După cădere, oamenii se înmulţesc
după chipul animalelor, dar nu ca animalele, pentru că ele nu se cunosc
unele pe altele. Acest verb folosit presupune o dimensiune omenească pe
care el n-a pierdut-o prin cădere. Chipul lui Dumnezeu a rămas prin el.
Oamenii nu se reproduc, ci procreează. Cuvântul ne arată clar că e
aducerea pe lume a unui om nou, şi chiar dacă e un act căzut, nu e un
fenomen animalic. Se face prin cunoaştere. Sigur că poate fi atât de
căzut, încât să nu se cunoască cei doi unul pe celălalt, dar nu se
pierde dimensiunea omenească, pentru că femeia zămisleşte şi „a dobândit
(un) om de la (datorită lui) Dumnezeu”.
Dumnezeu este prezent, implicat în actul de creare a unei noi persoane.
Pe lângă crearea omului (Adam a fost luat din ţărână, iar Eva din coasta lui Adam), Dumnezeu nu este absent din creaţie, ci are grijă şi susţine şi menţine în existenţă creaţia cu harul Lui. Actul zămislirii e un act pe care Dumnezeu nu l-a părăsit nici după cădere. Şi noi suntem oameni de la Dumnezeu, tot cu ajutorul lui Dumnezeu, El este acolo, deoarece omul nu are doar dimensiunea psiho-somatică, care trece de la părinţi, ci şi cea de persoană, de cineva. Or acest dar este făcut fiecărui om în parte când venim pe lume.
Pe lângă crearea omului (Adam a fost luat din ţărână, iar Eva din coasta lui Adam), Dumnezeu nu este absent din creaţie, ci are grijă şi susţine şi menţine în existenţă creaţia cu harul Lui. Actul zămislirii e un act pe care Dumnezeu nu l-a părăsit nici după cădere. Şi noi suntem oameni de la Dumnezeu, tot cu ajutorul lui Dumnezeu, El este acolo, deoarece omul nu are doar dimensiunea psiho-somatică, care trece de la părinţi, ci şi cea de persoană, de cineva. Or acest dar este făcut fiecărui om în parte când venim pe lume.
Să ne pocăim pentru risipa
pe care o facem cu acest act procreator. Aici ne-a atacat vrăjmaşul,
pentru că noi transformăm acest act procreator - noi participăm la
creaţie, alături de Dumnezeu, şi aducem la existenţă oameni care n-au
fost - într-un păcat, în sensul că ne lipim doar de plăcere şi nu
ne asumăm dimensiunea de a-l cunoaşte pe celălalt, de a fi un trup cu
el în Dumnezeu şi de a-l face un act de iubire, prin care cei doi cresc
împreună şi rodesc împreună nu numai prunci, pentru că tot ce se
întâmplă în viaţa unui cuplu, a unei familii este o creştere în Duhul
Sfânt şi acest act are rolul lui. Dar nu e singurul. Familia nu se întemeiază doar pe actul intim, doar pe zămislire.
Sunt familii binecuvântate de Dumnezeu şi dacă n-au copii. Sunt familii
binecuvântate în care acest act îşi urmează cursul firesc şi se
transformă încet-încet în tandreţe, în comunicare, în cunoaştere. Pentru
că atunci când oamenii sunt foarte tineri nu prea văd bine. Mai ales în
momentele de înflăcărare. Chiar dacă-l cunosc foarte bine pe partener,
îl ştiu bine, atunci orbesc. Nu mai văd nici dacă-i beat sau treaz,
dacă-l doare capul sau ceva. Pe măsură ce creşte duhovniceşte, omul devine mai puţin rob al acestei plăceri iraţionale
(iraţionale pentru că nu-i condusă de raţiune, nimeni nu poate să spună
„eu nu vreau să simt plăcere”, n-avem putere asupra ei în momentul în
care există) şi devine din ce în ce puternic cu partea raţională
şi devine din ce în ce mai persoană, mai preocupat de celălalt decât de
sine, nu mai e robit de propria sa pornire.
De
aceea Dumnezeu a rânduit şi protejează cu har familia, pentru că numai
în familie se întâmplă acest lucru. Între doi oameni care se
îndrăgostesc, acest lucru nu are cum să se întâmple pentru că ei stau
împreună doar cât se plac. Şi acesta e răspunsul pentru întrebarea „de
ce e păcat relaţia trupească fiind necăsătoriţi?” Pentru că durează doar
cât îţi aduce satisfacţii. Cât răspunde la aşteptările tale. Dar când
celălalt nu mai răspunde la aşteptările tale, nu-ţi mai place, nu-ţi mai
satisface pretenţiile te desparţi şi cauţi pe altcineva.
