În legătură cu alegerea unui partener de viaţă care nu e prea credincios

Tot in legatura cu alegerea unui partener de viata care nu e prea credincios... nu stiu daca foloseste cuiva, si daca are rost sa puneti pe site acest mesaj, eu il scriu in ideea ca poate ajuta cu ceva pe cineva aflat intr-o astfel de dilema. Vreau sa povestesc un fel de revelatie pe care am avut-o intr-un moment in care imi puneam problema asta. Eram intr-o duminica, la Sfanta Liturghie si toata slujba m-am gandit numai la asta si deloc la rugaciuni, si-mi veneau in minte tot felul de argumente ca nu are o importanta atat de mare daca partenerul e credincios sau nu, ca daca te iubeste si te respecta si e bun la suflet si etc., totul o sa fie ok, ca mai e si pasajul din Noul Testament ca barbatul necredincios se sfinteste prin femeia credincioasa si invers. Oricum, eram foarte sigura pe concluzia la care ajunsesem. Pe drumul spre casa, am observat ca in spatele meu era un cuplu tanar (probabil casatoriti), care aveau o discutie aprinsa. El ii spunea ca nu intelege de ce trebuie sa mearga in fiecare duminica la biserica, ca e aceeasi slujba, ca preotii spun mereu acelasi lucru, ca e de ajuns la Craciun si la Pasti etc., discutie tipica. Ea se vedea ca era credincioasa si incerca sa-I explice, fara prea mare succes. La un moment dat, el a spus ca n-au nici o problema in afara de asta (cu credinta), ca totul in rest e bine. Mie in schimb mi se parea o tragedie situatia asta, sa fii alaturi de o persoana care sa nu te inteleaga in privinta credintei… uitasem complet la ce ma gandisem eu in timpul slujbei, acum parca asistam la un film… parca mi se rupea sufletul de durere pentru ea. Si mi-au venit tot felul de ganduri de revolta la adresa lui Dumnezeu, cum de ingaduise ca o persoana credincioasa ca femeia respectiva sa ia un astfel de barbat, ca sigur se rugase inainte si cum de nu i-a dat un sot credincios, care sa o inteleaga? Si tot ma gandeam ca de ce, Doamne, de ce??? Si apoi mi-a venit in minte ca o revelatie intrebarea: „Dar tu ce vrei sa faci?”. Si mi-am adus aminte de gandurile pe care le avusesem in biserica si de concluzia la care am ajuns si am simtit ca toata intamplarea asta, cu cearta celor doi era, de fapt, menita sa-mi arate cam cum ar arata viata mea alaturi de un astfel de partener. Am simtit ca Dumnezeu vrea sa fim fericiti alaturi de persoane cu care sa ne intelegem, dar daca noi insistam sa ne alegem o cruce mai grea, El ne respecta alegerea. In acel moment am inceput sa plang aproape in hohote si sa-I multumesc lui Dumnezeu ca ma luminase in aceasta privinta si sa-L rog fierbinte sa-mi dea un sot credincios, si sa ma fereasca de a o lua pe un astfel de drum, oricat de mult as insista eu.
Sigur ca sunt adevarate cuvintele Evangheliei ca barbatul necredincios se mantuieste prin femeia credincioasa, dar eu am simtit ca asta ar fi pentru mine o cruce pe care nu as vrea s-o duc, pentru ca m-ar mahni cumplit o astfel de situatie, lucru pe care l-am constientizat abia cand i-am ascultat pe cei doi, sau mai bine zis, cand s-a milostivit Dumnezeu de mine si mi-a aratat acest lucru.
Cu adevarat, nu stim ce cerem!
Mihaela
*
Draga mea Mihaela,
Nu cred ca vreun cuvant de-al meu ar fi reusit sa aiba puterea pe care o are experienta pe care ne-o impartasesti. Eu nu as vrea sa adaug decat o rugaminte catre cele si cei care isi cauta „parteneri de viata” facand „pogoraminte” a caror semnificatie si importanta nu o cunosc. Va rog sa faceti ca Mihaela, sa-I aratati lui Dumnezeu (daca se poate nu in timpul Sfintei Liturghii), dorinta inimii, gandurile legate de ea, „socotelile” omului vechi din noi, si sa-L rugati sa va dea numai ce veti putea duce ca sa va mantuiti, ca sa va bucurati de darul lui Dumnezeu acum si in veci. Numai aceasta incredere si incredintare in iubirea lui Dumnezeu, Singurul Care stie de ce avem nevoie si ce putem face, ne pune la adapost de urmarile unei alegeri gresite.
Da, Dumnezeu ne aude rugaciunea si ne raspunde, numai noi sa avem urechi de auzit.
Multumesc, Mihaela!
Cu dragoste si respect,
M. Siluana

