La multi ani!

La multi ani binecuvantati!

Poate cineva sa le raspunda?

Ce cautari au dus la pagina aceasta azi:

Intrare	Afişări de pagină
asteptand iubirea	2
dragosteacurata.blogspot.com	2
ce rugaciune se face pt.casatorie?	1
dacă iubitul tău pe care îl iubeşti mult, ţi-ar cere după o lună de relaţie să faceţi dragoste ,ai accepta sau nu ? de ce	1
de cate feluri e iubirea	1
diferentra intre iubiri	1
exista vreo rugaciune pt casatorie	1
iubire patimasa	1
nu vrea sa se casatoreasca cu mine

Poate incearca cineva dintre cititorii blogului sa dea cate un raspuns la aceste intrebari-nedumeriri.

Haideti, va invit cu drag. :)

Dezleagă-mă de promisiunea făcută Domnului ne a nu mai iubi pe nimeni și binecuvântează toată existența mea și pe toți oamenii buni și răi pe care i-am întâlnit!

Scrisoarea către cea care eram odinioară, un nimeni și un nimic, pe care Domnul a trasformat-o în copilul Său

Dragă copilă care am fost odinioară, Îți mulțumesc din suflet că ai existat, datorită ție am devenit ce am zis că sunt: Copilul Domnului.

Îmi mulțumesc cu lacrimi de recunoștință pentru că ai putut duce toată suferința, în tăcere cu pași mărunți, așa cum ai știut tu.
Îmi mulțumesc!
Acum am realizat că atunci, în Sfânta Liturghie, m-am întâlnit cu tine, cea care am fost, în sufletul meu, și că am fost față către față... Și am văzut atâta suferință! Suferință care astăzi, cu ajutorul Domnului, se preface în bucurie și mulțumire.
Te înțeleg... pe ține și pe mine... Acum știu, simt că noi avem puteri limitate, dar Domnul „Toate le poate”. Și să știi că-ți înțeleg modul de raportare la Dumnezeu și nu te judec, te înțeleg... nu puteai să fii altfel. Dar tu m-ai adus aici, la o întâlnire cu Dumnezeu în viața mea.
Privesc în urmă și văd că Domnul m-a trasformat prin iubire, dar am contribuit și eu când am învățat de la tine că trebuie să nu renunți și să mergi mai departe...
Prin tine am cunoscut-o pe maica Siluana, cu ajutorul tău mi-am făcut curaj să mă spovedesc, să mă apropii de Domnul.
Îmi mulțumesc!
Îmi cer iertare dacă nu te-am prețuit așa cu se cuvine. Am înțeles ce înseamnă să te mântuiești prin iad și păcat, datorită ție. Îți mulțumesc că ai existat!
Acum, te rog, dezleagă-mă de făgăduința pe care a-i făcut-o atunci. Înțeleg ce simțeai atunci și cât de frică îți era de viitor, dar acum, te rog, lasă-mă să fiu liberă și să aleg eu, cea de acum. Dezleagă-mă, te rog! Am nevoie să renunț la făgăduința acea și să mă lepăd de ea, dezleagă-mă! Eu mă lepăd de acea făgăduință de a nu iubi pe nimeni, nici un băiat și de toate acele făgăduințe și promisiuni făcute în trecut. Te rog să mă dezlegi și tu!
Dezleagă-mă de promisiunea făcută Domnului ne a nu mai iubi pe nimeni și binecuvântează toată existența mea și pe toți oamenii buni și răi pe care i-am întâlnit!
Dezleagă-mă și ajută-mă să fiu liberă cu adevărat!
Îți mulțumesc!
Îți mulțumesc, bucățică din mine!
Și eu te binecuvântez și îți mulțumesc pentru tot!
Doamne, ai grijă Tu de mine, că în mâinile Tale sunt!

Cea care sunt astăzi, cu ajutorul Domnului

***
MULȚUMESC ȘI EU COPILA MEA!

Îți mulțumesc pentru răbdarea și harnicia cu care ai ascultat și ai lucrat, pentru curajul cu care te-ai spovedit, pentru onestitatea de care ai dat dovadă în ciuda fragedei tale vârste!
Și-ți mulțumesc pentru cum ai crescut fără să renunți la a fi și un copil. Ai crescut duhovnicește fără să-ți pierzi vârsta reală!
Îi mulțumesc și eu copilei care ai fost și o felicit pentru acea făgăduință care, poate încă nu-ți dai seama, nu numai că te-a ținut departe de „suferințele din dragoste” care bântuie în inimioarele atâtor adolescenți, dar te-a și apropiat de Domnul pe Care, din nefericire, mulți Îl cunosc doar după amare decepții și dureroase răni sufletești!
Domnul să te lumineze mai departe și să te mângăie pe Cale.
Cu dragoste și recunoștință și rugăciune,
Maica Siluana

Rolul iertării în viaţa ta

Laura

Zilele trecute am avut parte de experienţe minunate care mi-au reamintit lecţii importante de viaţă, iar pentru asta nu pot decât să mulţumesc şi să fiu profund recunoscătoare. O anumită conjunctură, pe care sunt conştientă că eu am atras-o, şi anumite pesoane, cele mai potrivite, le-am ales că să-mi reamintească modul în care mi-am schimbat viaţă în urmă cu aproape 3 ani.
Lecţia iertării plenare (în totalitate) m-a dus cu gândul la expresia pe care tot mai multă lume o foloseşte în jurul meu. Da, cred că cei de lângă mine fac exces de expresia „ te iert, dar nu te uit” – expresie pe care personal, o traduc aşa: „ Te iert acum, dar aştept ocazia potrivită să-ţi reproşez încă o dată greşeala sau să te răsplătesc cu aceeaşi monedă”.

O astfel de iertare, nu este şi nu va fi niciodată iertare în adevăratul sens al cuvântului. Iertarea de care îţi vorbesc eu este, părerea mea, cel mai nobil sentiment, după iubirea necondiţionată. Aşadar, când spui că ierţi, iartă din toată inima. Decât să ierţi pe cineva doar pentru a scapă de o anumite situaţie şi persoana în cauză, mi se pare mai cinstit faţă de toată lumea, să-i spui că nu poţi sau nu vrei (încă) să ierţi. Măcar aşa ştii una şi bună: tu că ai fost sincer, iar persoana care ţi-a cerut iertare că nu a fost iertată.

Lipsa iertării nu aduce binele în viaţă ta şi răul în viaţă celuilalt. Neiertarea va produceblocaje emoţionale pentru tine şi viata ta, iar pentru celălalt aduce liniştea şi pacea că a făcut acest pas: a avut curaj să-ţi spună „Îmi pare rău! Iartă-mă!”. Pentru tine va fi o altă piatră pe suflet, iar pentru celălalt va fi eliberarea de povară. Cine crezi că va fi fericit?

Şi atunci te întrebi de ce ai parte în viaţă doar de experienţe neplăcute, de ghinion şi de refuz? Răspunsul este foarte simplu: pentru că ai adunat în inima ta foarte multe sentimente negative, foarte multe etichete (atribuite ţie sau celor din jur) şi pentru că judeci orice şi pe oricine.

De ce să (te) ierţi?

Nu poţi ierta, nu poţi oferi iertarea ta celorlalţi, dacă tu nu găseşti iertarea în tine. Altfel spus nu poţi oferi ceea ce nu există în tine. Iertarea există, dar tu nu ai descoperit această minunată sursă de evoluţie şi dezvoltare personală. Iertarea începe cu tine. Trebuie să te ierţi cu adevărat ca să-i poţi ierta pe ceilalţi.

Iertându-te dizolvi zidurile, piedicile care stau în calea evoluţiei tale. Drumul tău spre înainte se netezeşte, e lin şi drept.

Îţi recapeţi încrederea în ţine şi redescoperi toate resursele interioare pe care le-ai abandonat şi care îţi oferă linişte, pace şi claritate asupra vieţii şi situaţiilor pe care le traversezi.

Accepţi totul şi pe toată lumea exact aşa cum este. Eşti în armonie totală şi perfectă cu tot ce există în interior şi în exterior.

Devii mulţumit şi fericit cu tot ce ai acum în viaţa şi în jurul tău. Îţi explorezi la maxim şi te foloseşti de toată resursele (mă refer acum la cele vizibile, palpabile, materiale) şi ai parte de rezultate.

Înveţi să fii recunoscător pentru tot şi toate câte există, le ai şi le-ai făcut într-o zi sau în toată viaţă ta. Realizezi cât de multe motive ai să mulţumeşti şi să fii recunoscător.

Eşti plin de energie şi inspiraţie. Eşti o sursă inepuizabilă de idei şi resurse, sursă care atrage energii pozitive care se materializează.

În momentul în care ierţi pe altcineva beneficiile şi binecuvântările apar în viaţa ta. Iertarea este pasul spre fericirea sigură, fericirea zilnică. Te bucuri de fericire în fiecare moment. Trăieşti în fericire în fiecare moment al vieţii tale.

Iertând devii conştient că nu există greşeală, că nimic din ceea ce face celălalt nu este greşit, este doar potrivit pentru acel moment, că nimeni nu te poate răni, deci nu ai ce să ierţi.

Ştii că atunci când te simţi rănit de vorbele sau acţiunile celorlalţi, la nivel înalt nu este vorba de un atac la persoana ta, înseamnă doar că în interiorul tău ai (încă) probleme nerezolvate şi răni necicatrizate, care îşi cer dreptul la atenţie din partea ta – toate se rezolva cu iubire.

Accepţi că există şi altă perspectivă. Accepţi cu uşurinţă părerile şi ideile celorlaţi chiar dacă sunt total diferite de ideile şi opiniile tale.

