Este în­totdeauna ceva care ne arată nouă că nu este de la Dumnezeu aceasta

Î-4. O prietenă se desparte de tine după ce i-ai greşit cu ceva anume. Ea se desparte. Încerci să te apropii de ea, dar to­tul este un eşec. Până unde să meargă încercarea de restabilire a legăturii?

R-4. Punem de fiecare dată rugăciunea înainte şi apoi ac­ţionăm. Dumnezeu sprijină acţiunea omului şi să încercăm să refacem relaţia. Nu se poate? Este greu? Renunţăm. Este în­totdeauna ceva care ne arată nouă că nu este de la Dumnezeu aceasta, sau că trebuie să tragem o greşeală săvârşită în tre­cut. Nu putem insista la nesfârşit. De ce? Timpul trece. Viaţa trece. Am văzut fete rămase aşa, nedesprinse după doi ani de despărţire de prieten şi încă se mai gândeau dacă nu ştiu ce, dacă nu ştiu cum! Ori aceşti doi ani au curs, în aceşti doi ani ea trebuia să refacă sentimentele ei. Greu, ştiu asta. Şi în aceşti doi ani trebuia să cunoască un alt bărbat care să fie studiat în timp util de ea, nu în grabă. De aceea băieţii fac o mare gre­şeală dacă încurcă fetele vreo 2-3 ani, iar după aceea renunţă şi ele nu pot reface uşor altă prietenie. O fată poate să se dăru­iască, în timp ce un băiat nu poate. Este firea lui mai nefinisată aşa şi nu poate, nu poate să facă o dăruire totală ca o fată. De aceea fata trebuie să fie foarte atentă când, cui şi cum se dă­ruieşte. Reamintesc cuvintele Sf. Vasile Cel Mare care zicea: „Femeie nu cunosc, dar feciorelnic nu sunt." Cu alte cuvinte, putem discuta despre o feciorie fizică şi una psihică, distincte.

(Pr. Nicolae Tănase, Soţul ideal, soţia ideală, Ed. Anastasis, pg.25)