"Unde este Dumnezeu, mamă? Unde este Dumnezeu, tată? Nu vedeţi că înnebunim fără El?" ( scrisoare de adio)

„ Salvaţi sufletele noastre” , S.O.S….., aşa a îndrăznit să scrie cineva pe peretele closetului de la liceu ( printre toate celelalte porcării sexuale)... Da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul generaţiei mele, înnăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din dragoste ( ce e aia poate că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe pereţii veceului!

De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi ne trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu cumva să ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne; ori ca nu cumva mâna întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de onestitate de care sunteţi în stare, pentru că în rest ne minţiţi fără probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge din televizoare…

Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei voastre… Deşi nu suntem bogaţi, nici bancheri, nici afacerişti, în casa noastră se vorbeşte mereu numai despre bani… Şi când mi-i daţi o faceţi cu satisfacţia celui care şi-a împlinit deplin datoria sa, sfântă, de părinte…

Poate că deja nu mai ştiţi să faceţi altceva. Când eraţi tineri v-aţi vândut sufletele Banului, aţi acceptat viaţa pe care o dă Banul, în locul celei pe care o dă Dumnezeu; şi viaţa pe care o dă Banul e o moarte travestită, aşa cum iubirea pe care o dă banul e prostituţie…

Când voi v-aţi vândut sufletele ne-aţi vândut şi pe noi, chiar dacă nu eram născuţi. Căci vânzându-vă aţi făcut din lume o piaţă de suflete…

Ştiu, după ce veţi citi aceste rânduri vă v-a părea rău că nu m-aţi avortat…

…deşi majoritatea timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe net, căutând acolo ceea ce nu mai găsesc în lumea voastră: o bucăţică de viaţă proaspătă, cinstită, care să poată fi trăită ca un om, nu ca o maşină. Dar şi acolo nu-s decât alţi disperaţi ca mine, care ajungem să muşcăm unii din alţii, pentru că şi net-ul e pustiu ca şi vieţile voastre, dar cel puţin nu doare ca minciuna care vine de pe buzele părinţilor tăi… Adeseori stau minute în şir privind lumina monitorului, simţind radiaţiile ecranului ca o mângâiere rea, otrăvitoare… dar vădit rea şi otrăvitoare, nu ca mângâierea involuntară pe care mi-o daţi punându-mi bancnotele în palmă….

Oare de ce am ajuns noi, adolescenţii de azi, să spunem ceea ce simţim şi gândim doar în scrisorile de rămas bun ale sinucigaşilor? Nu mai e loc pentru Adevăr în această lume? Adevărul nu e bun decât pentru a muri?...

