Rolul iertării în viaţa ta

Laura

Zilele trecute am avut parte de experienţe minunate care mi-au reamintit lecţii importante de viaţă, iar pentru asta nu pot decât să mulţumesc şi să fiu profund recunoscătoare. O anumită conjunctură, pe care sunt conştientă că eu am atras-o, şi anumite pesoane, cele mai potrivite, le-am ales că să-mi reamintească modul în care mi-am schimbat viaţă în urmă cu aproape 3 ani.
Lecţia iertării plenare (în totalitate) m-a dus cu gândul la expresia pe care tot mai multă lume o foloseşte în jurul meu. Da, cred că cei de lângă mine fac exces de expresia „ te iert, dar nu te uit” – expresie pe care personal, o traduc aşa: „ Te iert acum, dar aştept ocazia potrivită să-ţi reproşez încă o dată greşeala sau să te răsplătesc cu aceeaşi monedă”.

O astfel de iertare, nu este şi nu va fi niciodată iertare în adevăratul sens al cuvântului. Iertarea de care îţi vorbesc eu este, părerea mea, cel mai nobil sentiment, după iubirea necondiţionată. Aşadar, când spui că ierţi, iartă din toată inima. Decât să ierţi pe cineva doar pentru a scapă de o anumite situaţie şi persoana în cauză, mi se pare mai cinstit faţă de toată lumea, să-i spui că nu poţi sau nu vrei (încă) să ierţi. Măcar aşa ştii una şi bună: tu că ai fost sincer, iar persoana care ţi-a cerut iertare că nu a fost iertată.

Lipsa iertării nu aduce binele în viaţă ta şi răul în viaţă celuilalt. Neiertarea va produceblocaje emoţionale pentru tine şi viata ta, iar pentru celălalt aduce liniştea şi pacea că a făcut acest pas: a avut curaj să-ţi spună „Îmi pare rău! Iartă-mă!”. Pentru tine va fi o altă piatră pe suflet, iar pentru celălalt va fi eliberarea de povară. Cine crezi că va fi fericit?

Şi atunci te întrebi de ce ai parte în viaţă doar de experienţe neplăcute, de ghinion şi de refuz? Răspunsul este foarte simplu: pentru că ai adunat în inima ta foarte multe sentimente negative, foarte multe etichete (atribuite ţie sau celor din jur) şi pentru că judeci orice şi pe oricine.

De ce să (te) ierţi?

Nu poţi ierta, nu poţi oferi iertarea ta celorlalţi, dacă tu nu găseşti iertarea în tine. Altfel spus nu poţi oferi ceea ce nu există în tine. Iertarea există, dar tu nu ai descoperit această minunată sursă de evoluţie şi dezvoltare personală. Iertarea începe cu tine. Trebuie să te ierţi cu adevărat ca să-i poţi ierta pe ceilalţi.

Iertându-te dizolvi zidurile, piedicile care stau în calea evoluţiei tale. Drumul tău spre înainte se netezeşte, e lin şi drept.

Îţi recapeţi încrederea în ţine şi redescoperi toate resursele interioare pe care le-ai abandonat şi care îţi oferă linişte, pace şi claritate asupra vieţii şi situaţiilor pe care le traversezi.

Accepţi totul şi pe toată lumea exact aşa cum este. Eşti în armonie totală şi perfectă cu tot ce există în interior şi în exterior.

Devii mulţumit şi fericit cu tot ce ai acum în viaţa şi în jurul tău. Îţi explorezi la maxim şi te foloseşti de toată resursele (mă refer acum la cele vizibile, palpabile, materiale) şi ai parte de rezultate.

Înveţi să fii recunoscător pentru tot şi toate câte există, le ai şi le-ai făcut într-o zi sau în toată viaţă ta. Realizezi cât de multe motive ai să mulţumeşti şi să fii recunoscător.

Eşti plin de energie şi inspiraţie. Eşti o sursă inepuizabilă de idei şi resurse, sursă care atrage energii pozitive care se materializează.

În momentul în care ierţi pe altcineva beneficiile şi binecuvântările apar în viaţa ta. Iertarea este pasul spre fericirea sigură, fericirea zilnică. Te bucuri de fericire în fiecare moment. Trăieşti în fericire în fiecare moment al vieţii tale.