Deci să ne îndreptăm pe această pocăinţă: Doamne, ce-am făcut cu darul Tău?
***
Dumnezeu
nu este o balanţă, nu este un cântar care trebuie să funcţioneze
corect: dacă am pus 5g pe un taler, trebuie să pun în celălalt taler
ceva tot de 5 g. Dumnezeu nu este dator să mă iubească,
să se uite la mine, El poate să nu mă iubească, pentru că e Persoană,
pentru că e liber. Pentru că dacă El ar funcţiona ca o maşină, care ar
spune „ai făcut un lucru bun, bravo!”, atunci iubirea Lui ţine de
comportamentele mele. Ca la părinţii noştri. Dumnezeu nu ne iubeşte datorită faptelor noastre. Se bucură de o faptă bună, se întristează de una rea, dar iubirea Lui continuă. În plus, El are dreptul să nu mă placă.
Despre taina persoanei
Exemplu:
În
clipa în care eu sunt persoană, tu eşti persoană, tu eşti soţul meu şi
ştiu că mă iubeşti. Dar la un moment dat, te înfurii şi nu te mai uiţi
la mine sau faci un lucru neplăcut. În clipa asta, eu pot să mă bazez pe
legământul nostru de iubire şi să înţeleg că tu ai voie, ai dreptul să faci asta, ai libertatea; ai voie chiar să nu-mi spui de ce faci asta. Este taina persoanei, taina celuilalt. Între persoane lucrurile nu stau ca la laborator, să iei proba să vezi de ce face ceva. Este taina celuilalt care are voie
să facă într-un fel. Eu cad în relaţie în momentul în care neg
realitatea, credinţa în ce ne leagă (Taina Căsătoriei) şi mă bazez pe ce
văd acum. Fără să înţeleg dacă văd bine sau nu. Fără să analizez. Fără
să întreb. Cain nu l-a întrebat pe Dumnezeu de ce n-a căutat la el.
Întristarea lui Cain
Întristarea lui Cain se baza pe o dreptate. El avea dreptate.
Ori nu ştia că a făcut rău, ori nu putea să facă altfel. Şi el s-a
simţit nedreptăţit în momentul în care Dumnezeu nu a răspuns jertfei
lui. Iar Dumnezeu a vrut să facă asta. Dumnezeu n-a vrut să fie drept. El a vrut să ne înveţe o taină mare, că relaţia dintre Dumnezeu şi om nu se bazează pe dreptate. Şi e prima lecţie pe care ne-o dă în sensul acesta.
Pentru că dacă se baza pe dreptate, toţi ar trebui să fim măturaţi, pe drept.
A fost o provocare a lui Cain să se ridice la un nou nivel de iubire. E o punere la încercare a libertăţii lui şi a iubirii lui.
Pentru că dacă se baza pe dreptate, toţi ar trebui să fim măturaţi, pe drept.
A fost o provocare a lui Cain să se ridice la un nou nivel de iubire. E o punere la încercare a libertăţii lui şi a iubirii lui.
Fără această probă, nu înaintăm pe cale. Noi spunem „mă iubeşte Ionel”, „m-a ajutat la examen” "ei, ce Dumnezeu bun!” Ori, Dumnezeu vrea să ne arate că nu asta este ceea ce ne oferă El. Că iubirea noastră trebuie să fie ne-condiţionată de cele materiale. Pentru că iubirea Lui străbate prin cele materiale, dar nu se reduce la ele. Iar omul căzut s-a redus la cele materiale. Şi Dumnezeu vrea să-l înveţe „hai, nu te opri aici, crede că Eu te iubesc”. Aceasta e provocarea pe care o primim în toate încercările.
Problema e ca noi să credem că Dumnezeu este iubire, că are voie să mă mustre, are voie să nu-mi vorbească,
iar eu să insist, să întreb. Şi vedem la acest moment cu Cain, că
Dumnezeu chiar zice „de ce te-ai posomorât? de ce te-ai întristat?”