Comunici mult uşor cu cei din jur, îţi exprimi părerile firesc şi cu foarte multă uşurinţă, fără să-ţi fie teamă că ai putea fi etichetat sau marginalizat pentru opinia şi alegerea ta.

Dispare teama că ai putea greşi pentru că ştii faptul că inima ta nu te conduce niciodată spre mai puţin bine, ci întotdeauna spre cel mai mare bine al tău.

Practicarea iertării sau afirmaţii pentru iertare

„Am făcut tot ce am putut eu în această situaţie. Am făcut tot ce cred eu că este bine acum, nu mâine, nu peste două zile, ci acum. Nu am greşit cu absolut nimic de care să mă jenez sau să mă ruşinez acum sau în oricare alt moment al vieţii mele. Îmi asum deciziile şi rezultatele. Mă iert, mă accept şi mă iubesc exact aşa cum sunt! Mă iert pentru că simt că am făcut bine tot ce am făcut, iar orice altă părere nu mă deranjează.”

„Ai venit în viaţa mea ca un mesager. Mi-ai arătat, m-ai învăţat, mi-ai predat o lecţie de viaţă foarte importantă şi folositoare pentru mine. Am văzut, am învăţat, am conştientizat profund mesajul şi lecţiile tale pentru mine. Conştientizările mi-au schimbat viaţa, în bine. Te iert! Te eliberez! Îţi mulţumesc! Sunt recunoscător!”

Articol scris de Laura. Vezi și blogul ei personal aici: http://lumealaurei.ro/

Sursa: http://motivonti.ro/rolul-iertarii-in-viata-ta.html

Păcatul meu cel mai mare a fost că, uitând pe Dumnezeu, am iubit cu toata inima un om

Dragă măicuţă Siluana,
Frumos învăţaţi tinerii să-L cunoască şi să-L iubească pe Domnul. Sunt sigură că efortul şi dragostea dumneavoastră nu vor rămâne nerăsplătite şi vă doresc mântuirea.
Eu am făcut ce m-aţi învăţat, adică la vreme de tulburare sufletească am alergat la duhovnic şi m-am spovedit, apoi m-am împărtăşit şi acum mi-este bine. Nu ştiu de ce n-am făcut mai devreme pasul acesta. Poate de frică sau din comoditate. Biserica e foarte aproape de mine şi acolo mi-am aflat de fiecare data alinare sufletului.
Măicuţă, aş vrea să povestesc ceva ce mi-a marcat viaţa, să fie spre nădejde şi ajutor sufletesc şi altor tineri ce căută, ca mine, calea cea dreaptă.
Am avut mulţi prieteni şi cu nici unul nu m-am simţit împlinită sufleteşte. Adolescenţa mea a fost presărată cu lacrimi, iluzii şi minciuni. Pe Domnul, ce atât de mult L-am iubit în copilărie, L-am uitat. Prezenţa mea la slujbele bisericeşti era tot mai rară, până a încetat. Nu simţeam nimic. Mă rugam mecanic, apoi am încetat să mă mai rog. Dar Domnul nu m-a uitat. Şi-a adus aminte de mine, Milostivul şi Bunul. Sătulă de atâtea decepţii, într-o noapte m-am rugat din inimă: "Doamne, nu mai pot. Ajută-mi..." O colegă de-a mea de şcoală, de credinţă penticostală sau baptistă (nu ştiu exact) mi-a dat nişte răspunsuri la unele din întrebările mele privitoare la moarte şi la Dumnezeu care mi-au deschis mintea. Şi ortodoxă fiind, m-am întors la ortodoxie, cu adevărat, după ce am rătăcit atâţia ani prin atâtea minciuni şi iluzii, ani pierduţi. Păcatul meu cel mai mare a fost că, uitând pe Dumnezeu, am iubit cu toata inima un om. Şi de la omul acesta au venit cele mai mari dezamăgiri. Omul acesta nu face parte acum din viaţa mea. Câteodată am păreri de rău, dar atâtea bucurii duhovniceşti am primit de la Dumnezeu din clipa când am lepădat această dragoste din inima mea, încât nu dau o clipă din aceste bucurii pe toată lumea întreagă.
Din când în când îmi amintesc de acest om şi mă încearcă păreri de rău după el, dar scap repede de ele.
Prezenţa mea la Sfânta Liturghie mă ajută foarte mult şi mai ales spovedania deasă. Dar cel mai mare bine îmi vine de la Sfânta Împărtăşanie. Regret că am pierdut atâţia ani şi nu m-am gândit să rostesc din inimă doar câteva cuvinte: "Ajuta-mi, Doamne!", atunci când mă încercau cele mai negre gânduri şi treceam prin situaţii foarte tensionate.
Domnul Hristos, atunci când stătea în spatele uşii inimii mele şi nu voiam cu nici un chip să deschid, căci aveam acolo imaginea unui om cu care mă delectam, pe care îl uram şi îl iubeam în acelaşi timp, a forţat această uşă şi a intrat, atunci când mă aşteptam cel mai puţin şi asta după ce m-am hotărât să scot acest om din viaţa mea şi să mă schimb. A fost de-ajuns un gând de îndreptare, un suspin şi totul s-a schimbat.
Nu spun că acum trăiesc în sfinţenie. Nu. Nu ştiu cât de mult m-am schimbat. Cred că sunt doar la început. Şi acum trec prin tulburări interioare, prin supărări, frustrări şi am amintiri de tot felul, care mă chinuie uneori. Dar altfel trec peste ele.
Am un soţ bun, iubitor şi un copilaş dulce de 9 luni. Pot spune că e linişte în familia mea, în cea mai mare parte a timpului şi sunt mulţumită de ce am realizat până acum, cu ajutorul lui Dumnezeu. Mai am de muncit, dar cred şi cred cu toată inima, că dacă, atunci când am întors spatele lui Dumnezeu, El nu m-a uitat, cu atât mai mult sper în milostivirea şi dragostea Sa de oameni să nu mă uite nici acum.
Asta este povestea mea. Sper că va fi cuiva de folos experienţa mea.
Am spus toate acestea spre slava Domnului Hristos, care m-a iubit atât de mult şi mă iubeşte şi acum pe mine, păcătoasa căci iată, am apucat să vă povestesc toate acestea.
Măicuţă Siluana, cu voia lui Dumnezeu, o să vă mai scriu.
Doamne ajută!

***

Dragă Nicoleta,

Şi eu nădăjduiesc să fie de folos experienţa ta! Îţi mulţumesc pentru mesaj şi Îl rog pe Domnul să te binecuvânteze şi pe tine şi pe cei care îl vor citi!
Cu dragoste,
Maica Siluana

Cum putem face diferenţa între iubirea adevărată şi cea pătimaşă?

Arhim. Teofil Părăian - Din ospăţul credinţei

 
- Cum poate să ştie o fată că iubeşte un băiat (în vederea căsătoriei), în Dumnezeu, nu mânată de patimi? Cum putem face diferenţa între iubirea adevărată şi cea pătimaşă?

- Dragă, iubirea adevărată este o iubire care ţine seamă de Dumnezeu. Iubirea adevărată este o iubire care se revarsă dezinteresat. Adică, dacă tu eşti angajat în iubire interesat, atunci nu-i o iubire adevărată. Dacă îl iubeşti pe el pentru că te iubeşti pe tine, nu-i corect. Iubirea adevărată este aceea care nu face deosebire între bun şi rău, între vrednic şi nevrednic, între prieten şi duşman; este o realitate care nu poate fi desfiinţată. Iubirea şi respectul sunt două coordonate ale prieteniei, iar prietenia este ceva din realitatea raiului aici, pe pământ. Cine are iubire şi respect, acela nu încetează niciodată nici din iubire, nici din respect. Şi la mine au venit unii care mi-au spus: „Părinte, am avut o prietenă şi n-o mai am… am pierdut o prietenie”. De ce ai pierdut-o? Pentru că n-ai avut-o. O prietenie adevărată nu se pierde, o prietenie adevărată e o realitate care nu se desfiinţează. O prietenie adevărată este o chestiune fără sfârşit şi cu revărsare, fără să calculeze când dă, pentru că iubirea oferă, calitatea iubirii este să ofere. Nu te poţi opri niciodată, dacă iubeşti, din a oferi. Iar iubirea primeşte şi se gândeşte la ceea ce primeşte, ca şi mai mult să ofere. Asta-i iubirea cea adevărată.

- Ce ne puteţi spune despre iubirea casnică?

- Iubirea casnică e iubirea cea mai la îndemână, cumva. A zis Domnul Hristos către un om care dorea să meargă după El: „Du-te în casa ta, la casnicii tăi, şi spune-le cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” (Luca 8, 39). Deci prima verificare este verificarea din familie. Aşa că dacă în familie nu se realizează iubirea, nu se realizează nicăieri o iubire creştină, ci se realizează o iubire spontană, la măsurile de pătimaş sau de nepătimaş, dar mai ales de pătimaş.

- Cum poţi să-l iubeşti pe cel pe care nu-l suporţi?

- Dragă, mai întâi de toate, trebuie să-l suporţi şi să ajungi să-l suporţi; să te rogi lui Dumnezeu să te ajute să-l suporţi. De ce? Pentru că iubirea este o datorie, nu este un lucru lăsat la măsura omului, în sensul că, dacă vrei, iubeşti, iar dacă nu vrei, nu iubeşti. Nu, ci eşti dator cu iubire. Dacă zice Domnul Hristos: „Să iubeşti pe aproapele tău” (Matei 19, 19); dacă zice Domnul Hristos: „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unii pe alţii (Ioan 13, 34)”; dacă zice Domnul Hristos: „Aceasta vă poruncesc, să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 15, 17), înseamnă că e o datorie. Chiar dacă nu vrei să iubeşti, trebuie să ajungi să iubeşti. Bineînţeles, cu ajutorul lui Dumnezeu, adică mai întâi de toate reproşându-ţi tu însuţi că nu iubeşti şi rugându-te lui Dumnezeu să-ţi dea şi iubirea pe care n-o ai.

- Cum putem iubi un ucigaş în serie sau pe cineva care omoară şi jefuieşte?

- Dragă, nu-l iubeşti pentru ce face, ci-l iubeşti pentru ce trebuie să facă. Bineînţeles, sunt chestiuni de limită, chestiuni care nu se pot reglementa; nu se poate da o reţetă pentru asta. Bineînţeles că n-o să te simţi bine în preajma unui om care face rele, în preajma unui tâlhar, de pildă, pentru că nu ştii niciodată ce-i vine. Dar trebuie să ai o deschidere de suflet, în înţelesul de a-i fi binevoitor, de a-l ajuta, de a-l primi în suflet; asta înseamnă, de fapt, iubirea. Iubirea nu cere nişte lucruri pe care nu le poţi face, ci nişte lucruri pe care le-ai putea face, dar poate nu le poţi face din pricină că n-ai ajuns la măsura aceea, însă iubirea este o chestiune cu elasticitate: de la puţin ajungi la mult, dacă ai măcar puţinul acela şi dacă-ţi reproşezi că nu poţi face cât ar trebui să faci.


Sfântul Maxim Mărturisitorul ne-a lăsat o scriere intitulată „Cele 400 de capete despre dragoste”. În această scriere, pe care o putem citi în volumul al II-lea al Filocaliei, el vorbeşte de trei feluri de iubire, de trei feluri de dragoste: dragostea după poruncă (sau dragostea mai presus de fire), dragostea firească şi dragostea împotriva firii (sau dragostea pătimaşă).

Deci aceeaşi capacitate iubitoare poate să fie:

- După porunca lui Dumnezeu, iar în cazul acesta - zice Sfântul Maxim Mărturisitorul -, dragostea este statornică. Cel care uneori iubeşte şi alteori urăşte (pe acelaşi uneori îl iubeşte şi alteori îl urăşte sau pe unii îi iubeşte şi pe alţii îi urăşte), acela nu are dragostea cea după poruncă, ci are o dragoste care se manifestă oricum. Iar dragostea după poruncă o are acela care-i iubeşte pe toţi la fel, care nu face deosebire între prieteni şi duşmani, acela care e statornic în iubire şi se sileşte să-l iubească şi pe cel pe care nu l-ar iubi, şi face asta pentru că aşa vrea Dumnezeu.

- Dragostea după fire, care este, cumva, de mijloc. Este dragostea pe care o au părinţii faţă de copii, pe care o au, de fapt, cei care se iubesc spontan, cei care au o legătură oarecare prin iubire. Şi pe aceasta o binecuvintează Dumnezeu, deci dragostea după fire e binecuvântată de Dumnezeu.

- Dragoste împotriva firii - o dragoste care porneşte din patimi, patimile fiind deprinderi rele ale sufletului omenesc, care nu ţin seama de poruncă, nu ţin seama de rânduiala firii. Din patimi izvorăşte o dragoste dezordonată, iar pe aceasta Dumnezeu n-o binecuvintează.

Te iubești pe tine însuți?

traducere şi adaptare: Anca-Elena Văraru
sursa: nosuicid.ru

Suntem învățați iubirea condiționată atunci când, înainte de a ne mărturisi dragostea, stabilim condițiile. Dacă o să fii bun, atunci vei fi pe deplin iubit; dacă vei reuși în toate fără vreo greșeală, vei merita să fii iubit; dacă vei întâlni persoana care să-ți placă, atunci vei fi demn să fii iubit. Iar dacă omul nu îndeplinește toate aceste criterii, nu poate crede că poate să se iubească. Și se pare că se obișnuiește astfel să se formeze, nu în funcție de personalitatea sa, ci după etaloanele, normele și standardele impuse.

La întrebarea „Te iubești pe tine însuți?” mulți oameni răspund greu sau chiar nu au un răspuns. Legătura noastră cu noi înșine ne este de obicei neclară încât ni se pare atât de imperceptibilă ca și aerul. Însă acest aer se întâmplă uneori să fie greu de respirat. Atitudinea inconștientă față de sine afectează viața unei persoane, determină emoțiile și comportamentul ei. O persoană poate să-și fie recunoscătoare sieși sau să fie nemulțumită de sine, poate să se facă pe sine plăcută sau neplăcută.

Se spune că unii oameni se iubesc pe ei înșiși, de aceea nu au complexe sau probleme psihologice, pe când alții dimpotrivă se urăsc pe sine, se învinovățesc și se mint în loc să se încurajeze pentru a reuși. Atât în psihologia ca profesie cât și în cea de zi cu zi se consideră că omul poate să se raporteze greșit la sine din cauza problemelor de natură psihologică și a complexelor. Sintagma „a se iubi pe sine” pare să sune clar, dar cum se face că puțini sunt cei care înțeleg? Pentru început e important să conștientizezi că nu te iubești pe tine însuți, având astfel posibilitatea să schimbi acest lucru și să te privești într-o lumină pozitivă. Aceasta îți poate da nădejde și siguranță chiar dacă în alte cazuri te poate copleși, căci este greu să începi să te iubești după un etalon.

Cum să te oprești din negarea sinelui și să începi să te iubești?

Însăși ideea că omul nu se iubește pe sine este o extinsă generalizare care se referă la o totală lipsă de iubire de sine, excluzând astfel cazurile când omul se dedică sieși. Dacă el își concentrează atenția pe aceste momente, va putea înțelege mai bine cum să ajungă să se iubească pe sine. Nu este însă ușor să-ți aduci aminte clipele trecute pentru că însăși noțiunea de iubire este prea comună, nedefinită și variată. Dacă ar fi să începi de undeva începe de la tine însuți; nu poți avea grijă de o altă persoană dacă tu nu ai grijă de tine însuți, nu poți iubi și aprecia o altă persoană dacă tu nu reușești să accepți propria ta persoană, căci nu poți oferi ceea ce nu ai.

Desprinzându-te de lucrurile pe care le forțezi să fie așa cum vrei tu, va fi mai ușor să crezi în posibilitatea raportării pozitive către sine și chiar a iubirii de sine. Cu toate acestea, poți face abstracție un timp de cuvântul „iubire”, ca să nu te incomodeze, adresându-ți astfel câteva întrebări: „Ce atitudine față de mine mă influențează pozitiv și îmi face plăcere? Cu ce fel de atitudine aș vrea să trăiesc, care mă face să comunic cu alți oameni și care mă bucură? Cum ar putea fi numită o astfel de manifestare?” Putem folosi și cuvântul „iubire”, dar poate fi și un cuvânt sau o sintagmă diferită din experiența personală, de exemplu „a te accepta pe tine”, „a fi de partea ta” sau „a avea grijă de tine însuți”.  

Ce se consideră în zilele noastre a fi iubirea de sine?

În diferite culturi iubirea poate să aibă conotații diverse care se abat de la sensul de bază al cuvântului. A iubi de cele mai multe ori înseamnă să ai grijă de un om, să-i fii alături când îi este greu, să-i fii aproape mereu. A iubi mai înseamnă să dorești unui om să își atingă idealul dorit, cu alte cuvinte să îi dorești binele. Pentru aceasta trebuie să contribui la evoluția acestuia în direcția scopului său, să îl ajuți spre îmbunătățire și schimbare ori să-l corectezi când este cazul. Iar pentru ca omul iubit să evolueze este necesar să-l critici, să-l limitezi și să nu-l obișnuiești cu binele, căci este un proverb care spune că: „ce este bun și nu dă rod este ușor de prădat”. Dacă omul a deprins această înțelegere a dragostei încă din copilărie poate să o raporteze și la sine. Prin urmare cine se poate iubi raportându-se la sine aspru, critic, evaluându-se și controlându-se până și în cel mai neînsemnat lucru? De multe ori o asemenea iubire față de sine îi face pe oameni să nu se simtă bine în pielea lor. Desigur că cei care sunt de partea iubirii de sine se împotrivesc unei astfel de iubiri critice, însă aceasta nu este o iubire adevărată, ci una falsă.

A te iubi pe tine însuți înseamnă să te vezi ca fiind o persoană valoroasă, să te privești cu sensibilitate, cu interes, cu înțelegere și căldură. De asemenea înseamnă să te prețuiești, să te accepți și să ai grijă de tine. Acest lucru presupune să faci pentru tine ceea ce este important, fără constrângere și să-ți dai voie să crești fără presiune și tortură. Însă, pentru un om care s-a hotărât să le urmeze, astfel de concepții pot provoca o mulțime de controverse: „Cum mă pot raporta cu iubire la mine dacă eu însumi nu mă plac? Cum să găsesc un motiv pentru atitudinea pozitivă față de mine însămi?” Răspunsul în această situație este că în copilărie mulți oameni se obișnuiesc să identifice activitățile și comportamentul lor cu personalitatea și valorile pe care și le formează. Suntem învățați iubirea condiționată, atunci când înainte de a ne mărturisi dragostea stabilim condițiile. Dacă o să fii bun, atunci vei fi pe deplin iubit; dacă vei reuși în toate fără vreo greșeală, vei merita să fii iubit; dacă vei întâlni persoana care să-ți placă, atunci vei fi demn să fii iubit. Iar dacă omul nu îndeplinește toate aceste criterii, nu poate crede că poate să se iubească. Și se pare că se obișnuiește astfel să se formeze, nu în funcție de personalitatea sa, ci după etaloanele, normele și standardele impuse.

Cum poți să fii în același timp tu însăți și în comuniune cu ceilalți? 

Să te desprinzi de tine, de consecințele faptelor tale. Rezultatele acțiunilor, succesul sau insuccesul vorbesc despre ceea ce omul a învățat în acel moment și nu despre calitățile sale. Aptitudinile pot fi dezvoltate, iar rezultatele îmbunătățite. Mai mult de atât, dacă nu își testează personalitatea, nu și-o va dezvolta deoarece rezultatele pot determina doar evoluția unei etape.

Să-ți desprinzi sinele de comportamentul tău. Fiecare om poate să se controleze pe sine bine sau mai puțin bine. Nu numai comportamentul ne spune despre profunzimile caracterului unui om ci și alegerile sale în anumite situații pot determina personalitatea lui.

Să te desprinzi de părerea celorlalți oameni. Cei care ne înconjoară de multe ori ne judecă după aspectul exterior. Nouă ni se pare că oamenii ne văd calitățile și defectele noastre, însă ei văd adesea doar propriile prejudecăți și stereotipuri.

Psiholog Daniel Guliaev

Doxologia.ro

Filtre în alegerea partenerului de viaţă

Dana Alecu

De multe ori, înainte de căsătorie, tinerii şi tinerele trec prin perioade de îndoieli. Prin întrebări de genul „oare este cineva potrivit pentru mine?“,„oare el sau ea este potrivit/ă pentru mine?“, „oare pot avea o familie fericită împreună cu el/ea?“, tinerii încearcă să îşi asigure o viaţă cât mai armonioasă, să se ferească de alegeri greşite sau de singurătate. Uneori ar vrea să fie o reţetă pe care să o urmeze, pentru a ajunge la finalitatea dorită, o viaţă de familie împlinită.

De multe ori, mitul „sufletului pereche“, atât de promovat, în special în filme, creează aşteptări nerealiste de la partener, de la relaţie. Dacă alegem să credem într-un astfel de mit, ajungem să ne aşteptăm ca viitorul soţ/ soţie să aibă aceleaşi gusturi ca noi, mai degrabă decât să ne accepte cu preferinţele noastre; să ne ghicească gândurile, mai degrabă decât să ne asculte atunci când dorim să i le împărtăşim; să fie mereu vesel şi în formă, mai degrabă decât să fie deschis şi să ne vorbească despre ceea ce îl preocupă. Acest prototip mediatizat de relaţii nu spune nimic despre nevoia şi posibilitatea celor doi de a creşte împreună, de a se adapta unul la nevoile celuilalt, despre a face loc, pe lângă sentimentul de iubire, relaţiei de prietenie…, atât de importante într-o căsătorie.
În general, când iau hotărârea de a se căsători, când decid că persoana de lângă ei este „alesul/aleasa“, oamenii trec prin trei modalităţi diferite de a discerne, şi anume: filtrul raţional, filtrul emoţional şi filtrul înţelegerii, prin rugăciune, a voii lui Dumnezeu, al nădejdii în ajutorul pe care El îl va da, mai ales în astfel de momente importante. Ne vom referi în prima parte la cele două filtre de natură psihologică la care recurg oamenii atunci când aleg asupra partenerului de viaţă.

Nu contează sentimentele?

Persoanele care recurg la filtrul raţional pun preţ mai mare pe gândire decât pe ceea ce simt. Aceste persoane obişnuiesc să se gândească, în mod raţional, la calităţile pe care ar dori să le aibă viitorul partener, realizând în mintea lor o adevărată listă. Este posibil ca aceste persoane, în timp ce cunosc diverse persoane - potenţiali parteneri/partenere - să nu facă altceva decât să compare mental modelul din mintea lor cu persoana din faţa lor. Uneori, aceşti oameni nu au încredere în sentimentele lor, nu îşi permit să simtă, crezând că doar în acest mod vor lua o hotărâre bună pentru ei. Există la astfel de persoane convingeri înrădăcinate, conform cărora sentimentele îi încurcă în luarea unei decizii, că sentimentele trec, motiv pentru care nu este important să ţină cont de ele.
Nu este o reţetă…, este posibil pentru unii acest filtru să le fie de folos. Există însă şi câteva dezavantaje pe care dorim să le amintim. Este posibil să se piardă tocmai partea umană - afecţiune, spontaneitate - a relaţiei, a interacţiunii şi să ajungă să îl trateze pe celălalt cu o atitudine interesată şi calculată. De asemenea, faptul de a lua în mod controlat o decizie nu înseamnă că îţi dă posibilitatea de a controla toate aspectele vieţii. Poţi avea doar iluzia controlului şi poţi fi luat şi mai mult prin suprindere de situaţiile neprevăzute. Gândind în mod raţional la toate calităţile pe care ar trebui să le aibă, poţi deveni un partener perfecţionist, căutând cu minuţiozitate dacă persoana îndeplineşte toate criteriile. Pe scurt, dacă sunteţi o astfel de persoană, care analizează şi interpretează fiecare detaliu al vieţii, ar fi bine dacă, măcar din când în când, aţi reuşi să vă opriţi şirul gândurilor, să vă relaxaţi şi să simţiţi.

Dumnezeu îmi arată dacă celălalt e persoana potrivită pentru mine

Celălalt filtru, aplicat în alegerea partenerului, este cel al sentimentelor, în care există tendinţa de a-l privi pe celălalt doar în funcţie de ceea ce simţim faţă de el. Uităm însă uneori că sentimentele pot reflecta de multe ori starea noastră interioară şi mai puţin calitatea relaţiei cu celălalt, gradul de compatibilitate. Auzim uneori afirmaţii de genul „din clipa în care am văzut-o/l-am văzut am ştiut, am simţit pace“. Aceste persoane au mare încredere în senzaţiile şi sentimentele lor, pe care se bazează în totalitate atunci când iau o hotărâre. Poate fi un alt stil, potrivit pentru unii, dar care presupune şi o serie de riscuri. Dacă ceea ce ai simţit nu a fost iubire, ci doar atracţie? Dacă atracţia dispare sau se transformă şi după nuntă nu mai simţi la fel?
Dacă cele două stiluri la care ne-am referit până acum sunt potrivite pentru fiecare, în funcţie de stilul personal, dar presupun şi riscuri şi trebuie privite cu anumită rezervă, acest ultim filtru este pentru fiecare. Astfel, chiar dacă nu eşti neapărat o persoană foarte credincioasă, poţi îndrepta un gând, o rugăciune către Dumnezeu, pentru a te ajuta să vezi dacă persoana la care te gândeşti este într-adevăr potrivită pentru tine. Chiar dacă răspunsul nu va apărea uneori chiar la momentul cerut, pe măsură ce vei dobândi pacea în suflet, va apărea şi certitudinea care te va ajuta apoi să treci şi prin momente mai tensionate ce vor apărea.

Înfrânarea

Castitatea este dovada cea mai puternică a faptului că omul nu este un biet rob al instinctelor, ci este suveran și stăpân peste toate pornirile pătimașe pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le poate domina...

Prin castitate, creștinul saltă mai presus de sine, făcându-și loc printre îngeri.

(ÎPS Justinian Chira, ”Cuvintele părintelui, un ghid al frumuseții lăuntrice”)

Ne punem întrebarea dacă şi băiatul trebuie să fie pretenţios. Şi el trebuie să fie pretenţios şi să caute să aibă conştiinţa de sine, adică să ştie exact ce vrea

„Cred că trebuie să avem o preocupare pentru ideal. Cu cât tinzi mai sus, cu atât ţi se măreşte posibilitatea să şi ajungi la acest ideal. Fetele trebuie să fie foarte pretenţioase cu prietenii lor. Acest lucru înseamnă a se preţui la valoarea exactă. Orice om are o valoare. Pe de o parte trebuie să recunoaştem starea de păcătoşenie, să avem conştiinţa de sine că, în faţa Creatorului, suntem mici, iar pe de altă parte să conştientizăm că suntem regi ai creaţiei, peste care Dumnezeu ne-a pus să fim stăpâni. Dacă suntem stăpâni, trebuie să avem comportament de stăpân, nu de slugă. Văd adesea fete care nu se preţuiesc, care nu au demnitate şi care îşi pierd din fineţea pe care Dumnezeu le-a dăruit-o. De aceea este bine să realizăm această stare pe care o avem, această pretenţie că suntem parte din focul dumnezeirii. Dacă îţi menţii aceste pretenţii întotdeauna, fata va fi abordată de un băiat la măsura pretenţiilor ei. Prin pretenţie nu trebuie să se înţeleagă că o fată trebuie să fie mândră.
  Ne punem întrebarea dacă şi băiatul trebuie să fie pretenţios. Şi el trebuie să fie pretenţios şi să caute să aibă conştiinţa de sine, adică să ştie exact ce vrea. Fiecare dintre cei care au o relaţie de prietenie doreşte împlinirea în căsnicie. Înlăuntrul căsătoriei se lucrează împreună pentru realizarea scopului final. Scopul vieţii creştine în final va fi salvarea sufletelor noastre întru fericire.
Căsătoria presupune, la un moment dat, mucenicie. Aţi observat că la Taina Cununiei se cântă troparul Sfinţilor Mucenici. Această cântare reprezintă o recunoaştere a noastră că suntem conştienţi de crucea pe care am luat-o. Căsătoria este indisolubilă. De aceea trebuie să fim foarte atenţi când facem pasul spre căsătorie. Când căsnicia merge, trebuie să mulţumim lui Dumnezeu, iar când nu merge, să procedăm cu înţelepciune. Dacă am recomandat ca o fată să fie pretenţioasă, m-am referit la starea de dinaintea căsătoriei. Este o artă să exişti într-o căsnicie. Căsnicia nu este un contract pe care îl încadrăm şi atât. Avem chemarea ca soţul să-L reprezinte pe Hristos, iar soţia să reprezinte Biserica“.

Părintele Nicolae Tănase

Hristos a înviat!

Sursa

Cu cât părinţii se iubesc mai mult, cu atât copiii aşteaptă acelaşi lucru în căsătoriile lor

”Cu cât părinţii se iubesc mai mult, cu atât copiii aşteaptă acelaşi lucru în căsătoriile lor. Când realizează ceea ce se petrece în jurul lor, chibzuiesc bine. Dacă în schimb părinţii se ceartă între ei, copilul e gata să facă la fel, ştiind că aşa este căsătoria…Căsătoria este o Taină. Trebuie să mori ca să renaşti. Este o Taină la fel ca şi Botezul. Dacă nu te naşti din nou în inima celuilalt şi celălalt nu a renăscut în inima ta, Dumnezeu este absent.”

Maica Gavrilia Papaiannis

Dragostea care se roagă este frumoasă, dar cea care imploră este a unei slugi

Dacă dragostea ta nu are speranţa să fie împărtăşită, trebuie s-o păstrezi în tăcere. Ea poate să mocnească în tine, dacă e linişte. Căci ea creează o direcţie în lume, şi orice direcţie care-ţi permite să te apropii, să te îndepărtezi, să intri, să ieşi, să găseşti, să pierzi, te înalţă. Căci tu eşti cel care trebuie să trăiască. Dar nu există viaţă dacă niciun zeu n-a creat pentru tine linii de forţă.

Dacă dragostea ta nu este împărtăşită şi devine implorare zadarnică pentru o răsplată a fidelităţii tale, şi dacă nu ai forţa sufletească de a păstra tăcere, atunci, dacă există vreun medic, mergi la el să te vindece. Căci nu trebuie să confunzi dragostea cu sclavia inimii. Dragostea care se roagă este frumoasă, dar cea care imploră este a unei slugi. Dacă dragostea ta se loveşte de absolutul lucrurilor, ca de pildă exilul sau zidul de netrecut al unei mănăstiri, mulţumeşte Domnului că aceea pe care o iubeşti te iubeşte şi ea, deşi este, în aparenţă, surdă şi oarbă. Căci există, pentru tine, o lumină aprinsă în lume. Puţin contează că nu te poţi folosi de ea. Căci cel ce moare în deşert, deşi moare, este bogat cu casa sa îndepărtată.

Dacă voi clădi suflete mari şi îl voi alege pe cel mai potrivit pentru a-l închide în zidurile tăcerii, vei spune că nimeni nu va primi nimic de la el. Şi totuşi, el înnobilează întregul imperiu. Oricine trece în depărtare se posternează. Şi astfel iau naştere semnele şi miracolele.

Dacă există dragoste pentru tine, deşi inutilă, şi dragoste din partea ta în schimb, vei păşi în lumină. Căci doar ruga căreia tăcerea îi este răspuns e grandioasă, atunci când divinitatea există.

Iar dacă dragostea ta este împărtăşită şi braţe se deschid pentru tine, roagă-te ca această dragoste să fie salvată de la putreziciune, căci mă tem pentru inimile prea fericite.
                                                            (Antoine de Saint-Exupery, Citadela, p. 258)

Sursa: Dragostea care se roagă este frumoasă

Riscurile dragostei

”Dragostea nu are nevoie de cuvinte multe. Dragostea este sau nu este. Cuvintele niciodată nu au atras dragostea şi nu au convins-o să rămână, să ştiţi, după cum nici tăcerea nu a alungat dragostea niciodată. Ba, dimpotrivă, multele cuvinte o golesc de frumuseţea ei.”

Pr. Savatie Baștovoi, Riscurile dragostei

Iubirea cu capu’nainte

Nu sunt o bună jucătoare de poker, dar dacă aş fi, din când în când mi-ar plăcea să îmi împing toate jetoanele spre centrul mesei şi să spun “ALL IN”. Mişcarea asta desemnează dorinţa unui jucător să parieze totul pe o singură mână, cea pe care o are în faţă.
Când joc cărţi nu am atâta curaj. Măresc mizele încet, ca să nu trezesc suspciuni, ezit, mă întreb ce alte cărţi mai au ceilalţi. Cred că de aceea mă miră foarte tare de câte ori sunt dispusă în viaţă să pariez pe o singură mână.
Eu cu iubirea am acest tip de relaţie: ALL IN. Totul sau nimic. Toţi sacii în aceeaşi căruţă.
Mă trezesc, uneori ani mai târziu, într-o viaţă pe care nu o recunosc şi în locuri în care simt că nu ar trebui să fiu. Mă uit în jur şi mă întreb cum am ajuns acolo. Apoi îmi amintesc – m-am suit pur şi simplu în “căruţa” cuiva, am trecut prin tot felul de hârtoape, şi după mult, mult, timp am coborât undeva unde nu voiam să ajung.
Încerc să mă înţeleg şi să mă iert. E de înţeles atunci când e mult mai uşor să las pe cineva să îmi ghideze viaţa, să îmi dicteze când să fiu fericită şi când să fiu înghiţită de hârtoape. Este comod, nu cere nici un pic de responsabilitate, îmi dă voie să mă plâng atunci când lucrurile nu merg bine.
Dar preţul este totuşi prea mare. Când intru cu toate gândurile, toate emoţiile, toate visele într-o iubire, nu pot să mă mai recunosc atunci când ies din ea.
Şi atunci, cum să fac? Să nu mai iubesc, nu pot. Să iubesc prudent, cu picătura, cu ochii şi în alte părţi – asta mi s-ar părea mai degrabă înşelătorie.
Continui să iubesc din tot sufletul. Diferenţa este că uneori trebuie să fac eforturi, anti-intuitive şi uneori de-a dreptul dureroase, să mă dezlipesc de sufletul celuilalt şi să îmi aduc aminte cum este acest suflet al meu din care tot iubesc atâta.

Sursa: Iubirea provoacă dependență

Căsătoria – taina cea mare

Sursa

Predică ţinută în biserica Sfântului Nicolae din Trikala, Grecia, la 17 Ianuarie 1971, de Arhimandritul Emilian Simonopetritul – Muntele Athos

Nimeni nu va tăgădui că cea mai însemnată zi din viaţa unui om, după naştere şi botez, este cea a nunţii. De aceea, nu este surprinzător faptul că mişcările contemporane lumeşti şi instituţionale au ca scop anume nimicirea preacinstitei şi sfintei taine a cununiei. Pentru mulţi, căsătoria este doar un prilej de plăceri şi distracţii. Viaţa, însă, este un lucru serios. E o luptă duhovnicească, un urcuş înspre un ţel – cerul. Punctul cel mai crucial şi mijlocul cel mai însemnat al acestui urcuş este căsătoria. Nimănui nu îi este îngăduit să se ferească de legătura căsătoriei, fie că va face o nuntă de taină (mistică), dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu [în monahism], fie că va face o nuntă de sfinţire (sacramentală) cu un partener de viaţă.

Astăzi ne vom ocupa îndeosebi cu nunta de sfinţire. Vom vorbi despre cum poate contribui căsătoria la viaţa noastră duhovnicească, urmând tema cuvântului de dinainte. Ştim că nunta este un aşezământ rânduit de Dumnezeu. Este „cinstită” (Evr. 13:4). Este o „taină mare” (Efes. 5:32). Cel necăsătorit trece prin viaţă şi apoi o părăseşte; cel căsătorit, însă, trăieşte şi experiază pe deplin viaţa.

Unii s’ar putea întreba ce cred oamenii de astăzi despre sfântul aşezământ al nunţii, această „taină mare”, binecuvântată de Biserică. Ei se căsătoresc ca şi cum ar fuziona două firme sau două conturi bancare. Doi oameni se unesc fără să aibă un ideal – două zerouri, s’ar putea zice, fiindcă oamenii fără idealuri, fără căutări, nu sânt nimic altceva decât un zero. „M’am căsătorit ca să-mi trăiesc viaţa”, îi auzi spunând pe unii, „nu ca să stau închis între patru pereţi”. „M’am căsătorit ca să mă bucur de viaţă”, spun ei, şi apoi îşi lasă copiii – dacă au copii – în grija unei străine, ca să poată fugi la teatru, la film sau la vreo altă adunare lumească. Şi astfel, casele lor ajung nişte hoteluri în care se întorc seara sau, mai degrabă, noaptea, după ce s’au distrat şi le trebuie odihnă. Oameni ca aceştia sunt goi pe dinlăuntru, şi simt un gol adevărat în casele lor. Nu găsesc acolo nici o mulţumire, aşa că se grăbesc să alerge de colo-ncoace, în căutarea fericirii.

Ei se căsătoresc fără să se cunoască, fără un simţ al răspunderii, pur şi simplu fiindcă vor să se căsătorească sau cred că trebuie să o facă pentru a fi nişte buni membri ai societăţii. Însă care sânt urmările? Le vedem în fiecare zi. Căsătoriile eşuate ne sânt cunoscute tuturor. O căsătorie lumească, aşa cum e înţeleasă astăzi, nu are decât o singură caracteristică – uciderea vieţii duhovniceşti a unei persoane. Trebuie să conştientizăm că dacă dăm greş în căsătorie, am dat greş mai mult sau mai puţin şi în viaţa duhovnicească. Dacă reuşim în căsătorie, am reuşit şi în viaţa duhovnicească. Reuşita sau eşecul, sporirea sau năruirea, încep în viaţa duhovnicească cu căsătoria. Pentru că este o problemă atât de serioasă, să trecem în revistă câteva condiţii necesare pentru o căsătorie fericită şi cu adevărat creştină.

Pentru a avea o căsătorie izbutită, e nevoie încă din copilărie de o educaţie potrivită. Aşa cum un copil trebuie să studieze, aşa cum învaţă el să gândească şi să se preocupe de părinţi sau de sănătatea sa, la fel trebuie şi să fie pregătit pentru o căsătorie izbutită. În veacul de acum, însă, nimeni nu mai este interesat să-şi pregătească copiii pentru această taină mare, o taină care va juca un rol crucial în viaţa lor. Părinţii nu sânt interesaţi de aşa ceva, în afară de zestre sau de ale probleme băneşti, care îi preocupă adânc.

Copilul trebuie să înveţe încă din pruncie să iubească, să dăruiască, să sufere lipsuri, să asculte. Trebuie învăţat să simtă că curăţia sufletului şi a trupului său este o comoară de mare preţ, care trebuie păzită ca lumina ochilor. Firea copilului trebuie modelată corespunzător, pentru a ajunge un om cinstit, curajos, hotărât, deschis, vesel, iar nu o făptură care-şi plânge de milă şi se vaită de soarta sa, un lucru slab şi neputincios, fără putere de a gândi. Încă din pruncie, copilul trebuie învăţat să se preocupe de un subiect anume sau să se îndeletnicească cu ceva anume, pentru ca în viitor să-şi poată întreţine familia sau, în cazul unei fete, să ajute dacă e nevoie. O femeie trebuie să înveţe să fie gospodină, chiar dacă are studii superioare. Trebuie să înveţe să gătească, să coasă, să brodeze. Dar, veţi spune: părinte dragă, toate astea sânt de la sine înţelese. Întrebaţi-i, însă, pe cei căsătoriţi, şi veţi vedea cât de multe femei gata să se căsătorească nu ştiu nimic despre gospodărit.

De la o anumită vârstă, cu atât mai mult, alegerea tovarăşului de viaţă este un lucru care nu trebuie trecut cu vederea. Nu trebuie nici făcut în grabă, fiindcă, după cum spune o zicală, „iute la însurătoare, iute la disperare”. Nu trebuie însă nici aşteptat prea mult, fiindcă întârzierea este o primejdie ucigătoare de suflet. Ca regulă, ritmul firesc al vieţii duhovniceşti începe cu căsătoria. Cel necăsătorit se aseamănă cuiva care încearcă să locuiască pentru totdeauna în hol: nu pare să priceapă la ce folosesc camerele. Părinţii ar trebui să se intereseze de viaţa socială a copilului, dar şi de viaţa sa de rugăciune, încât fericitul ceas să vină ca un dar de la Dumnezeu.

Fireşte, când e vorba de alegerea unui partener, copilul va lua seamă la părerea părinţilor săi. Cât de des nu simt părinţii un cuţit trecându-le prin inimă, atunci când copiii nu-i întreabă despre cel care le va fi tovarăş în viaţă? Inima de mamă este sensibilă, şi nu poate îndura o astfel de lovitură. Copilul ar trebui să vorbească despre aceste probleme cu părinţii săi, pentru că aceştia au o intuiţie anume, ce le dă putinţa să conştientizeze lucrurile care-i îngrijorează. Aceasta nu înseamnă însă că tatăl şi mama ar trebui să facă presiuni asupra copilului. În cele din urmă, el trebuie să fie liber să hotărască de unul singur. Dacă vă veţi împinge copilul spre căsătorie, vă va socoti răspunzător dacă lucrurile nu vor decurge bine. Nimic bun nu vine în urma presiunilor. Trebuie să-l ajutaţi, dar trebuie şi să-i îngăduiţi să aleagă persoana pe care o preferă sau pe care o iubeşte – însă nu pe cineva de care i-e milă sau de care-i pare rău. Dacă copilul vostru, după ce se cunoaşte cu cineva, vă spune: „Mi-e milă de săracul om, mă voi căsători cu el”, să ştiţi că sânteţi în pragul unei căsătorii eşuate. Doar o persoană pe care el sau ea o preferă sau o iubeşte poate sta lângă copilul vostru. Şi bărbatul, şi femeia trebuie să fie atraşi unul de celălalt şi trebuie să vrea cu adevărat, în chip lăuntric, fără grabă, să trăiască împreună. În această privinţă, totuşi, nu putem face presiuni asupra copiilor noştri. Uneori, din dragoste, simţim că ei ne aparţin, că sânt ai noştri, şi că putem face ce vrem cu ei. Şi aşa copilul ajunge o făptură neputincioasă să trăiască – fie căsătorit, fie necăsătorit.

De bună seamă, procesul de cunoaştere şi apropiere, o problemă foarte delicată – dar pe care adesea o trecem cu vederea – ar trebui să aibă loc înaintea căsătoriei. Nu trebuie să avem rezerve în a ne cunoaşte unul pe celălalt, mai ales dacă nu sântem siguri de sentimentele noastre. Dragostea n’ar trebui să ne orbească, ci să ne deschidă ochii pentru a-l vedea pe celălalt aşa cum este, cu neputinţele sale. „E mai bine să iei din casa ta o încălţare, chiar dacă‑i pingelită”, spune o zicală. Adică e mai bine să iei pe cineva cu care ai ajuns să te cunoşti. Iar cunoaşterea trebuie întotdeauna să fie legată de logodnă, o chestiune la fel de anevoioasă.

Atunci când i-am sugerat unei tinere că ar trebui să se gândească serios dacă să-şi ţină logodna, ea mi-a răspuns: „Dac-o să rup logodna, mama mă va omorî”. Dar ce fel de încredinţare e aceasta, dacă nu-ţi dă voie să renunţi la ea? A te logodi nu înseamnă neapărat că mă voi căsători. Înseamnă că fac o încercare pentru a vedea dacă ar trebui să mă căsătoresc cu persoana cu care m’am logodit. Dacă o femeie n’are posibilitatea să rupă logodna, atunci n’ar mai trebui să se logodească, sau, mai degrabă, n’ar trebui să meargă mai departe cu căsătoria. În perioada logodnei, trebuie să avem grijă în chip anume. Cineva a spus cândva că în perioada de cunoaştere a celuilalt trebuie să-ţi ţii inima cu amândouă mâinile, ca pe o fiară sălbatică. Ştiţi cât de primejdioasă e inima: în loc să te ducă la căsătorie, te poate duce la păcat. Există posibilitatea ca persoana aleasă să te socotească doar o jucărie, sau o periuţă de dinţi bună doar de încercat. Mai apoi, te vei deprima şi vei vărsa multe lacrimi. Dar atunci va fi prea târziu, fiindcă îngerul tău se va dovedi unul de lut.

Nu alegeţi pe cineva care-şi pierde vremea prin cluburi, distrându-se şi aruncându-şi banii pe excursii şi luxuri. N’ar trebui să alegeţi nici pe cineva care, după cum veţi afla mai târziu, îşi ascunde egocentrismul în spatele unor cuvinte de dragoste. Nu alegeţi drept soţie o femeie ca praful de puşcă, care, de îndată ce-i zici ceva, sare în sus. Nu-i o nevastă bună.

Mai mult, dacă vreţi să aveţi o căsătorie cu adevărat izbutită, nu vă apropiaţi de tânăra sau tânărul neputincios să-şi lase părinţii. Porunca lui Hristos este limpede: „va lăsa omul pre tatăl său şi pre muma sa, şi se va lipi de femeia sa” (Marcu 10:7). Dar când îl veţi vedea pe celălalt legat de mama sau tatăl lui, când veţi vedea că îi ascultă cu gura deschisă şi este gata să facă orice-i vor zice, să vă ţineţi departe. Este o persoană bolnavă sufleteşte, imatură psihologic, şi nu veţi izbuti să faceţi cu dânsul o familie. Bărbatul care vă va deveni soţ ar trebui să fie plin de viaţă. Însă cum ar putea fi aşa, dacă nu şi-a dat seama, dacă n’a înţeles, dacă n’a asimilat faptul că casa părinţilor nu e nimic altceva decât o glastră în care a fost aşezat, pentru a fi scos mai târziu şi răsădit în alt loc?

De asemenea, când vă veţi alege soţul, încredinţaţi-vă că nu este un om necomunicativ – în care caz nu va avea prieteni. Şi dacă azi n’are prieteni, mâine va socoti anevoios să vă aibă drept prieten şi tovarăş. Păziţi-vă de oamenii nemulţumiţi, plângăcioşi şi întunecaţi, ce se aseamănă unor păsări mohorâte. Păziţi-vă de cei ce se jelesc mereu, zicând: „Nu mă iubeşti, nu mă înţelegi” şi altele de acest fel. Ceva la aceste făpturi ale lui Dumnezeu nu e în regulă. Păziţi-vă şi de fanaticii religioşi şi cei excesiv de evlavioşi; adică de cei ce se supără din pricina unor lucruri mărunte, care critică tot şi sânt hipersensibili. Cum veţi putea trăi cu un astfel de om? Veţi şedea ca pe ghimpi. Feriţi-vă şi de cei ce socotesc căsătoria ceva rău, ca un soi de întemniţare, de cei ce zic: „Dar niciodată în viaţă nu m’am gândit să mă căsătoresc!”

Păziţi-vă de falşii creştini, care văd în căsătorie ceva dezgustător, asemenea unui păcat, şi‑şi coboară grabnic ochii când aud vorbindu-se despre ea[1]. Dacă vă veţi căsători cu unul ca acesta, vă va fi un ghimpe în trup, şi o povară pentru mănăstirea sa, dacă se va călugări. Păziţi-vă de cei ce se cred desăvârşiţi şi nu află greşeală într’înşii, dar găsesc mereu greşeli la ceilalţi. Păziţi-vă de cei ce se cred aleşi de Dumnezeu ca să-i îndrepte pe ceilalţi.

Mai este o problemă serioasă căreia trebuie să-i daţi atenţie: ereditatea. Căutaţi să-i cunoaşteţi bine pe tatăl, mama, bunicul, bunica, unchiul celuilalt. Trebuie să existe şi minime condiţii materiale. Mai presus de toate, îngrijiţi-vă să aflaţi despre credinţa celuilalt. Are el sau ea credinţă? Are idealuri persoana pe care vă gândiţi să v’o faceţi tovarăş de viaţă? Dacă pentru el Hristos nu înseamnă nimic, cum vei putea să intri tu în inima sa? Dacă n’a fost în stare să Îl preţuiască pe Hristos, crezi că te va preţui pe tine? Sfânta Scriptură îi spune bărbatului că soţia trebuie să fie a „legământului tău” (Mal. 2:14), adică de credinţa ta, de religia ta, ca să ţi se poată alătura spre Dumnezeu. Doar atunci veţi putea avea, după cum zic Părinţii Bisericii, o căsătorie „cu încuviinţarea episcopului”[2], adică cu consimţământul Bisericii, şi nu un simplu act formal.

Discută mai înainte lucrurile cu duhovnicul. Examinează împreună cu el fiecare amănunt, şi el va sta de partea ta ca un prieten adevărat, iar când îţi vei atinge ţinta, căsătoria ta va fi un dar de la Dumnezeu (cf. 1 Cor. 7:7). Dumnezeu dăruieşte fiecăruia în parte darurile sale. Pe unul îl duce înspre căsătorie, iar pe altul înspre feciorie. Nu că Dumnezeu ar face această alegere zicând „tu du-te aici” şi „tu du-te acolo”, însă ne dă tăria de a alege după dorirea inimii noastre, precum şi bărbăţia şi puterea de a îndeplini această alegere.

Dacă ţi-ai ales astfel soţul, mulţumeşte Domnului! Fă-i cunoştinţă cu duhovnicul tău. Dacă n’ai unul, amândoi ar trebui să alegeţi împreună un duhovnic care să vă fie Stareţ, părinte, cel care vă va aminti de Dumnezeu şi vi-L va arăta.

În viaţă veţi avea multe greutăţi. Vor fi o sumedenie de probleme. Grijile vă vor înconjura, şi nu va fi uşor să duceţi o viaţă creştinească. Însă nu vă temeţi. Dumnezeu vă va ajuta. Faceţi ce vă stă în putinţă. Puteţi citi cinci minute în fiecare zi dintr’o carte duhovnicească? Să citiţi. Vă puteţi ruga cinci minute în fiecare zi? Rugaţi-vă. Şi dacă nu izbutiţi cinci minute, rugaţi-vă două. Celelalte ţin de Dumnezeu.

Când veţi întâmpina greutăţi în căsătorie, când veţi vedea că nu sporiţi în viaţa duhovnicească, să nu deznădăjduiţi. Să nu vă mulţumiţi, însă, nici cu sporirea pe care aţi dobândit-o până acum. Înălţaţi-vă inimile către Dumnezeu. Urmaţi celor ce au dat totul lui Dumnezeu, şi faceţi ce puteţi ca să vă asemănaţi lor, chiar dacă tot ce puteţi face este să vă doriţi în inimă asemănarea cu ei. Lăsaţi făptuirea în seama lui Hristos. Şi, când veţi urca pe calea aceasta, veţi simţi cu adevărat care este rostul căsătoriei. Altfel, veţi orbecăi în viaţă asemenea unui nevăzător.

În câte feluri iubesc oamenii?

Răspunsul cel mai simplu ar fi că oamenii iubesc în multe feluri. Mai exact, fiecare în felul lui. Dar acesta este un răspuns care nu aduce nici un fel de cunoaștere. În ignoranța în care, personal, mă zbat (poate și tu) am nevoie de mai mult decât un răspuns poetic și în nici un caz de unul sceptic („Felurile de a iubi sunt în mod esențial neclasificabile”).(...)
Deși oamenii sunt unici, ei pot fi așezați sub mai multe “umbrele”, grație asemănărilor dintre ei.
Contururile pe care psihodiagnosticul clinic și meteorologia le trasează, în domeniile lor, le caut și eu, de ceva vreme, în domeniul iubirii. Iată ce am găsit: mi se pare că oamenii iubesc în doua mari feluri.
Am numit aceste feluri IUBIRE-RĂSPUNS, respectiv IUBIRE-DĂRUIRE și le voi analiza pe rând. Încep cu iubirea-răspuns, care e de departe cea mai răspândită modalitate de a iubi, pe această planetă.

1. Iubirea-răspuns
Iubirea-răspuns este un amestec de iubire, aşteptări şi dorinţe personale. Într-un limbaj mai mistic, este o combinaţie de Sine (în sens transpersonal, nu freudian) şi Eu.
Această iubire începe cu mine şi apoi ajunge la tine. Iată cum: Mie îmi place foarte mult ciocolata. Tu îmi cumperi ciocolată, iar eu, ca răspuns, te iubesc. Observă tiparul (exemplul cu ciocolata se poate multiplica la nesfârşit): eu am nevoie/îmi doresc ceva, tu îmi oferi acel ceva. Abia după ce nevoia sau dorinţa mea a fost satisfăcută încep să te iubesc. Eu te iubesc pentru că tu faci ceva pentru mine. Dacă nu faci, nu te iubesc.
Prin urmare, nu este o iubire liberă, ci condiţionată. Eu nu te iubesc indiferent dacă tu faci sau nu ceva pentru mine. Nu, nu. Te iubesc, după ce primesc ceva de la tine, după ce ai venit în întâmpinarea unei nevoi personale.
Atenţie, nu spun că acesta e un lucru bun sau rău. Deocamdată constat. Deşi, fie vorba între noi, fiind vorba de iubire, sunt înclinat să cred că oricum e ceva minunat.

Iubirea-răspuns conţine, în subtext, următorul mesaj: „Fă-mă să mă simt bine, fericit!” Are o dominantă receptivă (mai întâi primesc ceva de la tine) motiv pentru care, făcând legătura cu Principiile Arhetipale, o consider un aspect al Principiului Feminin.
Eu am nevoie să călătoresc în străinătate, să văd şi sa mă bucur de locuri frumoase. Dar tu nu călătoreşti cu mine. Ei bine, pe tine nu te iubesc. Dar pe tine (un altul), care ai o nevoie similară şi care mă însoţeşti, pe tine te iubesc.
Am nevoie, când mă întorc seara, de la slujbă, să găsesc mâncare gătită. Vreau ca tu să-mi faci de mâncare, tu îmi faci de mâncare, iar eu te iubesc. Dacă nu ştii să găteşti, dacă nu-ţi place sau te-ai săturat să-mi faci de mâncare, avem probleme. Nu te mai iubesc.
Am nevoie să mă admiri, să-mi spui ca sunt frumoasă, specială, deosebită. Tu mă apreciezi şi eu te iubesc. Când îmi arăţi imperfecţiunile, defectele, viciile, iubirea mea pentru tine dispare.
Eu doresc să facem dragoste şi tu eşti disponibilă erotic. Ca răspuns, te iubesc. Însă nu te mai iubesc dacă eşti obosită, dacă nu ai chef sau dacă, Doamne fereşte, eşti atrasă de altcineva.
După ce am eşuat, mă aştept să mă încurajezi, să-mi spui că ai încredere în mine şi că data viitoare sigur voi reuşi. Tu faci asta, iar eu te iubesc. Dacă tu nu te pricepi sau, din motivele tale, alegi să nu fii alături de mine, sunt frustrată şi dezamăgită. Astăzi nu te mai iubesc!
Să mai dau 200 de exemple sau bat şaua ca să priceapă iapa? In iubirea-răspuns sunt focalizat pe nevoile mele. Ele sunt pe primul loc. Ca recompensa pentru faptul că le satisfaci, eu te iubesc.
Iubirea mea nu pleacă de la mine spre tine pur şi simplu. Ai vrea tu… Există condiţii, exigenţe, standarde. Dacă respecţi condiţiile, ţii cont de exigenţe, te ridici la înălţimea aşteptărilor, ei da, meriţi, sâc. Insă nu-ţi voi oferi energia mea iubitoare pur şi simplu pentru că tu exişti, ci numai dacă tu faci ceva pentru mine.
Şi uite-aşa un copil, pentru a beneficia măcar de iubirea-răspuns (iubirea-dăruire nici nu intră în discuţie), culege premii după premii („Te iubesc dacă ai performanţe şcolare”), merge la meditaţii de limba germană sau de pian pe care, în sinea lui, le urăşte, mănâncă tot din farfurie, cu riscul de a-şi da metabolismul peste cap, nu mai spune nimic, pentru a nu fi considerat obraznic („Te iubesc dacă nu-mi răspunzi şi te conformezi”) sau plânge pe ascuns, în camara lui („Băieţii nu plâng!”).
Un adult, în relaţia de cuplu, împins de aceleaşi motive, acceptă o partidă de sex în ciuda a ceea ce simte, evită subiectele delicate, care îl pot deranja pe celălalt (ca şi cum aceste probleme nu ar exista – tehnica struţului), îşi minimalizează sau ignoră nevoile personale, simulează bucuria de a-şi vedea soacra, se preface că-i plac prietenii partenerului etc.
Fără tine, eu nu sunt fericit. Aceasta este iubirea reactivă. Fără părinţi, copilul este neputincios, viaţa lui este în primejdie. Însă părinţii sunt acolo, îi satisfac nevoile (măcar cele primare) şi copilul îi iubeşte.
Fără prietenul tău, simţi că te copleşeşte singurătatea. Dar el este aici. lângă tine şi tu îl iubeşti.
Fără soţia ta care te consolează atunci când eşti trist şi te impulsionează când eşti pe punctul de a te resemna, viaţa ta ar fi mult mai grea. Dar ea este acolo şi tu o iubeşti.

Totuşi, tabloul nu este aşa ideal cum îl zugrăvesc. Ai anumite aşteptări la care, surpriză, partenerul nu răspunde. Ce se întâmplă atunci? Suferi. Suferi pentru că nu-şi aranjează frumos hainele în şifonier, pentru că nu are un job mai bine plătit, suferi pentru că vorbeşte la telefon cu fostul ei iubit sau cu fosta lui prietenă, suferi pentru că uită să-ţi aducă flori, suferi pentru că nu-i plac drumeţiile lungi, suferi pentru că munceşte până târziu, suferi pentru că nu are opţiuni politice ferme, suferi pentru atenţia pe care o oferă fratelui sau surorii, suferi pentru că nu-ţi spune, cu lux de amănunte, cum se simte.
Aceasta este iubirea-răspuns, întoarsă pe partea cealaltă (pentru specialişti, în aspectul ei de Umbră). Şi ce faci în acest caz? Da, asta faci. Încerci să îl schimbi. Să o modelezi. Să îi modifici comportamentele. Să îi refaci structura de personalitate.

Ştii ce am învăţat eu, până la aceşti aproape 40 de ani, spre care mă îndrept vertiginos? Că încercarea de a-l schimba pe celălalt este nu doar inutilă ci şi, pentru cei care au simţul umorului, comică. Este ca şi cum pe tine te doare stomacul şi te duci la doctor, rugându-l să prescrie o reţetă pentru vecinul tău. Draga mea, boala este a ta! Ca să te simţi bine, nu altcineva trebuie să se schimbe. Schimbă-te tu, dacă simţi nevoia unei schimbări.

In cuplu, ciocnirea dintre aşteptările tale şi realitatea celuilalt este fatală. Este imposibil să nu fii frustrat. Însă celălalt, aşa cum este el, nu e responsabil pentru frustrarea ta. Tu eşti frustrat pentru că nu-ţi sunt împlinite aşteptările. Aşteptările sunt ale tale, până la uItimul milimetru. Tu ai o anumită imagine, imagine ce există exclusiv în capul tău. Realitatea este o.k. Numai în raport cu imaginea pe care o porţi în tine realitatea pare necorespunzătoare, insuficientă, frustrantă, dureroasă.

Tu nu iubeşti pe cineva real. Eşti îndrăgostit de o imagine, de un set de idei. E firesc să suferi, deoarece realitatea (din afara ta) nu se potriveşte cu imaginea (dinăuntrul tău). Dar cine este cel care crează imaginea? Cine are tot felul de aşteptări, dorinţe, nevoi? Tu!

Iubirea-răspuns, atunci când o poţi privi în totalitate (adică, simbolic vorbind, pe ambele feţe) conţine şi suferinţă. Când celălalt trebuie să fie într-un anumit fel pentru ca tu să fii satisfăcut, vei suferi în mod necesar dintr-un motiv foarte simplu: natura umană nu este fixă. Mai larg, realitatea este, prin natura sa, vie, flexibilă, curgătoare. Îţi aminteşti ce spunea Heraclit? Nu te poţi scălda de două ori în apele aceluiaşi râu. Cel care astăzi te mângâie cu duioşie mâine va fi un pic diferit. Poate atingerea lui va fi un pic mai rece sau mai aspră. Poate va fi sufocantă sau dominatoare. Poate va fi mecanică, lipsită de vlagă. Cea care astăzi te ascultă cu atenţie mâine nu va mai fi interesată de aceeaşi poveste. Poate va dori ca tu să o asculţi sau va fi pur şi simplu ocupată cu altceva. ...Când împlinirea sau fericirea ta depind de altcineva, într-o anumită măsura, suferința este inevitabilă.

Când frustrarea atinge un anumit prag, pe care Eul nu-l poate tolera, iubirea-răspuns încetează. Nu te mai iubesc deoarece nu am acces la o sursă interioară de energie, pe care să ţi-o ofer indiferent de acţiunile tale.
Într-un anumit sens, atunci când te întâlnesc, nu pe tine te văd. Mă întâlnesc cu imaginea pe care o am despre tine, cu amintirile mele, cu feluritele mele interpretări în ceea ce te priveşte. Tu ai numi asta o percepţie clară? Eu aş numi-o aşa dacă aş fi beat (şi nu sunt în clipa de faţă). Este o percepţie distorsionată de speranţe şi dorinţe nemărturisite, de visuri şi nevoi tensionate. Asta mă face să mă gândesc, uneori, că dacă am putea percepe realitatea aşa cum este, nu ne-am plictisi niciodată. În timp ce imaginile şi conceptele sunt veşnic aceleaşi, realitatea concretă, vie, nonconceptuală este uluitoare şi misterioasă.
Cuvintele „opresc” realitatea, o decupează, fac trimitere la ea, încearcă să o atingă. Ele te ajută să te apropii de realitate însă nu te pun în contact cu ea. Este ca şi cum ai călători de la Bucureşti la Paris cu un Boeing de ultimă generaţie. Avionul te transportă până la Paris, însă nu intră în simpaticul tău apartament din La Defense.

Cei care nu au deprins nobila artă a comunicării prin intermediul cuvintelor (şi care se numesc, popular, copii) încă mai pot fi uimiţi de realitate, cu neasemuita ei bogăţie de tonuri, mirosuri, culori sau vibraţii. Ai văzut recent un adult stând 35 minute în faţa unui copac, extaziat sau doar foarte interesat de această enigmatică fiinţă? Oricine face aceasta (cu excepţia horticultorului) riscă să fie etichetat ciudat, sărit de pe fix, dus cu pluta. (Ce zici de expresia „sărit de pe fix”? Relevantă, nu-i aşa?)

Realitatea este ceva în mişcare, ea se întâmplă şi, ceea ce mi se pare abilitatea supremă a lui Dumnezeu, nu se întâmplă niciodată la fel. Pentru naturile contemplative, această caracteristică este fermecătoare. Pentru cei angajaţi în relaţii semnificative, este moderat sau intens exasperantă.

Cum să-l iubeşti în continuare pe cel care refuza sau nu mai poate să fie aşa cum doreşti, care s-a schimbat într-un sens care nu-ţi convine, care se comportă altfel decât te aştepţi, care nu se potriveşte cu visurile sau fanteziile tale? Nu e firesc să cauţi un altul? îmi aduc aminte de un client, care venise la terapie la insistenţele soţiei lui. El a început să se schimbe, însă într-un sens dezavantajos pentru soţia lui. Ca atare, terapia a devenit ceva periculos pentru ea.

Iubirea-răspuns este naturală, face parte din viaţă. Ea ne arată, sistematic şi dureros, că nu am realizat unitatea. Eu nu sunt întreg dacă depind de tine. Dacă fericirea mea e în mâinile tale, libertatea pe care o simt nu e decât o amăgire. Sunt încă legat de tine, am nevoie de tine pe diferite planuri, sufăr dacă lipseşti din viaţa mea sau nu te armonizezi cu dorinţele mele. Acesta e nivelul meu de evoluţie. Până aici s-a dezvoltat viaţa în cazul meu.
O.k., acestea sunt faptele. Ce urmează? Merg mai departe? Mă învârt în cerc? Mergi mai departe? Avansezi? De ce crezi că citeşti această carte? Oare pentru a înţelege ceva? Sau pentru a te asigura că mai simte cineva ca tine? Pentru a afla dacă există un „mai departe”?
Am veşti bune pentru tine. Îţi povestesc în continuare despre mai departele iubirii, foarte legat de aproapele nostru.

2. Iubirea-dăruire

În oglindă cu iubirea-răspuns, iubirea- dăruire este o iubire pură, necontaminată de aşteptare şi nevoi egocentrice. In acelaşi limbaj mistic, este Sinele sau, mai bine zis, o modalitate de manifestare a Sinelui. (O altă modalitate este înţelepciunea).

lubirea-răspuns începea cu mine. Iubirea- dăruire începe cu tine. In iubirea-răspuns sunt focalizat pe nevoile mele, în iubirea-dăruire sunt focalizat pe nevoile tale. Este o iubire matură în cel mai înalt grad, deoarece se oferă fără a pune condiţii, fară a se negocia, fără a cere ceva în schimb. Prin comparaţie, iubirea- reactivă are o notă infantilă.

Iubirea-dăruire conţine mesajul „Mă bucur să-ţi ofer asta. Nu aştept nimic în schimb”. Dominanta ei este emisivă (ea pleacă din mine, direct, fară ca tu să fi făcut ceva), de aceea o consider un aspect al Principiului Masculin. Asta nu înseamnă că este practicată dominant de bărbaţi! Fac această precizare pentru cei care n-au citit capitolul despre principiile arhetipale sau i-au citit şi n-au înţeles nimic (variantă puţin probabilă – am o părere foarte bună despre inteligenţa cititorilor mei).

lubirea-dăruire seamănă cu actul de a avea grijă de o floare. Mă bucur să te îngrijesc pe tine, floare, dar nu-ţi cer să înfloreşti pentru mine. Nici nu mă retrag din viaţa ta dacă nu înfloreşti sau dacă înfloreşti când sunt eu plecat în vacanţă şi de tine are grijă, temporar, altcineva. Indiferent de ritmul creşterii tale, eu continui să am grijă de tine. Mă retrag atunci când şi tu te retragi. Dacă ai vorbi şi mi-ai cere să plec, pentru că doreşti să fii îngrijită de altcineva, de asemenea m-aş retrage, întrucât nu vreau sa am grijă de tine împotriva voinţei tale.

Cum ştiu că te iubesc cu adevărat, cum îmi dau seama dacă iubirea mea este hrănitoare? Foarte simplu, OBSERV DACĂ IUBIREA MEA TE AJUTĂ SĂ TE DEZVOLŢI!