios in alegerea soţiei nu cumva risca sa-si rateze casatoria, stand prea mult pe gânduri?

E bine sa fii foarte pretentios pentru ca defectele se accentueaza de zece mii de ori in casnicie, iar calitatile se diminueaza de zece mii de ori, si atunci trebuie sa fii foarte pretentios, ca sa ramai cu ceva din idealul tau.

De ce unii nu-si găsesc niciodată jumătatea, altfel spus, de ce unii nu se pot casatori?

Pentru ca unii n-au jumatate. Dumnezeu a zis si El stie de ce a zis. Nu?
O doamna a povestit ca de la 16 ani pana la 19 ani s-a rugat sa se casatoreasca cu un anumit baiat. La 19 ani, Dumnezeu i-a ascultat rugaciunea si, impotriva vointei parintilor ei si a parintilor lui, s-a casatorit cu el. In noaptea nuntii a constatat ca este epileptic. In urmatoarea luna a constatat ca este schizofrenic. Dumnezeu a randuit ca n-au avut copii si a trebuit sa se desparta de el, dupa mai bine de 20 de ani de convietuire.
O fata se plangea acestei doamne: „Ce sa fac, ca inca nu m-am casatorit”. Doamna i-a spus istoria aceasta si apoi a venit fata la mine si mi-a spus: „Parinte, in viata mea nu mai ma rog sa ma marit. Sa fie cum vrea Dumnezeu, ca El stie mai bine.”

Este posibil ca necăsatorindu-te, Dumnezeu să te ferească de cine ştie ce, nici nu ştii. Noi ne rugam: „Doamne, în problema mea, fă ceva în folosul meu, ştii Tu cum!”. Dumnezeu te asculta sau nu te asculta. Daca nu te asculta, stie El de ce nu te asculta. Pentru El filmul este gata. Pentru noi, filmul e in derulare si atunci, El, care stie, te fereste prin aceasta de ceva.
Sigur ca e teoretic ce spun eu, sigur ca e complicat cand trecem la aspectele practice. Tu doresti sa te mariti, timpul trece, faci 24, 32, 36 de ani, intri in panică si spui: ”Vreau sa realizez si eu ceva in viata, sa am si eu copii...”. De acord. Dar trebuie sa faci totul. Daca nu faci totul, nu poti sa verifici vointa lui Dumnezeu. Dupa ce faci totul, atuncea ai verificat. Trebuie sa fii superior ca sa spui asa, sa intelegi asa.

Cu cât părinţii se iubesc mai mult, cu atât copiii aşteaptă acelaşi lucru în căsătoriile lor

”Cu cât părinţii se iubesc mai mult, cu atât copiii aşteaptă acelaşi lucru în căsătoriile lor. Când realizează ceea ce se petrece în jurul lor, chibzuiesc bine. Dacă în schimb părinţii se ceartă între ei, copilul e gata să facă la fel, ştiind că aşa este căsătoria…Căsătoria este o Taină. Trebuie să mori ca să renaşti. Este o Taină la fel ca şi Botezul. Dacă nu te naşti din nou în inima celuilalt şi celălalt nu a renăscut în inima ta, Dumnezeu este absent.”

Maica Gavrilia Papaiannis

Căsătoria – taina cea mare

Sursa

Predică ţinută în biserica Sfântului Nicolae din Trikala, Grecia, la 17 Ianuarie 1971, de Arhimandritul Emilian Simonopetritul – Muntele Athos

Nimeni nu va tăgădui că cea mai însemnată zi din viaţa unui om, după naştere şi botez, este cea a nunţii. De aceea, nu este surprinzător faptul că mişcările contemporane lumeşti şi instituţionale au ca scop anume nimicirea preacinstitei şi sfintei taine a cununiei. Pentru mulţi, căsătoria este doar un prilej de plăceri şi distracţii. Viaţa, însă, este un lucru serios. E o luptă duhovnicească, un urcuş înspre un ţel – cerul. Punctul cel mai crucial şi mijlocul cel mai însemnat al acestui urcuş este căsătoria. Nimănui nu îi este îngăduit să se ferească de legătura căsătoriei, fie că va face o nuntă de taină (mistică), dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu [în monahism], fie că va face o nuntă de sfinţire (sacramentală) cu un partener de viaţă.