Iertând devii conştient că nu există greşeală, că nimic din ceea ce face celălalt nu este greşit, este doar potrivit pentru acel moment, că nimeni nu te poate răni, deci nu ai ce să ierţi.

Ştii că atunci când te simţi rănit de vorbele sau acţiunile celorlalţi, la nivel înalt nu este vorba de un atac la persoana ta, înseamnă doar că în interiorul tău ai (încă) probleme nerezolvate şi răni necicatrizate, care îşi cer dreptul la atenţie din partea ta – toate se rezolva cu iubire.

Accepţi că există şi altă perspectivă. Accepţi cu uşurinţă părerile şi ideile celorlaţi chiar dacă sunt total diferite de ideile şi opiniile tale.

Comunici mult uşor cu cei din jur, îţi exprimi părerile firesc şi cu foarte multă uşurinţă, fără să-ţi fie teamă că ai putea fi etichetat sau marginalizat pentru opinia şi alegerea ta.

Dispare teama că ai putea greşi pentru că ştii faptul că inima ta nu te conduce niciodată spre mai puţin bine, ci întotdeauna spre cel mai mare bine al tău.

Practicarea iertării sau afirmaţii pentru iertare

„Am făcut tot ce am putut eu în această situaţie. Am făcut tot ce cred eu că este bine acum, nu mâine, nu peste două zile, ci acum. Nu am greşit cu absolut nimic de care să mă jenez sau să mă ruşinez acum sau în oricare alt moment al vieţii mele. Îmi asum deciziile şi rezultatele. Mă iert, mă accept şi mă iubesc exact aşa cum sunt! Mă iert pentru că simt că am făcut bine tot ce am făcut, iar orice altă părere nu mă deranjează.”

„Ai venit în viaţa mea ca un mesager. Mi-ai arătat, m-ai învăţat, mi-ai predat o lecţie de viaţă foarte importantă şi folositoare pentru mine. Am văzut, am învăţat, am conştientizat profund mesajul şi lecţiile tale pentru mine. Conştientizările mi-au schimbat viaţa, în bine. Te iert! Te eliberez! Îţi mulţumesc! Sunt recunoscător!”

Articol scris de Laura. Vezi și blogul ei personal aici: http://lumealaurei.ro/

Sursa: http://motivonti.ro/rolul-iertarii-in-viata-ta.html

Păcatul meu cel mai mare a fost că, uitând pe Dumnezeu, am iubit cu toata inima un om

Dragă măicuţă Siluana,
Frumos învăţaţi tinerii să-L cunoască şi să-L iubească pe Domnul. Sunt sigură că efortul şi dragostea dumneavoastră nu vor rămâne nerăsplătite şi vă doresc mântuirea.
Eu am făcut ce m-aţi învăţat, adică la vreme de tulburare sufletească am alergat la duhovnic şi m-am spovedit, apoi m-am împărtăşit şi acum mi-este bine. Nu ştiu de ce n-am făcut mai devreme pasul acesta. Poate de frică sau din comoditate. Biserica e foarte aproape de mine şi acolo mi-am aflat de fiecare data alinare sufletului.
Măicuţă, aş vrea să povestesc ceva ce mi-a marcat viaţa, să fie spre nădejde şi ajutor sufletesc şi altor tineri ce căută, ca mine, calea cea dreaptă.
Am avut mulţi prieteni şi cu nici unul nu m-am simţit împlinită sufleteşte. Adolescenţa mea a fost presărată cu lacrimi, iluzii şi minciuni. Pe Domnul, ce atât de mult L-am iubit în copilărie, L-am uitat. Prezenţa mea la slujbele bisericeşti era tot mai rară, până a încetat. Nu simţeam nimic. Mă rugam mecanic, apoi am încetat să mă mai rog. Dar Domnul nu m-a uitat. Şi-a adus aminte de mine, Milostivul şi Bunul. Sătulă de atâtea decepţii, într-o noapte m-am rugat din inimă: "Doamne, nu mai pot. Ajută-mi..." O colegă de-a mea de şcoală, de credinţă penticostală sau baptistă (nu ştiu exact) mi-a dat nişte răspunsuri la unele din întrebările mele privitoare la moarte şi la Dumnezeu care mi-au deschis mintea. Şi ortodoxă fiind, m-am întors la ortodoxie, cu adevărat, după ce am rătăcit atâţia ani prin atâtea minciuni şi iluzii, ani pierduţi. Păcatul meu cel mai mare a fost că, uitând pe Dumnezeu, am iubit cu toata inima un om. Şi de la omul acesta au venit cele mai mari dezamăgiri. Omul acesta nu face parte acum din viaţa mea. Câteodată am păreri de rău, dar atâtea bucurii duhovniceşti am primit de la Dumnezeu din clipa când am lepădat această dragoste din inima mea, încât nu dau o clipă din aceste bucurii pe toată lumea întreagă.
Din când în când îmi amintesc de acest om şi mă încearcă păreri de rău după el, dar scap repede de ele.
Prezenţa mea la Sfânta Liturghie mă ajută foarte mult şi mai ales spovedania deasă. Dar cel mai mare bine îmi vine de la Sfânta Împărtăşanie. Regret că am pierdut atâţia ani şi nu m-am gândit să rostesc din inimă doar câteva cuvinte: "Ajuta-mi, Doamne!", atunci când mă încercau cele mai negre gânduri şi treceam prin situaţii foarte tensionate.
Domnul Hristos, atunci când stătea în spatele uşii inimii mele şi nu voiam cu nici un chip să deschid, căci aveam acolo imaginea unui om cu care mă delectam, pe care îl uram şi îl iubeam în acelaşi timp, a forţat această uşă şi a intrat, atunci când mă aşteptam cel mai puţin şi asta după ce m-am hotărât să scot acest om din viaţa mea şi să mă schimb. A fost de-ajuns un gând de îndreptare, un suspin şi totul s-a schimbat.
Nu spun că acum trăiesc în sfinţenie. Nu. Nu ştiu cât de mult m-am schimbat. Cred că sunt doar la început. Şi acum trec prin tulburări interioare, prin supărări, frustrări şi am amintiri de tot felul, care mă chinuie uneori. Dar altfel trec peste ele.
Am un soţ bun, iubitor şi un copilaş dulce de 9 luni. Pot spune că e linişte în familia mea, în cea mai mare parte a timpului şi sunt mulţumită de ce am realizat până acum, cu ajutorul lui Dumnezeu. Mai am de muncit, dar cred şi cred cu toată inima, că dacă, atunci când am întors spatele lui Dumnezeu, El nu m-a uitat, cu atât mai mult sper în milostivirea şi dragostea Sa de oameni să nu mă uite nici acum.
Asta este povestea mea. Sper că va fi cuiva de folos experienţa mea.
Am spus toate acestea spre slava Domnului Hristos, care m-a iubit atât de mult şi mă iubeşte şi acum pe mine, păcătoasa căci iată, am apucat să vă povestesc toate acestea.
Măicuţă Siluana, cu voia lui Dumnezeu, o să vă mai scriu.
Doamne ajută!

***

Dragă Nicoleta,

Şi eu nădăjduiesc să fie de folos experienţa ta! Îţi mulţumesc pentru mesaj şi Îl rog pe Domnul să te binecuvânteze şi pe tine şi pe cei care îl vor citi!
Cu dragoste,
Maica Siluana

Cum putem face diferenţa între iubirea adevărată şi cea pătimaşă?

Arhim. Teofil Părăian - Din ospăţul credinţei

 
- Cum poate să ştie o fată că iubeşte un băiat (în vederea căsătoriei), în Dumnezeu, nu mânată de patimi? Cum putem face diferenţa între iubirea adevărată şi cea pătimaşă?