***
Iubirea
nu e ceva care „să-ţi vină”. Îţi fac orice, te pot ajuta, îţi pot da
orice, dar iubire n-am de unde. Neputinţa omului este clară şi lecţia
este clară. Eu pot să-i cer lui Dumnezeu: „Doamne, pune iubire”, dar eu
să nu am aşa ceva. Şi uneori nu e posibil darul - să-i dăruiesc lui
Dumnezeu ori celuilalt iubire (pentru că nu e de unde) şi e posibilă
jertfa. Să fac ceva ca jertfă şi nu ca dar. Să înţelegem că această
libertate a persoanei este respectată. Şi Dumnezeu, dacă era să nu caute
la Cain de felul în care a adus jertfa, lipsit de dragoste, nu-l
întreba de ce e posomorât. Dar voia să scoată din inima lui Cain ce era
acolo. Să învăţăm şi noi: Atunci când nu poţi să dăruieşti nu te supăra, nu invidia pe celălalt, ci alungă păcatul.
(„păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!”)
Pentru că omul cade în păcat pentru că nu poate rezista emoţiilor,
vulnerabilităţii. Asta am moştenit noi de la Adam şi Eva,
vulnerabilitatea, nu vinovăţia. Iar Dumnezeu asta spune: „tu poţi să
biruieşti păcatul”. Cu aceste simţiri, stări. Să nu credeţi că
drepţii n-au avut aceste simţiri. Dar fie n-au urmat lor, fie s-au
pocăit. Când citim psaltirea e vărsarea acestui preaplin emoţional şi
sufletesc şi Dumnezeu ne dă puterea Lui. Acest lucru avem să-l învăţăm,
pentru că altfel alunecăm în a scuza pe Dumnezeu şi a-l învinovăţi pe
Cain.
Dumnezeu nu aşteaptă de la
mine ce nu am. Dumnezeu n-are nevoie de dragostea noastră. El este
Dragoste. Şi El răspândeşte iubire. Şi noi facem la fel, când suntem
îndrăgostiţi ori avem o stare bună. Dumnezeu aşteaptă să primim iubirea Lui.
Atât. Iar darul meu către El este răspunsul meu la iubire. Dar El n-are
nevoie. Altfel, aş crede că e la fel de supărăcios ca mine şi că
trebuie îmbunat cu ceva. Nu acesta e duhul.
Cum să ceară Dumnezeu de la mine ce n-am şi cum să cer eu de la celălalt ce n-are? De aici provin toate crimele. Noi suntem într-o lipsă totală şi Dumnezeu vrea să ne dea şi nu dăruieşte din lipsă, ci dintr-un prea-plin. Dacă ştiu că Dumnezeu e iubire şi vrea mântuirea mea, adică să trăiesc prin iubire, prin asta voi corecta mintea mea, prin care gândesc psihologic: „a meritat sau n-a meritat?”
Cum să ceară Dumnezeu de la mine ce n-am şi cum să cer eu de la celălalt ce n-are? De aici provin toate crimele. Noi suntem într-o lipsă totală şi Dumnezeu vrea să ne dea şi nu dăruieşte din lipsă, ci dintr-un prea-plin. Dacă ştiu că Dumnezeu e iubire şi vrea mântuirea mea, adică să trăiesc prin iubire, prin asta voi corecta mintea mea, prin care gândesc psihologic: „a meritat sau n-a meritat?”
Harul lui Dumnezeu se dă personal şi dinamic.
Iubirea nu e răsplată. Să
nu mutăm juridic şi psihologic. Iubirea lui Dumnezeu poate fi simţită şi
trăită de om mai mult sau mai puţin, şi în funcţie de asta zice el că este mai iubit mai mult sau mai puţin, în funcţie de felul în care el primeşte iubirea şi o întrupează. Dumnezeu este desăvârşit, dăruieşte toată
iubirea, dar vasul în care primesc eu iubirea poate fi mai deschis sau
mai închis. El e Cel care iubeşte în noi, El e Cel care ne dă puterea să
ne rugăm. Dar noi suntem cei ce simţim şi spunem că suntem iubiţi mai mult sau mai puţin în funcţie de asta.
Calitatea iubirii la un om
sănătos duhovniceşte e că iubirea se distribuie fără să se micşoreze.
Dacă iubim cu inima şi cu mintea, iubim bunuri duhovniceşti, care se
împart fără să se împuţineze. Dacă iubim cu simţurile, niciodată nu ne
ajunge. Şi în lumea asta oricât de mare e, faptul că mai sunt şi alţii
care mai apucă din ea, pe unul nemulţumit îl face nemulţumit toată
viaţa.
http://maicasiluana.blogspot.ro/2012/02/116-iubirea-lui-dumnezeustrabate-prin.html (aici găsiți și înregistrarea conferinței, Serile Talpalari, 7 februarie 2012)

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu