Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare decât acestea este dragostea.
(I Corinteni 13,13)
Mai jos este povestea cumnatei mele, ”Furtunile vieții”. Eu i-aș spune ”O poveste de iubire”.
Te îmbrațișez, draga mea Loredana!
Te îmbrațișez, dragul meu frate!
Furtunile vieții
Loredana Elena Pop
simțindu-le încă... De fapt, începuse cu ceva foarte simplu, nimic nu anunța că se va transforma în ceva grav.
La sfârșitul lunii iulie a anului 2020, în plină pandemie, am început să-mi simt picioarele grele, „ca de plumb”. Ei, o fi oboseala, o fi faptul că eram cam tot timpul în mișcare, poate e febră musculară... Bunicii, pentru întărirea oaselor, îi dădusem câțiva ani calciu lactic. Am început să iau și eu. Dar, tot nu m-a ajutat. Mă aplecam și mă ridicam din ce în ce mai greu, nu mai puteam grăbi pasul și, până și bordurile de pe stradă începeau să devină o provocare pentru mine. În august am căzut pentru prima dată: mă urcasem pe un scaun să iau ceva din dulap și, pe când să cobor, mi-a „fugit” genunchiul stâng și am aterizat pe spate. Mai tare m-am speriat decât m-am lovit. În septembrie, văzând că nu-mi trece cu toate că foloseam deja creme de tot felul pentru asemenea simptome, ba, mai mult, că se agravează, m-am programat la un ortoped. Ortopedul n-a găsit nimic în neregulă în ce privește specialitatea lui, ca diagnostic mi-a scris „neurastenie” și mi-a recomandat consult neurologic, endocrinologic și n-ar strica și unul
reumatologic. Am început cu ce era mai important, așa că, dacă tot am fost la clinică, mi-am făcut programare la neurologie. Aș fi preferat cât de repede, dar nu s-a putut decât pe la sfârșitul lunii septembrie, după aproape trei săptămâni. Între timp, am mai avut parte de o căzătură, de data asta am alunecat, aterizând tot pe spate.
Pentru că aveam o colegă pe care o durea destul de rău o mână și deja făcea fizioterapie la un cabinet într-un oraș vecin cu al nostru, am rugat-o să vorbească cu domnul respectiv dacă n-aș putea să merg și eu. Încă trei săptămâni până să mă vadă un neurolog mi se părea tare mult, având în vedere că starea mea părea că se înrăutățește. Așa că, pe la mijlocul lui septembrie, am luat și eu drumul cabinetului respectiv. I-am explicat domnului de acolo simptomele pe care le aveam. Da, e nevoie de exerciții fizice și fizioterapie. Am folosit, pentru început, bicicleta medicinală vreo 20 de minute, după care am făcut fizioterapie. Pentru că abia după îi spusesem că am avut și cancer cu 3 ani în urmă, mi-a zis că oncologii consideră că se poate folosi fizioterapia abia după 6 ani (o dată însă, cât am făcut eu, nu face rău) și a decis să continuăm în zilele următoare doar cu masaj și kinetoterapie. Mergând la serviciu în ziua aceea, nu m-am putut ține pe picioare până la sfârșitul programului. Din cauza efortului de a-mi menține echilibrul și de a mă forța să stau în picioare, eram toată roșie și, efectiv, spre finalul celor 8 ore, colega mi-a adus un scaun pe care să stau în timp ce lucrez; după ce și-a terminat treaba ei, m-a ajutat și pe mine să mi-o termin și a fost nevoie să vină soțul după mine, că nu mă puteam urca în autobuz. A fost ultima mea zi de
serviciu, din 15 septembrie luându-mi concediu medical.
Am continuat să merg la kinetoterapie și masaj timp de o săptămână, până când, neobservând niciun progres, domnul al căruia era cabinetul a spus că trebuie neapărat să mă vadă un neurolog, că altfel, neștiind un diagnostic clar, se poate face mai mult rău decât bine. Până atunci am mai încercat și cu băi cu plante aduse de socrii mei (urzici, coada calului, vâsc), dar am observat că nu mă ajută, ba, mai mult, dacă le făceam seara, mi se „îngreuna” corpul atât de tare, că de-abia reușeam să ajung în pat, parcă aș fi cântărit 150 de kilograme. Între timp, fusesem și la control la oncologie, dar totul era în ordine, analizele au ieșit bine, nu părea să fie de acolo problema. Prin cineva, am reușit să decalez consultația de la neurologie cu câteva zile, dar în altă parte și la alt medic. M-a consultat, mi-a scris ca diagnostic polidiscopatie dorso-lombară și mi-a dat să fac în primul rând un RMN coloană dorso-lombară, plus tratament medicamentos. După efectuarea
RMN (pe banii mei, normal că nu aveau fonduri și m-ar fi planificat pe anul următor prin ianuarie, pe când eu aveam nevoie cât mai repede), m-am întors cu rezultatul: fără modificări patologice; se continuă investigațiile cu RMN cerebral (datorită anosmiei -pierderea mirosului de vreo 2 ani- era
deja planificat încă din iulie pentru luna octombrie), plus EMG.
Între timp, mă planificasem și la reumatologie, endocrinologie și efectuarea unui EMG. În 1 octombrie, m-a consultat un medic reumatolog. Nu mai aveam reflexe la picioare și deja îmi mișcam greu și mâinile; în plus, când făceam efort, oricât de mic, mi se înroșea puternic fața. Ca diagnostic, avea trei variante, pe lângă tetrapareză flască, având în vedere că și mâinile am început să le mișc greu: boală demielinizantă (adică scleroză multiplă), distrofie musculară și dermatopolimiozită, ultima încercând să o excludă prin contraargumente și niște analize pe care le-am făcut între timp și au ieșit bine. Urma să-mi fac EMG-ul pe care-l planificasem deja, apoi să revin cu rezultatul. Socrul meu, care era cu mine, s-a întors în cabinet să întrebe dacă mai are rost să fac exerciții (făceam de două ori pe zi acasă, fiindu-mi, deja foarte greu). Medicul a zis că n-are rost să mă mai chinui cu ele, că oricum nu mă ajută la nimic. Consultul endocrinologic, unde mi s-a făcut și ecografie la glanda tiroidă a ieșit ok și mi s-au mai dat o grămadă de analize de efectuat.
Pentru că atunci când avusesem cancer, mami (soacra mea) avusese grijă de mine, acum a fost rândul lui tati (socrul meu) să facă asta; mă ducea peste tot unde aveam nevoie și mă aștepta la mașină până ieșeam și, când nu m-am mai putut deplasa singură, venea cu mine și mă ajuta. Îi mulțumesc și lui, din tot sufletul, pentru tot ce a făcut și face în continuare pentru mine.
Deoarece auzisem cam în ce consta procedura cu EMG-ul, mi-era foarte frică și am rugat-o pe mami să intre cu mine. Nu e prea plăcut să te electrocuteze cineva, mai ales în cele mai sensibile puncte de la mâini și picioare și nici să-ți bage ace în mușchi... Concluzia a fost: „polineuropatie axonală motorie severă a membrelor superioare și inferioare, cu minime semne de activitate la examenul cu ac -ereditară? imună?” A mai spus că pot fi foarte multe motive și trebuie găsită
exact cauza pentru a se putea da tratamentul corect, că nu o să mă ajute nici kinetoterapia, nici fizioterapia. Foarte încurajator, ce să zic...
Am ales să continui investigațiile cu el, așa că mi-am făcut programare. Între timp, făcusem și RMN cerebral, care ieșise normal (deci, se excludea scleroza multiplă; distrofia musculară nu putea fi, ea debutează de obicei în copilărie, oricum nu la vârsta mea). Am mers la consultație, unde mi-a dat o grămadă de alte analize destul de costisitoare după cum am înțeles, dar înainte de a le face, dacă sunt de acord să facem întâi puncție lombară, să vedem dacă nu e de acolo problema. Mi-a explicat ce înseamnă, am cerut puțin timp până mă obișnuiesc cu ideea, apoi am acceptat. Tati nu prea a fost de acord să-mi umble cineva la coloana vertebrală, dar eu aș fi făcut orice, mai ales că, între timp mai avusesem parte de o căzătură (cățelușa mea de 11 kg se sprijinise cu lăbuțele din față de mine și m-am prăbușit, asta ca să vedeți cât de firavă eram la momentul
respectiv). Totuși, înainte de a mă interna în spital pentru 2 zile (care în final s-au dovedit a fi 4) am vorbit și cu părintele duhovnic și m-am spovedit, astfel că m-am dus cu mai multă încredere, nu înainte de a-mi face și testul PCR.
Nu vă voi mai plictisi cu alte amănunte despre frica pe care am avut-o când mi s-a făcut procedura, cu cele câteva zile în care am stat mai mult în pat într-un salon micuț în care eram singura pacientă... Doar că procedura și alte o mulțime de analize (din cele pe care mi le dăduse să le fac după puncție) au ieșit bine. Nu mai înțelegeam nimic... Nici doctorul nu mai știa ce să facă, a spus că mai pot fi alte 50 de cauze pentru boala mea. Urma să ne vedem peste o lună la un alt EMG și...cam atât. Pentru că soțul meu lucrează de dimineața până după-masă, uneori până seara, fratele meu m-a scos din spital și m-a adus acasă. Deja mi-era clar că nu mă voi mai întoarce la serviciu, că voi intra în pensie de boală. Dar...totuși, ce am? Deja mă și vedeam într-un scaun cu rotile. Chiar în ziua ieșirii din spital (2 noiembrie) am avut parte de a patra căzătură, trăgându-mi peste mine scaunul pe care stăteam în timp ce vorbeam la telefon cu o colegă de serviciu.
Deja am căzut în disperare... Acum de-abia mai puteam face câțiva pași, parcă aveam legate tone de picioare și mâini... Seara, mă târam până la pat, de-abia mă puteam îmbrăca în pijama și cum mă puneam în pat, nu mă mai mișcam deloc până dimineața, în poziția în care mă culcam, așa mă trezeam dimineața... Începusem să pierd masă musculară, să slăbesc. Exerciții, clar, nu mai făceam, mai ales că doi medici îmi spuseseră că nu m-ar ajuta și, oricum, nici nu aș mai fi putut...
Mă rugam în continuare Sfântului Nectarie să mijlocească pentru mine la Cel de Sus să mă ajute (după operația de cancer, spuneam acatistul săptămânal); la îndemnul unui părinte începusem să țin 40 de zile alternativ, într-o zi Acatistul Sfântului Nectarie, în următoarea, cel al Sfântului Mucenic Pantelimon și tot așa. Dar mi-am schimbat rugăciunea, dacă înainte mă rugam pentru vindecare, acum mă rugam să se descopere cauza pentru a putea primi tratamentul de care aveam nevoie pentru vindecare, desigur, promitând că voi scrie minunea (având în vedere cum decurgeau lucrurile, chiar ar fi fost o minune). După câteva zile în care am tot plâns, m-am gândit să mergem la Cluj. Ok, dar unde? La cine? Nu cunoșteam pe nimeni. Am început să caut pe internet. Soțul și sora lui au apelat la cunoștințe pentru a ne recomanda pe cineva... Între timp, făcusem și analizele
rămase, cele de la endocrinologie și...nimic, toate au ieșit bine. Se rezolvase, printr-o verișoară a soțului meu să ajungem la Spitalul de Neurologie din Cluj la un medic, dar fiind pandemie, nu putea să mă primească decât pe la sfârșitul lunii noiembrie, peste vreo trei săptămâni bune, cu un nou test PCR. O bună cunoștință a lui tati a avut ideea să mă trimită la o clinică din Cluj la o doamnă doctor pe care-o cunoștea. Am sunat și mi-am făcut programare foarte repede, peste
câteva zile.
Pregătită cu tot ce era nevoie dacă ar fi trebuit să stau mai multe zile, am luat, împreună cu mami și tati, drumul Clujului... La clinică, doamna doctor m-a văzut, m-a consultat și, ca să nu mă trimită acasă așa cum am venit, a sunat și a reușit să rezolve să mă primească la Spitalul de Neurologie chiar în acea seară. Așa că m-am internat din nou pentru investigații. În prima săptămână mi s-au făcut cam toate analizele posibile, inclusiv pentru SIDA, sifilis, boala lyme, borelia, markeri tumorali și altele, repetând și analizele efectuate înainte. Toate au ieșit bine.
Totuși, doamna doctor la care nimerisem nu m-a abandonat, ci a continuat cu investigațiile, de data asta în afara spitalului: RMN coloană cervicală (în afară de fisurarea unei vertebre, de la căderile pe spate, a ieșit bine), puncție lombară (iar?), biopsie musculară, consultație la reumatologie... Cel mai frică mi-era de puncția lombară (făcusem și înainte și știam cum e) și biopsia musculară (am întrebat ce înseamnă și am aflat că doare și depinde de medic dacă folosește anestezic)... Am avut dreptate, puncția a fost destul de dureroasă și mi-a venit un rău...cred că și de la stres, iar biopsia musculară a fost o intervenție chirurgicală în toată regula (cu anestezie locală, Slavă Domnului!) și cu patru fire de sutură. Pentru că mi se repetase EMG de două ori, doctorul a văzut ceva semne de miopatie, de aceea recomandase biopsia musculară și consultul reumatologic (aici m-au suspectat de dermatomiozită; după o mulțime de alte analize și rezultatul biopsiei musculare se va ști sigur).
După 11 zile de spitalizare, am fost externată, urmând ca, în ianuarie, după primirea examenului histopatologic (de la proba de mușchi luată) și rezultatele analizelor cerute, să revin la Cluj. Mi-au dat și tratament acasă, unul dintre ele fiind cortizon sub formă de pastile timp de o lună. Pentru că nu mai știa familia ce să mai gătească pentru mine, m-am informat și am făcut o listă cu ce aș
avea voie să mănânc, listă pe care am lipit-o de frigider. A fost o perioadă grea, nu aveam poftă să mănânc nimic, totul era fără sare, dar și fără zahăr (pentru a ține sub control glicemia), am slăbit vreo 6 kilograme (asta și din cauza că pierdeam masă musculară, nefăcând mișcare). A fost apogeul bolii, în Ajunul Crăciunului (atunci l-am văzut pe soțul meu speriat, până atunci nu se arătase niciodată față de mine, nici chiar când am avut cancer, deși știam că e îngrijorat) nu apucam să ajung în bucătărie, mă țineam de toate mobilele din casă, eram toată roșie la față și pe piept, respiram cu dificultate, dacă tușeam parcă o făceam în reluare, nu aveam forță (chiar m-am gândit că o răceală sau boala asta, covid, m-ar termina), îmi erau afectați toți nervii motori (de mișcare), inclusiv cei de la mușchii pectorali, ai gâtului...mă rugam să-mi ajute Domnul să ajung la baie sau din baie înapoi, în cameră... Nu mi-a folosit deloc cortizonul, nu am simțit nicio
ameliorare; ceea ce, totuși, m-a ajutat au fost cele câteva ședințe de kinetoterapie pe care le făcusem la o sală de recuperare din oraș. Am avut parte și de o ultimă căzătură (sper să fi fost ultima), pe când coboram scările de la mansardă; pe ultima treaptă a fugit iar genunchiul stâng și m-am prăbușit. Noroc că nu mi-am rupt nimic.
Pe la sfârșitul lunii ianuarie, și după realizarea analizelor pe care trebuia să le mai fac și venirea rezultatului de la biopsie, mi s-a pus, în sfârșit, un diagnostic: o boală autoimună, poliradiculonevrită cronică inflamatorie motorie axonală cu elemente radiculare. Am început tratamentul cu imunoglobuline și deja, după câteva zile de la administrare, am reușit să-mi ridic picioarele fără efort prea mare. Chiar mi s-a părut a fi o minune... Dar, totuși, ce declanșase boala?
Doamna doctor a spus că probabil, am avut o infecție, că anticorpii mei au luptat contra infecției, dar că și-au „depășit” atribuțiile și au început să facă ravagii. În termeni medicali, injecțiile cu imunoglobulină pot „să scadă capacitatea sistemului imunitar de a ataca țesuturile din corp, în unele cazuri de boli autoimune”. Adică, ce am înțeles eu, imunoglobulinele reprezintă plasmă care conține anticorpi de la donatori anonimi care au rolul de a anihila anticorpii mei care-mi fac rău.
Pe parcursul ultimelor luni am avut și progrese, și regrese... Cum nu mai făceam exerciții, cum asta mă trăgea înapoi. Doamna doctor a spus că nu e suficient să fac mișcare acasă cu grădina, de exemplu, ci că e nevoie de gimnastică specială. Am fost internată și două săptămâni la recuperare medicală de unde am deprins mai multe exerciții pe care le fac zilnic, plus bicicletă medicinală 30 de minute pe zi (o foarte bună prietenă îmi dăduse bicicleta ei). Încă umblu greu, tot nu pot
urca/coborî scări sau borduri cu ușurință, am un baston care mă ajută, nu ies singură în oraș, dar sunt mult mai bine față de cum am fost, nici nu se compară.
Dacă atunci când am avut cancer, m-am lăsat în voia lui Dumnezeu și a Sfântului Nectarie să mijlocească pentru mine, de data asta m-am răzvrătit. Da, m-am gândit că probabil e o lecție din care mai am de învățat ceva, dar...ce? Nu înțelegeam de ce a trebuit să trec și prin asta, trebuia să existe un motiv, dar...care? Apoi, m-am gândit la multele persoane pe care le-am întâlnit în
internările repetate o dată la trei luni pentru tratament, fiecare cu suferințele lor, cu poveștile lor, persoane pe care nu le-aș fi cunoscut dacă nu m-aș fi îmbolnăvit, unele care erau chiar mai rău decât mine și atunci m-am simțit norocoasă (cu unele chiar mai țin legătura, ne sunăm, ne trimitem mesaje, ne încurajăm reciproc). M-am gândit și la persoanele pe care le-am cunoscut online, persoane minunate care mi s-au lipit de suflet, care mi-au fost aproape chiar dacă locuiesc
departe și nu le-am văzut niciodată în realitate, persoane pe care nu aș fi avut timp să le cunosc chiar și numai virtual, dacă nu eram în situația actuală... Și atunci am înțeles că Dumnezeu lucrează prin oamenii pe care ți-i trimite în cale, ca să le fii tu sprijin când le e mai greu, sau, dimpotrivă, să-ți fie ele sprijin la nevoie... Aceasta, pe lângă familia și prietenii care au fost tot timpul alături de mine.
Eram într-o duminică la biserică și preotul a spus în predică un lucru care m-a impresionat puternic: pe când preda la seminar sau la facultate, nu mai știu exact, era întrebat destul de des de băieții cărora le era profesor: „Părinte, o iubesc foarte mult pe fata asta, dar, nu știu, este ea potrivită să-mi fie soție? Este ea aleasa?” și părintele le spunea: „Măi băieți, gândiți-vă, dacă fata pe care voi o iubiți foarte mult, ar avea mâine un accident și ar rămâne pentru totdeauna într-un scaun cu rotile, ați mai iubi-o la fel de mult? Dacă nu v-ar mai putea oferi o familie, un urmaș, ar avea nevoie de îngrijiri speciale, ați putea trece peste toate? Ați mai iubi-o? V-ați mai căsători cu ea? Ați rămâne alături de ea? La asta să vă gândiți și atunci veți știi și răspunsul...” Ținându-mi bastonul în mâna dreaptă și strângându-l ușurel de braț pe soțul meu care mă sprijinea, m-am uitat la el, nemaiputându-mi reține lacrimile; da, el era unul dintre ei... Și atunci mi-am mai dat seama de ceva: suferințele prin care trebuie să trecem pot să sudeze dragostea dintre două persoane, să devină mai puternică, iar noi să evoluăm, să devenim persoanele care suntem astăzi.