Astăzi ne vom ocupa îndeosebi cu nunta de sfinţire. Vom vorbi despre cum poate contribui căsătoria la viaţa noastră duhovnicească, urmând tema cuvântului de dinainte. Ştim că nunta este un aşezământ rânduit de Dumnezeu. Este „cinstită” (Evr. 13:4). Este o „taină mare” (Efes. 5:32). Cel necăsătorit trece prin viaţă şi apoi o părăseşte; cel căsătorit, însă, trăieşte şi experiază pe deplin viaţa.

Unii s’ar putea întreba ce cred oamenii de astăzi despre sfântul aşezământ al nunţii, această „taină mare”, binecuvântată de Biserică. Ei se căsătoresc ca şi cum ar fuziona două firme sau două conturi bancare. Doi oameni se unesc fără să aibă un ideal – două zerouri, s’ar putea zice, fiindcă oamenii fără idealuri, fără căutări, nu sânt nimic altceva decât un zero. „M’am căsătorit ca să-mi trăiesc viaţa”, îi auzi spunând pe unii, „nu ca să stau închis între patru pereţi”. „M’am căsătorit ca să mă bucur de viaţă”, spun ei, şi apoi îşi lasă copiii – dacă au copii – în grija unei străine, ca să poată fugi la teatru, la film sau la vreo altă adunare lumească. Şi astfel, casele lor ajung nişte hoteluri în care se întorc seara sau, mai degrabă, noaptea, după ce s’au distrat şi le trebuie odihnă. Oameni ca aceştia sunt goi pe dinlăuntru, şi simt un gol adevărat în casele lor. Nu găsesc acolo nici o mulţumire, aşa că se grăbesc să alerge de colo-ncoace, în căutarea fericirii.

Ei se căsătoresc fără să se cunoască, fără un simţ al răspunderii, pur şi simplu fiindcă vor să se căsătorească sau cred că trebuie să o facă pentru a fi nişte buni membri ai societăţii. Însă care sânt urmările? Le vedem în fiecare zi. Căsătoriile eşuate ne sânt cunoscute tuturor. O căsătorie lumească, aşa cum e înţeleasă astăzi, nu are decât o singură caracteristică – uciderea vieţii duhovniceşti a unei persoane. Trebuie să conştientizăm că dacă dăm greş în căsătorie, am dat greş mai mult sau mai puţin şi în viaţa duhovnicească. Dacă reuşim în căsătorie, am reuşit şi în viaţa duhovnicească. Reuşita sau eşecul, sporirea sau năruirea, încep în viaţa duhovnicească cu căsătoria. Pentru că este o problemă atât de serioasă, să trecem în revistă câteva condiţii necesare pentru o căsătorie fericită şi cu adevărat creştină.

Pentru a avea o căsătorie izbutită, e nevoie încă din copilărie de o educaţie potrivită. Aşa cum un copil trebuie să studieze, aşa cum învaţă el să gândească şi să se preocupe de părinţi sau de sănătatea sa, la fel trebuie şi să fie pregătit pentru o căsătorie izbutită. În veacul de acum, însă, nimeni nu mai este interesat să-şi pregătească copiii pentru această taină mare, o taină care va juca un rol crucial în viaţa lor. Părinţii nu sânt interesaţi de aşa ceva, în afară de zestre sau de ale probleme băneşti, care îi preocupă adânc.

Copilul trebuie să înveţe încă din pruncie să iubească, să dăruiască, să sufere lipsuri, să asculte. Trebuie învăţat să simtă că curăţia sufletului şi a trupului său este o comoară de mare preţ, care trebuie păzită ca lumina ochilor. Firea copilului trebuie modelată corespunzător, pentru a ajunge un om cinstit, curajos, hotărât, deschis, vesel, iar nu o făptură care-şi plânge de milă şi se vaită de soarta sa, un lucru slab şi neputincios, fără putere de a gândi. Încă din pruncie, copilul trebuie învăţat să se preocupe de un subiect anume sau să se îndeletnicească cu ceva anume, pentru ca în viitor să-şi poată întreţine familia sau, în cazul unei fete, să ajute dacă e nevoie. O femeie trebuie să înveţe să fie gospodină, chiar dacă are studii superioare. Trebuie să înveţe să gătească, să coasă, să brodeze. Dar, veţi spune: părinte dragă, toate astea sânt de la sine înţelese. Întrebaţi-i, însă, pe cei căsătoriţi, şi veţi vedea cât de multe femei gata să se căsătorească nu ştiu nimic despre gospodărit.

De la o anumită vârstă, cu atât mai mult, alegerea tovarăşului de viaţă este un lucru care nu trebuie trecut cu vederea. Nu trebuie nici făcut în grabă, fiindcă, după cum spune o zicală, „iute la însurătoare, iute la disperare”. Nu trebuie însă nici aşteptat prea mult, fiindcă întârzierea este o primejdie ucigătoare de suflet. Ca regulă, ritmul firesc al vieţii duhovniceşti începe cu căsătoria. Cel necăsătorit se aseamănă cuiva care încearcă să locuiască pentru totdeauna în hol: nu pare să priceapă la ce folosesc camerele. Părinţii ar trebui să se intereseze de viaţa socială a copilului, dar şi de viaţa sa de rugăciune, încât fericitul ceas să vină ca un dar de la Dumnezeu.

Fireşte, când e vorba de alegerea unui partener, copilul va lua seamă la părerea părinţilor săi. Cât de des nu simt părinţii un cuţit trecându-le prin inimă, atunci când copiii nu-i întreabă despre cel care le va fi tovarăş în viaţă? Inima de mamă este sensibilă, şi nu poate îndura o astfel de lovitură. Copilul ar trebui să vorbească despre aceste probleme cu părinţii săi, pentru că aceştia au o intuiţie anume, ce le dă putinţa să conştientizeze lucrurile care-i îngrijorează. Aceasta nu înseamnă însă că tatăl şi mama ar trebui să facă presiuni asupra copilului. În cele din urmă, el trebuie să fie liber să hotărască de unul singur. Dacă vă veţi împinge copilul spre căsătorie, vă va socoti răspunzător dacă lucrurile nu vor decurge bine. Nimic bun nu vine în urma presiunilor. Trebuie să-l ajutaţi, dar trebuie şi să-i îngăduiţi să aleagă persoana pe care o preferă sau pe care o iubeşte – însă nu pe cineva de care i-e milă sau de care-i pare rău. Dacă copilul vostru, după ce se cunoaşte cu cineva, vă spune: „Mi-e milă de săracul om, mă voi căsători cu el”, să ştiţi că sânteţi în pragul unei căsătorii eşuate. Doar o persoană pe care el sau ea o preferă sau o iubeşte poate sta lângă copilul vostru. Şi bărbatul, şi femeia trebuie să fie atraşi unul de celălalt şi trebuie să vrea cu adevărat, în chip lăuntric, fără grabă, să trăiască împreună. În această privinţă, totuşi, nu putem face presiuni asupra copiilor noştri. Uneori, din dragoste, simţim că ei ne aparţin, că sânt ai noştri, şi că putem face ce vrem cu ei. Şi aşa copilul ajunge o făptură neputincioasă să trăiască – fie căsătorit, fie necăsătorit.

De bună seamă, procesul de cunoaştere şi apropiere, o problemă foarte delicată – dar pe care adesea o trecem cu vederea – ar trebui să aibă loc înaintea căsătoriei. Nu trebuie să avem rezerve în a ne cunoaşte unul pe celălalt, mai ales dacă nu sântem siguri de sentimentele noastre. Dragostea n’ar trebui să ne orbească, ci să ne deschidă ochii pentru a-l vedea pe celălalt aşa cum este, cu neputinţele sale. „E mai bine să iei din casa ta o încălţare, chiar dacă‑i pingelită”, spune o zicală. Adică e mai bine să iei pe cineva cu care ai ajuns să te cunoşti. Iar cunoaşterea trebuie întotdeauna să fie legată de logodnă, o chestiune la fel de anevoioasă.

Atunci când i-am sugerat unei tinere că ar trebui să se gândească serios dacă să-şi ţină logodna, ea mi-a răspuns: „Dac-o să rup logodna, mama mă va omorî”. Dar ce fel de încredinţare e aceasta, dacă nu-ţi dă voie să renunţi la ea? A te logodi nu înseamnă neapărat că mă voi căsători. Înseamnă că fac o încercare pentru a vedea dacă ar trebui să mă căsătoresc cu persoana cu care m’am logodit. Dacă o femeie n’are posibilitatea să rupă logodna, atunci n’ar mai trebui să se logodească, sau, mai degrabă, n’ar trebui să meargă mai departe cu căsătoria. În perioada logodnei, trebuie să avem grijă în chip anume. Cineva a spus cândva că în perioada de cunoaştere a celuilalt trebuie să-ţi ţii inima cu amândouă mâinile, ca pe o fiară sălbatică. Ştiţi cât de primejdioasă e inima: în loc să te ducă la căsătorie, te poate duce la păcat. Există posibilitatea ca persoana aleasă să te socotească doar o jucărie, sau o periuţă de dinţi bună doar de încercat. Mai apoi, te vei deprima şi vei vărsa multe lacrimi. Dar atunci va fi prea târziu, fiindcă îngerul tău se va dovedi unul de lut.

Nu alegeţi pe cineva care-şi pierde vremea prin cluburi, distrându-se şi aruncându-şi banii pe excursii şi luxuri. N’ar trebui să alegeţi nici pe cineva care, după cum veţi afla mai târziu, îşi ascunde egocentrismul în spatele unor cuvinte de dragoste. Nu alegeţi drept soţie o femeie ca praful de puşcă, care, de îndată ce-i zici ceva, sare în sus. Nu-i o nevastă bună.

Mai mult, dacă vreţi să aveţi o căsătorie cu adevărat izbutită, nu vă apropiaţi de tânăra sau tânărul neputincios să-şi lase părinţii. Porunca lui Hristos este limpede: „va lăsa omul pre tatăl său şi pre muma sa, şi se va lipi de femeia sa” (Marcu 10:7). Dar când îl veţi vedea pe celălalt legat de mama sau tatăl lui, când veţi vedea că îi ascultă cu gura deschisă şi este gata să facă orice-i vor zice, să vă ţineţi departe. Este o persoană bolnavă sufleteşte, imatură psihologic, şi nu veţi izbuti să faceţi cu dânsul o familie. Bărbatul care vă va deveni soţ ar trebui să fie plin de viaţă. Însă cum ar putea fi aşa, dacă nu şi-a dat seama, dacă n’a înţeles, dacă n’a asimilat faptul că casa părinţilor nu e nimic altceva decât o glastră în care a fost aşezat, pentru a fi scos mai târziu şi răsădit în alt loc?

De asemenea, când vă veţi alege soţul, încredinţaţi-vă că nu este un om necomunicativ – în care caz nu va avea prieteni. Şi dacă azi n’are prieteni, mâine va socoti anevoios să vă aibă drept prieten şi tovarăş. Păziţi-vă de oamenii nemulţumiţi, plângăcioşi şi întunecaţi, ce se aseamănă unor păsări mohorâte. Păziţi-vă de cei ce se jelesc mereu, zicând: „Nu mă iubeşti, nu mă înţelegi” şi altele de acest fel. Ceva la aceste făpturi ale lui Dumnezeu nu e în regulă. Păziţi-vă şi de fanaticii religioşi şi cei excesiv de evlavioşi; adică de cei ce se supără din pricina unor lucruri mărunte, care critică tot şi sânt hipersensibili. Cum veţi putea trăi cu un astfel de om? Veţi şedea ca pe ghimpi. Feriţi-vă şi de cei ce socotesc căsătoria ceva rău, ca un soi de întemniţare, de cei ce zic: „Dar niciodată în viaţă nu m’am gândit să mă căsătoresc!”

Păziţi-vă de falşii creştini, care văd în căsătorie ceva dezgustător, asemenea unui păcat, şi‑şi coboară grabnic ochii când aud vorbindu-se despre ea[1]. Dacă vă veţi căsători cu unul ca acesta, vă va fi un ghimpe în trup, şi o povară pentru mănăstirea sa, dacă se va călugări. Păziţi-vă de cei ce se cred desăvârşiţi şi nu află greşeală într’înşii, dar găsesc mereu greşeli la ceilalţi. Păziţi-vă de cei ce se cred aleşi de Dumnezeu ca să-i îndrepte pe ceilalţi.

Mai este o problemă serioasă căreia trebuie să-i daţi atenţie: ereditatea. Căutaţi să-i cunoaşteţi bine pe tatăl, mama, bunicul, bunica, unchiul celuilalt. Trebuie să existe şi minime condiţii materiale. Mai presus de toate, îngrijiţi-vă să aflaţi despre credinţa celuilalt. Are el sau ea credinţă? Are idealuri persoana pe care vă gândiţi să v’o faceţi tovarăş de viaţă? Dacă pentru el Hristos nu înseamnă nimic, cum vei putea să intri tu în inima sa? Dacă n’a fost în stare să Îl preţuiască pe Hristos, crezi că te va preţui pe tine? Sfânta Scriptură îi spune bărbatului că soţia trebuie să fie a „legământului tău” (Mal. 2:14), adică de credinţa ta, de religia ta, ca să ţi se poată alătura spre Dumnezeu. Doar atunci veţi putea avea, după cum zic Părinţii Bisericii, o căsătorie „cu încuviinţarea episcopului”[2], adică cu consimţământul Bisericii, şi nu un simplu act formal.

Discută mai înainte lucrurile cu duhovnicul. Examinează împreună cu el fiecare amănunt, şi el va sta de partea ta ca un prieten adevărat, iar când îţi vei atinge ţinta, căsătoria ta va fi un dar de la Dumnezeu (cf. 1 Cor. 7:7). Dumnezeu dăruieşte fiecăruia în parte darurile sale. Pe unul îl duce înspre căsătorie, iar pe altul înspre feciorie. Nu că Dumnezeu ar face această alegere zicând „tu du-te aici” şi „tu du-te acolo”, însă ne dă tăria de a alege după dorirea inimii noastre, precum şi bărbăţia şi puterea de a îndeplini această alegere.

Dacă ţi-ai ales astfel soţul, mulţumeşte Domnului! Fă-i cunoştinţă cu duhovnicul tău. Dacă n’ai unul, amândoi ar trebui să alegeţi împreună un duhovnic care să vă fie Stareţ, părinte, cel care vă va aminti de Dumnezeu şi vi-L va arăta.

În viaţă veţi avea multe greutăţi. Vor fi o sumedenie de probleme. Grijile vă vor înconjura, şi nu va fi uşor să duceţi o viaţă creştinească. Însă nu vă temeţi. Dumnezeu vă va ajuta. Faceţi ce vă stă în putinţă. Puteţi citi cinci minute în fiecare zi dintr’o carte duhovnicească? Să citiţi. Vă puteţi ruga cinci minute în fiecare zi? Rugaţi-vă. Şi dacă nu izbutiţi cinci minute, rugaţi-vă două. Celelalte ţin de Dumnezeu.

Când veţi întâmpina greutăţi în căsătorie, când veţi vedea că nu sporiţi în viaţa duhovnicească, să nu deznădăjduiţi. Să nu vă mulţumiţi, însă, nici cu sporirea pe care aţi dobândit-o până acum. Înălţaţi-vă inimile către Dumnezeu. Urmaţi celor ce au dat totul lui Dumnezeu, şi faceţi ce puteţi ca să vă asemănaţi lor, chiar dacă tot ce puteţi face este să vă doriţi în inimă asemănarea cu ei. Lăsaţi făptuirea în seama lui Hristos. Şi, când veţi urca pe calea aceasta, veţi simţi cu adevărat care este rostul căsătoriei. Altfel, veţi orbecăi în viaţă asemenea unui nevăzător.

True love- Iubirea adevărată

Sursa

Iubirea adevărată nu e Romeo și Julieta.

E Bunica și Bunicul care au îmbătrânit împreună.

Iubirea lui Dumnezeu străbate prin cele materiale, dar nu se reduce la ele

Maica Siluana

După cădere, oamenii se înmulţesc după chipul animalelor, dar nu ca animalele, pentru că ele nu se cunosc unele pe altele. Acest verb folosit presupune o dimensiune omenească pe care el n-a pierdut-o prin cădere. Chipul lui Dumnezeu a rămas prin el. Oamenii nu se reproduc, ci procreează. Cuvântul ne arată clar că e aducerea pe lume a unui om nou, şi chiar dacă e un act căzut, nu e un fenomen animalic. Se face prin cunoaştere. Sigur că poate fi atât de căzut, încât să nu se cunoască cei doi unul pe celălalt, dar nu se pierde dimensiunea omenească, pentru că femeia zămisleşte şi „a dobândit (un) om de la (datorită lui) Dumnezeu”.

Dumnezeu este prezent, implicat în actul de creare a unei noi persoane. 
Pe lângă crearea omului (Adam a fost luat din ţărână, iar Eva din coasta lui Adam), Dumnezeu nu este absent din creaţie, ci are grijă şi susţine şi menţine în existenţă creaţia cu harul Lui. Actul zămislirii e un act pe care Dumnezeu nu l-a părăsit nici după cădere. Şi noi suntem oameni de la Dumnezeu, tot cu ajutorul lui Dumnezeu, El este acolo, deoarece omul nu are doar dimensiunea psiho-somatică, care trece de la părinţi, ci şi cea de persoană, de cineva. Or acest dar este făcut fiecărui om în parte când venim pe lume.

Să ne pocăim pentru risipa pe care o facem cu acest act procreator. Aici ne-a atacat vrăjmaşul, pentru că noi transformăm acest act procreator - noi participăm la creaţie, alături de Dumnezeu, şi aducem la existenţă oameni care n-au fost - într-un păcat, în sensul că ne lipim doar de plăcere şi nu ne asumăm dimensiunea de a-l cunoaşte pe celălalt, de a fi un trup cu el în Dumnezeu şi de a-l face un act de iubire, prin care cei doi cresc împreună şi rodesc împreună nu numai prunci, pentru că tot ce se întâmplă în viaţa unui cuplu, a unei familii este o creştere în Duhul Sfânt şi acest act are rolul lui. Dar nu e singurul. Familia nu se întemeiază doar pe actul intim, doar pe zămislire. Sunt familii binecuvântate de Dumnezeu şi dacă n-au copii. Sunt familii binecuvântate în care acest act îşi urmează cursul firesc şi se transformă încet-încet în tandreţe, în comunicare, în cunoaştere. Pentru că atunci când oamenii sunt foarte tineri nu prea văd bine. Mai ales în momentele de înflăcărare. Chiar dacă-l cunosc foarte bine pe partener, îl ştiu bine, atunci orbesc. Nu mai văd nici dacă-i beat sau treaz, dacă-l doare capul sau ceva. Pe măsură ce creşte duhovniceşte, omul devine mai puţin rob al acestei plăceri iraţionale (iraţionale pentru că nu-i condusă de raţiune, nimeni nu poate să spună „eu nu vreau să simt plăcere”, n-avem putere asupra ei în momentul în care există) şi devine din ce în ce puternic cu partea raţională şi devine din ce în ce mai persoană, mai preocupat de celălalt decât de sine, nu mai e robit de propria sa pornire.

De aceea Dumnezeu a rânduit şi protejează cu har familia, pentru că numai în familie se întâmplă acest lucru. Între doi oameni care se îndrăgostesc, acest lucru nu are cum să se întâmple pentru că ei stau împreună doar cât se plac. Şi acesta e răspunsul pentru întrebarea „de ce e păcat relaţia trupească fiind necăsătoriţi?” Pentru că durează doar cât îţi aduce satisfacţii. Cât răspunde la aşteptările tale. Dar când celălalt nu mai răspunde la aşteptările tale, nu-ţi mai place, nu-ţi mai satisface pretenţiile te desparţi şi cauţi pe altcineva.

Deci să ne îndreptăm pe această pocăinţă: Doamne, ce-am făcut cu darul Tău?

***

Dumnezeu nu este o balanţă, nu este un cântar care trebuie să funcţioneze corect: dacă am pus 5g pe un taler, trebuie să pun în celălalt taler ceva  tot de 5 g. Dumnezeu nu este dator să mă iubească, să se uite la mine, El poate să nu mă iubească, pentru că e Persoană, pentru că e liber. Pentru că dacă El ar funcţiona ca o maşină, care ar spune „ai făcut un lucru bun, bravo!”, atunci iubirea Lui ţine de comportamentele mele. Ca la părinţii noştri. Dumnezeu nu ne iubeşte datorită faptelor noastre. Se bucură de o faptă bună, se întristează de una rea, dar iubirea Lui continuă. În plus, El are dreptul să nu mă placă.

Despre taina persoanei

Exemplu:

În clipa în care eu sunt persoană, tu eşti persoană, tu eşti soţul meu şi ştiu că mă iubeşti. Dar la un moment dat, te înfurii şi nu te mai uiţi la mine sau faci un lucru neplăcut. În clipa asta, eu pot să mă bazez pe legământul nostru de iubire şi să înţeleg că tu ai voie, ai dreptul să faci asta, ai libertatea; ai voie chiar să nu-mi spui de ce faci asta. Este taina persoanei, taina celuilalt. Între persoane lucrurile nu stau ca la laborator, să iei proba să vezi de ce face ceva. Este taina celuilalt care are voie să facă într-un fel. Eu cad în relaţie în momentul în care neg realitatea, credinţa în ce ne leagă (Taina Căsătoriei) şi mă bazez pe ce văd acum. Fără să înţeleg dacă văd bine sau nu. Fără să analizez. Fără să întreb. Cain nu l-a întrebat pe Dumnezeu de ce n-a căutat la el.

Întristarea lui Cain

Întristarea lui Cain se baza pe o dreptate. El avea dreptate. Ori nu ştia că a făcut rău, ori nu putea să facă altfel. Şi el s-a simţit nedreptăţit în momentul în care Dumnezeu nu a răspuns jertfei lui. Iar Dumnezeu a vrut să facă asta. Dumnezeu n-a vrut să fie drept. El a vrut să ne înveţe o taină mare, că relaţia dintre Dumnezeu şi om nu se bazează pe dreptate. Şi e prima lecţie pe care ne-o dă în sensul acesta. 
Pentru că dacă se baza pe dreptate, toţi ar trebui să fim măturaţi, pe drept. 
A fost o provocare a lui Cain să se ridice la un nou nivel de iubire. E o punere la încercare a libertăţii lui şi a iubirii lui.

Fără această probă, nu înaintăm pe cale. Noi spunem „mă iubeşte Ionel”, „m-a ajutat la examen” "ei, ce Dumnezeu bun!” Ori, Dumnezeu vrea să ne arate că nu asta este ceea ce ne oferă El. Că iubirea noastră trebuie să fie ne-condiţionată de cele materiale. Pentru că iubirea Lui străbate prin cele materiale, dar nu se reduce la ele. Iar omul căzut s-a redus la cele materiale. Şi Dumnezeu vrea să-l înveţe „hai, nu te opri aici, crede că Eu te iubesc”. Aceasta e provocarea pe care o primim în toate încercările.

Problema e ca noi să credem că Dumnezeu este iubire, că are voie să mă mustre, are voie să nu-mi vorbească, iar eu să insist, să întreb. Şi vedem la acest moment cu Cain, că Dumnezeu chiar zice „de ce te-ai posomorât? de ce te-ai întristat?”

***

Iubirea nu e ceva care „să-ţi vină”. Îţi fac orice, te pot ajuta, îţi pot da orice, dar iubire n-am de unde. Neputinţa omului este clară şi lecţia este clară. Eu pot să-i cer lui Dumnezeu: „Doamne, pune iubire”, dar eu să nu am aşa ceva. Şi uneori nu e posibil darul - să-i dăruiesc lui Dumnezeu ori celuilalt iubire (pentru că nu e de unde) şi e posibilă jertfa. Să fac ceva ca jertfă şi nu ca dar. Să înţelegem că această libertate a persoanei este respectată. Şi Dumnezeu, dacă era să nu caute la Cain de felul în care a adus jertfa, lipsit de dragoste, nu-l întreba de ce e posomorât. Dar voia să scoată din inima lui Cain ce era acolo. Să învăţăm şi noi: Atunci când nu poţi să dăruieşti nu te supăra, nu invidia pe celălalt, ci alungă păcatul. („păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!”) Pentru că omul cade în păcat pentru că nu poate rezista emoţiilor, vulnerabilităţii. Asta am moştenit noi de la Adam şi Eva, vulnerabilitatea, nu vinovăţia. Iar Dumnezeu asta spune: „tu poţi să biruieşti păcatul”. Cu aceste simţiri, stări. Să nu credeţi că drepţii n-au avut aceste simţiri. Dar fie n-au urmat lor, fie s-au pocăit. Când citim psaltirea e vărsarea acestui preaplin emoţional şi sufletesc şi Dumnezeu ne dă puterea Lui. Acest lucru avem să-l învăţăm, pentru că altfel alunecăm în a scuza pe Dumnezeu şi a-l învinovăţi pe Cain.

Dumnezeu nu aşteaptă de la mine ce nu am. Dumnezeu n-are nevoie de dragostea noastră. El este Dragoste. Şi El răspândeşte iubire. Şi noi facem la fel, când suntem îndrăgostiţi ori avem o stare bună. Dumnezeu aşteaptă să primim iubirea Lui. Atât. Iar darul meu către El este răspunsul meu la iubire. Dar El n-are nevoie. Altfel, aş crede că e la fel de supărăcios ca mine şi că trebuie îmbunat cu ceva. Nu acesta e duhul. 
Cum să  ceară Dumnezeu de la mine ce n-am şi cum să cer eu de la celălalt ce n-are? De aici provin toate crimele. Noi suntem într-o lipsă totală şi Dumnezeu vrea să ne dea şi nu dăruieşte din lipsă, ci dintr-un prea-plin. Dacă ştiu că Dumnezeu e iubire şi vrea mântuirea mea, adică să trăiesc prin iubire, prin asta voi corecta mintea mea, prin care gândesc psihologic: „a meritat sau n-a meritat?”

Harul lui Dumnezeu se dă personal şi dinamic.

Iubirea nu e răsplată. Să nu mutăm juridic şi psihologic. Iubirea lui Dumnezeu poate fi simţită şi trăită de om mai mult sau mai puţin, şi în funcţie de asta zice el că este mai iubit mai mult sau mai puţin, în funcţie de felul în care el primeşte iubirea şi o întrupează. Dumnezeu este desăvârşit, dăruieşte toată iubirea, dar vasul în care primesc eu iubirea poate fi mai deschis sau mai închis. El e Cel care iubeşte în noi, El e Cel care ne dă puterea să ne rugăm. Dar noi suntem cei ce simţim şi spunem că suntem iubiţi mai mult sau mai puţin în funcţie de asta.

Calitatea iubirii la un om sănătos duhovniceşte e că iubirea se distribuie fără să se micşoreze. Dacă iubim cu inima şi cu mintea, iubim bunuri duhovniceşti, care se împart fără să se împuţineze. Dacă iubim cu simţurile, niciodată nu ne ajunge. Şi în lumea asta oricât de mare e, faptul că mai sunt şi alţii care mai apucă din ea, pe unul nemulţumit îl face nemulţumit toată viaţa.

http://maicasiluana.blogspot.ro/2012/02/116-iubirea-lui-dumnezeustrabate-prin.html (aici găsiți și înregistrarea conferinței, Serile Talpalari, 7 februarie 2012)

Să nu cerşeşti iubirea, că o ai, şi încă ce minunat o ai!

- Câtă răbdare poate avea o fată cu un băiat care nu este hotărât în a lua o decizie în ceea ce îi priveşte?

- A venit la părintele Paisie în Sfântul Munte un tânăr şi i-a zis: Părinte, m-am hotărât să mă fac mohan! Şi părintele a spus: Asta mi-o spui din inimă sau din minte? Şi el n-a ştiut ce să spună. Şi-a spus: Dacă nu ştii ce să-mi spui, clar că zici din minte, asta înseamnă că tu nu ştii ce înseamnă a fi monah- du-te înapoi în lume.
În primul rând, tu, fată, iubeşte-l din toată inima pe cel ce aştepţi să se hotărască, îmbracă-l în dragoste, dar nu într-o dragoste insistentă şi în priviri, în scrisori, în atenţii, nu în asta, (ci) într-o dragoste înţeleaptă, feciorelnică, cuviincioasă, evlavioasă. Respectă-i libertatea lui, dar, dacă el doreşte apropiere de tine şi mereu vrea să fi cu tine, tu-i spui: Frate, ia o hotărâre în ceea ce ne priveşte. Vrei să fim împreună? Da, mă bucur să fim împreună. Bun. Ai un gând serios cu mine? Nu ştiu. Atunci să ne comportăm cum a fost şi cu Gelu şi cu Ioan şi cu Vasile, ne purtăm ca atare, ca simplu creştin la simplu creştin. A, ai un gând cu mine? Dacă-ţi va spune că da, şi că te iubeşte, bun! Când vrei să concretizăm gândul acesta? În primul rând să-mi spui într-un viitor oarecare şi cât se poate de apropiat, ai un gând serios cu mine, adică vrei să te căsătoreşti cu mine, adică vrei să împlinim dragostea? Da! Şi în momentul în care mi-ai spus că ai un gând serios cu mine, spune-mi şi când vrei să facem, n-aştepta la nesfârşit lasă, că poate-poate, şi nu fi cerşetoare! Nu fi cerşetoare! Să ştiţi că Hristos nu e cerşetor, Hristos nu ne cerşeşte iubirea, nici tu să nu cerşeşti iubirea, că o ai, şi încă ce minunat o ai! Dacă-i omul tău de la Dumnezeu, va veni cu siguranţă, iar dacă nu, totul cade.

Pr. Ştefan Negreanu
(Fragment dintr-o conferinţă)