Mă doare până la os tot ceea ce vă scriu, fiecare cuvânt şi fiecare virgulă… Pentru că şi aceasta e o scrisoare de rămas bun…

Am ajuns nişte prefăcuţi care abia aşteaptă pauzele ca s-o zbughească printre blocurile din jurul liceului, acolo unde am ascuns o sticlă de băutură şi un pachet de ţigări, unde dansăm şi râdem şi ne sărutăm cu patima unui protest, scandalizându-i pe locatari… Şi ei, săracii, se tem de noi, nu ne spun nimic, le e teamă că o să-i caftim când vor ieşi să ducă gunoiul…. Le e frică de pumnii noştri, pentru că nu ne-au luat niciodată povara neagră din suflete… De fapt, sunt şi unii care ne înjură şi ne alungă, cu acordul tacit al bătrâneilor fricoşi de la ferestre, care parcă toată viaţa n-au învăţat nimic altceva decât să-i alunge pe alţii din sufletul lor…ca să nu pună în pericol amărâta lor de viaţă… pe care n-aş primi-o nici de pomană!

Voi ne daţi bani ştiind că noi îi cheltuim pe băutură, droguri şi sex protejat ( care vă protejează de fapt pe voi de „complicaţii”, de efectele nedorite ale vieţii moderne, civilizate!). Parcă aţi investi într-un serviciu de deratizare care vă scuteşte de noi şi de problemele noastre sufleteşti ca de şobolani şi gândaci de bucătărie… Îmi dau tot mai mult seama că voi aveţi nevoie de industriile divertismentului mai mult decât noi: căci ce v-aţi face voi, părinţii, dacă într-o zi când s-ar lua curentul, ar trebui să ţineţi loc de calculator, televizor, bar şi prieten la un loc? N-aţi fi cu totul depăşiţi? Aţi mai zâmbi aşa frumos, relaxaţi, ca atunci când ne daţi bani ca să ieşim în oraş?...

Iată! Nici măcar nu îndrăznim să îndreptăm către părinţii noştri strigătul nostru de ajutor… Iată, că nu credem în voi… Unde e dragostea care ne-ar fi dat această credinţă ? Aţi vândut-o demult pe confort, pe gresia şi faianţa din baie, pe maşina nouă din garaj şi pe toate celelalte fleacuri pe care mi le băgaţi în ochi ori de câte ori simţiţi în mine revolta… Şi ce mă doare cel mai tare: nu vreţi de la mine decât un singur lucru: să ajung la fel ca voi! Pentru asta mă plătiţi şi-mi îngăduiţi toate!

Voi nu vă puteţi salva nici pe voi înşivă… Nici societatea, nici şcoala, forme de senilitate consfinţite prin vot o dată la 4 ani…

Numai Dumnezeu ne-ar putea scoate din toată farsa asta tembelă şi murdară…Dar El…unde este?

Unde este Dumnezeu, mamă?
Unde este Dumnezeu, tată?
Nu vedeţi că înnebunim fără El?
Nu vedeţi că banii pe care ni-i daţi sunt bani de înmormântare a sufletelor noastre?

Nici profa de religie nu-L cunoaşte pe Dumnezeu… Ştie doar să mute piesele unui muzeu religios din magazie în sufletele noastre… Ne mai atârnă, în „colierul” disperării noastre, un bolovan pe care scrie religie…

O colegă satanistă m-a invitat să mă alătur grupului lor… Am refuzat-o…. Oricum viaţa noastră obişnuită semănă cumplit de mult cu ritualul şi cultul lor: presupune respingerea, hulirea, batjocorirea şi uciderea a tot ce este curat şi nobil în noi ca să ne accepte… Cine?!

De aceea şi ea şi „tovarăşii” ei se simt în această lume ca peştele în apă şi ceea ce pentru mine este dureros, pentru ea este plăcut….Practic ea îmi cere să mă bucur de rău, de absurdul în care ne cufundăm tot mai mult… de anormalitatea relaţiei noastre…

Dar prefer să mor decât să accept asta…

………………………………………………………………………………………………

Dragii mei, scumpii mei părinţi!

Acestea ar fi trebuit să fie ultimele mele cuvinte…

Pregătisem totul, în detaliu… Când a sunat Ana şi mi-a zis să mergem la mănăstire… Am refuzat şi m-am dus să mă culc; dar stând în pat m-am gândit că dacă tot m-am hotărât să mor, ce mai contează? Dacă cineva m-ar face să mă răzgândesc, înseamnă că hotărârea mea e o iluzie, înseamnă că mi-e frică, înseamnă că nu fac decât să spun cuvinte goale, să-i mint pe toţi ca să mă dau în spectacol, şi în cel mai scârbos, acela de a cerşi atenţie cu moartea ta…

Când orice ai face şi tot nu eşti băgat cu adevărat în seamă, nu-ţi mai rămâne decât moartea: ştii că la înmormântare vor fi sentimente adevărate, că vei fi plâns şi regretat aşa cum nu ai fost niciodată, ŞTII CĂ ATUNCI VEI AVEA VALOAREA PE CARE O MERITĂ ORICE OM DE PE PLANETA ASTA CÂND ESTE ÎN VIAŢĂ, mila aceea esenţială care, oricât de căzut ai fi, te împinge să te agăţi de viaţă… Ştii că oamenii de lângă sicriul tău se vor fi trezit cu adevărat, că te vor privi şi-ţi vor vorbi din inimă… DIN INIMĂ…DIN INIMĂĂĂĂ!!!!!!!!.....

Asta am găsit la mănăstire, mamă şi tată: propria INIMĂ!

Mă dusesem să dărâm ultima redută a vieţii, mă dusesem să înfrunt şi ultimele argumente ale sufletului, cele religioase… M-am dus cu o hotărâre furioasă…

Am intrat în chilia unui călugăr subţire şi palid, care privea în podea ca şi cum ar fi urmărit o furnică prin microscop… Mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe un scaun, apoi s-a aşezat şi dânsul…

Au trecut câteva minute până când să-mi dau seama că tăcerea lui e mai puternică decât furia mea, şi viaţa din trupul acela numai piele şi os, înmiit mai tare decât lumea plină de disperare şi ipocrizie din care veneam… Încet-încet, fără un sunet, inima mi se dezgheţa: frigul din ea se evapora ca şi cum suflarea caldă a cuiva ar fi cuprins-o, ca şi cum un suflet ar fi intrat în mine şi mi-ar fi îmbrăţişat sufletul ca să-l încălzească…

N-am crezut că există aşa ceva, o astfel de dragoste…. Am văzut mereu numai atingerea trupurilor, îmbrăţişarea lor disperată, care nu atinge sufletul, care lasă sufletele şi mai singure şi mai pustii …şi mai reci…

EXISTĂ DRAGOSTE, MAMĂ!!!
EXISTĂ DRAGOSTE, TATĂ!!!

Suntem în noiembrie şi-n mine e primăvară! Înţelegeţi?

Sunt plină de izvoare care curg prin noroiul pe care l-au lăsat toate iernile vieţii mele în urmă… care acum nu mai e ascuns sub falsul alb al zăpezii…. Văd în mine toată murdăria lumii şi am mai multă poftă de viaţă ca oricând! Dar e Soare pe cerul sufletului meu, Lumină şi căldură, şi ştiu că El are puterea de a usca totul şi de a face să crească iarba; şi că vor ieşi flori….

Stăteam în chilia aceea, într-o tăcere tot mai caldă şi mai duioasă… Mă aşteptasem să fiu întâmpinată cu reţinere, să fiu judecată şi combătută, mustrată, luată la rost, să mi se ţină predici… Şi nimic din toate acestea… Doar un preot călugăr care tăcea… Doar metaniile din mâna lui se mişcau încet ca un ceas care măsura, nu timpul, ci mila… De la o boabă la alta, mila aceea plină de înţelegere, tot creştea… până mulţimea ei mi-a apăsat inima atât de tare încât am izbucnit în plâns… M-am aruncat la picioarele lui şi am început, plângând în hohote, să spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL….

Nu mai ştiam cine şi unde sunt, nu mai simţeam spaţiul şi timpul…. Doream cu disperare doar ca bunătatea aceea ce mi se descoperise să rămână cu mine: să stau în casa ei şi să mănânc la masa ei şi să privesc prin fereastra ei, să fiu copilul ei, care se joacă în curtea ei, care se bucură de laudele ei… Şi pentru asta trebuia să spun totul, să dau totul afară din mine, să mă eliberez de tot ce fusesem până atunci…. Să dau afară tot ce era de afară, tot întunericul şi scâşnetul dinţilor sufletului meu… Aici în dragostea aceasta ar fi trebuit să mă nasc şi să locuiesc şi să cresc… Aici ar fi trebuit să fiu dintotdeauna şi să nu cunosc altceva… Dar eu m-am născut afară, din oameni izgoniţi din Rai, care s-au învăţat să trăiască afară, în întuneric şi-n mijlocul disperării… Oameni care au colonizat ura şi durerea continuă… Oameni care locuiesc în mlaştină şi s-au învăţat cu căldura ei fetidă… Au uitat mireasma bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu…

M-AM ÎNDRĂGOSTIT, MAMĂ!

Iubesc, tată!

Nu un băiat, nu o haină, nu o muzică, nu un liceu, nu o carieră!

M-am îndrăgostit de Viaţă, de Dumnezeu şi de Om! Toate acestea m-au strâns într-o singură îmbrăţişare de nesfârşită dragoste şi duioşie când m-au cuprins de umeri şi m-au ridicat, nu de pe podeaua de lut a unei chilii, ci din adâncul mormântului în care locuia sufletul meu…

Acum, chiar dacă lumea întreagă ar pieri, cu toate lucrurile şi modele ei, FERICIREA MEA AR RĂMÂNE NEŞTIRBITĂ! Pentru că acum ea nu mai vine din afara mea spre înlăuntrul meu, ca să depindă de capriciile lumii: ci vine din lăuntrul meu şi creşte până se revarsă în jurul meu: şi nu trebuie decât un singur lucru: să rămâi credincioasă Izvorului ei, Iisus Hristos Cel Răstignit. Din El curge, nespus de bogată, această iubire duioasă, mângâietoare care înţelege şi iartă şi îndreaptă, cu nespusă blândeţe, toate rătăcirile sufletului….

Atât mi-a spus călugărul acela la sfârşitul spovedaniei mele: Acesta Care a luat asupra Sa păcatele tale şi ţi-a dat iertarea, Acesta Care ţi-a luat sufletul în braţe ca pe un prunc şi ţi l-a încălzit cu Suflarea Lui dătătoare de viaţă, este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a făcut Om, răstignit pentru vina ta şi înviat pentru viaţa ta…

Ştiu că nu veţi înţelege… Oare poate cineva, fără să fi cunoscut el însuşi, din experienţă personală, cele scrise de mine?

Dar totuşi am îndrăznit să vă povestesc… totuşi, îndrăznesc să nădăjduiesc, că într-o zi, veţi înţelege…

În zori, după priveghere, la sfârşitul Liturghiei, părintele mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă împărtăşesc… Nu vă pot spune ce s-a întâmplat atunci… Doar că ceea ce am cunoscut în Sfânta Spovedanie a fost doar un mic prolog…

Ştiu că nu puteţi înţelege… Dar vă rog, vă rog din toată inima să mă credeţi: NICIODATĂ NU MI-A FOST MAI DOR DE VOI! NICIODATĂ NU V-AM IUBIT MAI CURAT ŞI MAI MULT!...

Aseară, când v-am cerut bani pentru imaginara aniversare la care trebuia să merg nu ştiam că am spus ultima minciună… Ştiam că mă duc să distrug şi ultimul argument al vieţii… Şi, iată-mă, ca o întoarsă din morţi, ca o ieşită din iad! Ca o învinsă de Viaţă! Doar pentru că Cineva a readus Dragostea pe pământ, deschizându-şi braţele înaintea noastră şi îmbrăţişându-ne aşa cum suntem cu preţul celor mai cumplite răni…

Acum, dragii mei, am pentru ce să trăiesc… Am ce să dau… Acum nu mă mai sperie nici o durere… căci Hristos le-a transformat pe toate în dureri de naştere ale Iubirii…

Aceasta trebuia să fie o scrisoare de adio… Şi este! Spun ADIO întunericului, fricii şi morţii, deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În Numele Lui…

( după o întâmplare reală)

Blogul lui Marius Iordăchioaia

Tinerii de astăzi, atunci când se nevoiesc să se păstreze curaţi, sunt consideraţi mucenici

Sursa foto

“Astăzi tinerii care reuşesc să se păstreze curaţi până la căsătoria lor vor fi socotiţi mucenici. Tot astfel vor fi socotiţi şi tinerii care vor să devină monahi, dacă se vor păstra şi ei curaţi până în clipa când vor îmbrăca rasa. Mucenicii cei de demult trăiau mucenicia sângelui. Tinerii de astăzi, atunci când se nevoiesc să se păstreze curaţi, sunt consideraţi mucenici ai conştiinţei, din pricina războiului conştiinţei pe care îl rabdă şi al dispreţului celorlalţi. Mucenicia conştiinţei uneori este mai dureroasă decât cea a sângelui. Referitor la subiectul instinctului de reproducere, Stareţul spunea că trebuie “să-l băgam la congelator” până la căsătorie şi să facem o nevoinţă cinstită înaintea lui Dumnezeu, pentru dragostea Lui. Numai în felul acesta vom găsi rezolvare la această problemă”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor, Nicolae Zurnazoglu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 236)

Îl iubim pe celălalt așa cum este, dar și așa cum este chemat să devină

Îl iubim pe celălalt așa cum este, dar și așa cum este chemat să devină. Cel de lângă noi nu este gata și eu îl privesc și în perspectiva a ceea ce va fi. Asta mă ajută să nu judec felul în care este acum, mai ales dacă se încăpățânează să rămână așa, să-și rateze devenirea. În același timp mă ajută și mă face responsabil în slujirea pe care i-o datorez în această perspectivă. A iubi pe cineva așa cum este nu înseamnă a-i tolera violența sau iresponsabilitatea, de exemplu, ci, dimpotrivă, a-l ajuta să-și dorească să vină pe Cale prin răbdarea mea iubitoare și prin comunicare cu rugăciune în duh și adevăr. Asta poate însemna uneori mustrare, îndemn, pedepsire sau chiar întreruperea relației, dacă ea e distructivă. Dacă, de exemplu, un bărbat îi cere unei femei lucruri împotriva firii sau a demnității sale în numele iubirii, femeia are datoria nu doar să refuze sau să se apere, ci să se și despartă de acest bărbat și să continue să-l iubească doar cu rugăciunea şi nejudecarea. Aici e o mare taină a iubirii de aproapele pe care nu o putem trăi fără lucrarea harului.

  Maica Siluana

Fecioria duhului vindecă şi fecioria pierdută a trupului

 „Fecioria duhului vindecă şi fecioria pierdută a trupului. Ava Zosima, care avea şi fecioria trupului şi fecioria duhului, s-a plecat înaintea Cuvioasei Maria Egipteanca, care a fost desfrânată de mică. Însă fecioria duhovnicească pe care o dobândise Cuvioasa Maria Egipteanca o vindecase pe deplin“.

 „O valoare mult mai mare o are fecioria duhovnicească, căci fecioria duhovnicească este împlinirea poruncii lui Hristos atunci când mintea omului se lipeşte de Dumnezeu cu rugăciune. Aceasta feciorie duhovnicească poate fi dobandită de toti, şi de cei căsătoriţi, şi de cei necăsătoriţi. Monahii care nu au fecioria duhovnicească sunt nefericiţi, căci nici nu nasc în zona firească, în zona trupească, nici nu îşi transferă existenţa în Rai“.

Părintele Sofronie Saharov, Cuvânt despre viaţa în Hristos