Minunea pe care o așteptam, pentru care m-am rugat, s-a realizat. Sfântul meu drag, Nectarie, împreună cu Sfântul Mare Mucenic Pantelimon au mijlocit pentru mine la Cel de Sus și s-a descoperit diagnosticul corect și tratamentul necesar pentru vindecare. Era deci, momentul să-mi îndeplinesc și eu promisiunea pe care o făcusem...
Nu vă voi mai plictisi cu alte amănunte despre frica pe care am avut-o când mi s-a făcut procedura, cu cele câteva zile în care am stat mai mult în pat într-un salon micuț în care eram singura pacientă... Doar că procedura și alte o mulțime de analize (din cele pe care mi le dăduse să le fac după puncție) au ieșit bine. Nu mai înțelegeam nimic... Nici doctorul nu mai știa ce să facă, a spus că mai pot fi alte 50 de cauze pentru boala mea. Urma să ne vedem peste o lună la un alt EMG și...cam atât. Pentru că soțul meu lucrează de dimineața până după-masă, uneori până seara, fratele meu m-a scos din spital și m-a adus acasă. Deja mi-era clar că nu mă voi mai întoarce la serviciu, că voi intra în pensie de boală. Dar...totuși, ce am? Deja mă și vedeam într-un scaun cu rotile. Chiar în ziua ieșirii din spital (2 noiembrie) am avut parte de a patra căzătură, trăgându-mi peste mine scaunul pe care stăteam în timp ce vorbeam la telefon cu o colegă de serviciu.
Deja am căzut în disperare... Acum de-abia mai puteam face câțiva pași, parcă aveam legate tone de picioare și mâini... Seara, mă târam până la pat, de-abia mă puteam îmbrăca în pijama și cum mă puneam în pat, nu mă mai mișcam deloc până dimineața, în poziția în care mă culcam, așa mă trezeam dimineața... Începusem să pierd masă musculară, să slăbesc. Exerciții, clar, nu mai făceam, mai ales că doi medici îmi spuseseră că nu m-ar ajuta și, oricum, nici nu aș mai fi putut...
Mă rugam în continuare Sfântului Nectarie să mijlocească pentru mine la Cel de Sus să mă ajute (după operația de cancer, spuneam acatistul săptămânal); la îndemnul unui părinte începusem să țin 40 de zile alternativ, într-o zi Acatistul Sfântului Nectarie, în următoarea, cel al Sfântului Mucenic Pantelimon și tot așa. Dar mi-am schimbat rugăciunea, dacă înainte mă rugam pentru vindecare, acum mă rugam să se descopere cauza pentru a putea primi tratamentul de care aveam nevoie pentru vindecare, desigur, promitând că voi scrie minunea (având în vedere cum decurgeau lucrurile, chiar ar fi fost o minune). După câteva zile în care am tot plâns, m-am gândit să mergem la Cluj. Ok, dar unde? La cine? Nu cunoșteam pe nimeni. Am început să caut pe internet. Soțul și sora lui au apelat la cunoștințe pentru a ne recomanda pe cineva... Între timp, făcusem și analizele
rămase, cele de la endocrinologie și...nimic, toate au ieșit bine. Se rezolvase, printr-o verișoară a soțului meu să ajungem la Spitalul de Neurologie din Cluj la un medic, dar fiind pandemie, nu putea să mă primească decât pe la sfârșitul lunii noiembrie, peste vreo trei săptămâni bune, cu un nou test PCR. O bună cunoștință a lui tati a avut ideea să mă trimită la o clinică din Cluj la o doamnă doctor pe care-o cunoștea. Am sunat și mi-am făcut programare foarte repede, peste
câteva zile.
Pregătită cu tot ce era nevoie dacă ar fi trebuit să stau mai multe zile, am luat, împreună cu mami și tati, drumul Clujului... La clinică, doamna doctor m-a văzut, m-a consultat și, ca să nu mă trimită acasă așa cum am venit, a sunat și a reușit să rezolve să mă primească la Spitalul de Neurologie chiar în acea seară. Așa că m-am internat din nou pentru investigații. În prima săptămână mi s-au făcut cam toate analizele posibile, inclusiv pentru SIDA, sifilis, boala lyme, borelia, markeri tumorali și altele, repetând și analizele efectuate înainte. Toate au ieșit bine.
Totuși, doamna doctor la care nimerisem nu m-a abandonat, ci a continuat cu investigațiile, de data asta în afara spitalului: RMN coloană cervicală (în afară de fisurarea unei vertebre, de la căderile pe spate, a ieșit bine), puncție lombară (iar?), biopsie musculară, consultație la reumatologie... Cel mai frică mi-era de puncția lombară (făcusem și înainte și știam cum e) și biopsia musculară (am întrebat ce înseamnă și am aflat că doare și depinde de medic dacă folosește anestezic)... Am avut dreptate, puncția a fost destul de dureroasă și mi-a venit un rău...cred că și de la stres, iar biopsia musculară a fost o intervenție chirurgicală în toată regula (cu anestezie locală, Slavă Domnului!) și cu patru fire de sutură. Pentru că mi se repetase EMG de două ori, doctorul a văzut ceva semne de miopatie, de aceea recomandase biopsia musculară și consultul reumatologic (aici m-au suspectat de dermatomiozită; după o mulțime de alte analize și rezultatul biopsiei musculare se va ști sigur).
După 11 zile de spitalizare, am fost externată, urmând ca, în ianuarie, după primirea examenului histopatologic (de la proba de mușchi luată) și rezultatele analizelor cerute, să revin la Cluj. Mi-au dat și tratament acasă, unul dintre ele fiind cortizon sub formă de pastile timp de o lună. Pentru că nu mai știa familia ce să mai gătească pentru mine, m-am informat și am făcut o listă cu ce aș
avea voie să mănânc, listă pe care am lipit-o de frigider. A fost o perioadă grea, nu aveam poftă să mănânc nimic, totul era fără sare, dar și fără zahăr (pentru a ține sub control glicemia), am slăbit vreo 6 kilograme (asta și din cauza că pierdeam masă musculară, nefăcând mișcare). A fost apogeul bolii, în Ajunul Crăciunului (atunci l-am văzut pe soțul meu speriat, până atunci nu se arătase niciodată față de mine, nici chiar când am avut cancer, deși știam că e îngrijorat) nu apucam să ajung în bucătărie, mă țineam de toate mobilele din casă, eram toată roșie la față și pe piept, respiram cu dificultate, dacă tușeam parcă o făceam în reluare, nu aveam forță (chiar m-am gândit că o răceală sau boala asta, covid, m-ar termina), îmi erau afectați toți nervii motori (de mișcare), inclusiv cei de la mușchii pectorali, ai gâtului...mă rugam să-mi ajute Domnul să ajung la baie sau din baie înapoi, în cameră... Nu mi-a folosit deloc cortizonul, nu am simțit nicio
ameliorare; ceea ce, totuși, m-a ajutat au fost cele câteva ședințe de kinetoterapie pe care le făcusem la o sală de recuperare din oraș. Am avut parte și de o ultimă căzătură (sper să fi fost ultima), pe când coboram scările de la mansardă; pe ultima treaptă a fugit iar genunchiul stâng și m-am prăbușit. Noroc că nu mi-am rupt nimic.
Pe la sfârșitul lunii ianuarie, și după realizarea analizelor pe care trebuia să le mai fac și venirea rezultatului de la biopsie, mi s-a pus, în sfârșit, un diagnostic: o boală autoimună, poliradiculonevrită cronică inflamatorie motorie axonală cu elemente radiculare. Am început tratamentul cu imunoglobuline și deja, după câteva zile de la administrare, am reușit să-mi ridic picioarele fără efort prea mare. Chiar mi s-a părut a fi o minune... Dar, totuși, ce declanșase boala?
Doamna doctor a spus că probabil, am avut o infecție, că anticorpii mei au luptat contra infecției, dar că și-au „depășit” atribuțiile și au început să facă ravagii. În termeni medicali, injecțiile cu imunoglobulină pot „să scadă capacitatea sistemului imunitar de a ataca țesuturile din corp, în unele cazuri de boli autoimune”. Adică, ce am înțeles eu, imunoglobulinele reprezintă plasmă care conține anticorpi de la donatori anonimi care au rolul de a anihila anticorpii mei care-mi fac rău.
Pe parcursul ultimelor luni am avut și progrese, și regrese... Cum nu mai făceam exerciții, cum asta mă trăgea înapoi. Doamna doctor a spus că nu e suficient să fac mișcare acasă cu grădina, de exemplu, ci că e nevoie de gimnastică specială. Am fost internată și două săptămâni la recuperare medicală de unde am deprins mai multe exerciții pe care le fac zilnic, plus bicicletă medicinală 30 de minute pe zi (o foarte bună prietenă îmi dăduse bicicleta ei). Încă umblu greu, tot nu pot
urca/coborî scări sau borduri cu ușurință, am un baston care mă ajută, nu ies singură în oraș, dar sunt mult mai bine față de cum am fost, nici nu se compară.
Dacă atunci când am avut cancer, m-am lăsat în voia lui Dumnezeu și a Sfântului Nectarie să mijlocească pentru mine, de data asta m-am răzvrătit. Da, m-am gândit că probabil e o lecție din care mai am de învățat ceva, dar...ce? Nu înțelegeam de ce a trebuit să trec și prin asta, trebuia să existe un motiv, dar...care? Apoi, m-am gândit la multele persoane pe care le-am întâlnit în
internările repetate o dată la trei luni pentru tratament, fiecare cu suferințele lor, cu poveștile lor, persoane pe care nu le-aș fi cunoscut dacă nu m-aș fi îmbolnăvit, unele care erau chiar mai rău decât mine și atunci m-am simțit norocoasă (cu unele chiar mai țin legătura, ne sunăm, ne trimitem mesaje, ne încurajăm reciproc). M-am gândit și la persoanele pe care le-am cunoscut online, persoane minunate care mi s-au lipit de suflet, care mi-au fost aproape chiar dacă locuiesc
departe și nu le-am văzut niciodată în realitate, persoane pe care nu aș fi avut timp să le cunosc chiar și numai virtual, dacă nu eram în situația actuală... Și atunci am înțeles că Dumnezeu lucrează prin oamenii pe care ți-i trimite în cale, ca să le fii tu sprijin când le e mai greu, sau, dimpotrivă, să-ți fie ele sprijin la nevoie... Aceasta, pe lângă familia și prietenii care au fost tot timpul alături de mine.
Eram într-o duminică la biserică și preotul a spus în predică un lucru care m-a impresionat puternic: pe când preda la seminar sau la facultate, nu mai știu exact, era întrebat destul de des de băieții cărora le era profesor: „Părinte, o iubesc foarte mult pe fata asta, dar, nu știu, este ea potrivită să-mi fie soție? Este ea aleasa?” și părintele le spunea: „Măi băieți, gândiți-vă, dacă fata pe care voi o iubiți foarte mult, ar avea mâine un accident și ar rămâne pentru totdeauna într-un scaun cu rotile, ați mai iubi-o la fel de mult? Dacă nu v-ar mai putea oferi o familie, un urmaș, ar avea nevoie de îngrijiri speciale, ați putea trece peste toate? Ați mai iubi-o? V-ați mai căsători cu ea? Ați rămâne alături de ea? La asta să vă gândiți și atunci veți știi și răspunsul...” Ținându-mi bastonul în mâna dreaptă și strângându-l ușurel de braț pe soțul meu care mă sprijinea, m-am uitat la el, nemaiputându-mi reține lacrimile; da, el era unul dintre ei... Și atunci mi-am mai dat seama de ceva: suferințele prin care trebuie să trecem pot să sudeze dragostea dintre două persoane, să devină mai puternică, iar noi să evoluăm, să devenim persoanele care suntem astăzi.
Minunea pe care o așteptam, pentru care m-am rugat, s-a realizat. Sfântul meu drag, Nectarie, împreună cu Sfântul Mare Mucenic Pantelimon au mijlocit pentru mine la Cel de Sus și s-a descoperit diagnosticul corect și tratamentul necesar pentru vindecare. Era deci, momentul să-mi îndeplinesc și eu promisiunea pe care o făcusem...
