Căsătoria, icoană a Iubirii, este o vocaţie, o misiune în care cei doi se hotărăsc să „devină unul rămânând doi”, unindu-se la nivel fizic, emotiv, psihologic şi spiritual

„Căsătoria, icoană a Iubirii, este o vocaţie, o misiune în care cei doi se hotărăsc să „devină unul rămânând doi”, unindu-se la nivel fizic, emotiv, psihologic şi spiritual. Viaţa de familie este întotdeauna o minunata ocazie de creştere, o „şcoală” unde ne cunoaştem şi creştem. Soţii învaţă să se împărtăşească unul din celălalt, gustă din şcoala răbdării unde sunt ca şi obiecte de studiu fidelitatea, recunoştinţa, acceptarea, iertarea, comunicarea, iubirea care trebuie să fie hrănită şi întreţinută. Fiecare membru al familiei trebuie să dăruiască timp şi puteri pentru această relaţie. Mulţi duhovnici şi psihologi recomandă ca un dulce obicei de fiecare zi, împărtăşirea bucuriei de a trăi împreună, de a se ruga, de a se recrea, etc. Familia reprezintă unul dintre cele mai preţioase bunuri ale omenirii.
Ce minunăţie ca două fiinţe străine una de cealaltă să se găsească într-un anumit moment al vieţii şi să rezoneze de parcă se cunosc de-o veşnicie. Şi iubirea dintre ei îi face să fie una. Se simt în mişcări, în suflete, în tot şi în nimic. Îşi sunt unul altuia umbră şi înger, zi şi noapte, aer şi viaţă culminând cu fructul iubirii lor, pruncii. Ce binecuvântare, ce dar, ce minune, câtă preţuire din partea lui Dumnezeu !
În iubirea conjugală totul se construieşte pe tandreţe: atingerile sunt o taină, cuvintele sunt o taină, tăcerile sunt o taină. „Mi-ai atins inima”, „Ţi-am dat inima”, „Te-am primit în inima mea”, această etapă a găsirilor reciproce, în care se descoperă minuni unul la celălalt, îşi atinge finalul abia în Veşnicie, unde poemele de dragoste nu vor muri niciodată…”

( Hrisostom Filipescu, Puţine cuvinte, multă iubire..., Iasi, 2013)