- Dragă, iubirea adevărată este o iubire care ţine seamă de Dumnezeu. Iubirea adevărată este o iubire care se revarsă dezinteresat. Adică, dacă tu eşti angajat în iubire interesat, atunci nu-i o iubire adevărată. Dacă îl iubeşti pe el pentru că te iubeşti pe tine, nu-i corect. Iubirea adevărată este aceea care nu face deosebire între bun şi rău, între vrednic şi nevrednic, între prieten şi duşman; este o realitate care nu poate fi desfiinţată. Iubirea şi respectul sunt două coordonate ale prieteniei, iar prietenia este ceva din realitatea raiului aici, pe pământ. Cine are iubire şi respect, acela nu încetează niciodată nici din iubire, nici din respect. Şi la mine au venit unii care mi-au spus: „Părinte, am avut o prietenă şi n-o mai am… am pierdut o prietenie”. De ce ai pierdut-o? Pentru că n-ai avut-o. O prietenie adevărată nu se pierde, o prietenie adevărată e o realitate care nu se desfiinţează. O prietenie adevărată este o chestiune fără sfârşit şi cu revărsare, fără să calculeze când dă, pentru că iubirea oferă, calitatea iubirii este să ofere. Nu te poţi opri niciodată, dacă iubeşti, din a oferi. Iar iubirea primeşte şi se gândeşte la ceea ce primeşte, ca şi mai mult să ofere. Asta-i iubirea cea adevărată.

- Ce ne puteţi spune despre iubirea casnică?

- Iubirea casnică e iubirea cea mai la îndemână, cumva. A zis Domnul Hristos către un om care dorea să meargă după El: „Du-te în casa ta, la casnicii tăi, şi spune-le cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” (Luca 8, 39). Deci prima verificare este verificarea din familie. Aşa că dacă în familie nu se realizează iubirea, nu se realizează nicăieri o iubire creştină, ci se realizează o iubire spontană, la măsurile de pătimaş sau de nepătimaş, dar mai ales de pătimaş.

- Cum poţi să-l iubeşti pe cel pe care nu-l suporţi?

- Dragă, mai întâi de toate, trebuie să-l suporţi şi să ajungi să-l suporţi; să te rogi lui Dumnezeu să te ajute să-l suporţi. De ce? Pentru că iubirea este o datorie, nu este un lucru lăsat la măsura omului, în sensul că, dacă vrei, iubeşti, iar dacă nu vrei, nu iubeşti. Nu, ci eşti dator cu iubire. Dacă zice Domnul Hristos: „Să iubeşti pe aproapele tău” (Matei 19, 19); dacă zice Domnul Hristos: „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unii pe alţii (Ioan 13, 34)”; dacă zice Domnul Hristos: „Aceasta vă poruncesc, să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 15, 17), înseamnă că e o datorie. Chiar dacă nu vrei să iubeşti, trebuie să ajungi să iubeşti. Bineînţeles, cu ajutorul lui Dumnezeu, adică mai întâi de toate reproşându-ţi tu însuţi că nu iubeşti şi rugându-te lui Dumnezeu să-ţi dea şi iubirea pe care n-o ai.

- Cum putem iubi un ucigaş în serie sau pe cineva care omoară şi jefuieşte?

- Dragă, nu-l iubeşti pentru ce face, ci-l iubeşti pentru ce trebuie să facă. Bineînţeles, sunt chestiuni de limită, chestiuni care nu se pot reglementa; nu se poate da o reţetă pentru asta. Bineînţeles că n-o să te simţi bine în preajma unui om care face rele, în preajma unui tâlhar, de pildă, pentru că nu ştii niciodată ce-i vine. Dar trebuie să ai o deschidere de suflet, în înţelesul de a-i fi binevoitor, de a-l ajuta, de a-l primi în suflet; asta înseamnă, de fapt, iubirea. Iubirea nu cere nişte lucruri pe care nu le poţi face, ci nişte lucruri pe care le-ai putea face, dar poate nu le poţi face din pricină că n-ai ajuns la măsura aceea, însă iubirea este o chestiune cu elasticitate: de la puţin ajungi la mult, dacă ai măcar puţinul acela şi dacă-ţi reproşezi că nu poţi face cât ar trebui să faci.


Sfântul Maxim Mărturisitorul ne-a lăsat o scriere intitulată „Cele 400 de capete despre dragoste”. În această scriere, pe care o putem citi în volumul al II-lea al Filocaliei, el vorbeşte de trei feluri de iubire, de trei feluri de dragoste: dragostea după poruncă (sau dragostea mai presus de fire), dragostea firească şi dragostea împotriva firii (sau dragostea pătimaşă).

Deci aceeaşi capacitate iubitoare poate să fie:

- După porunca lui Dumnezeu, iar în cazul acesta - zice Sfântul Maxim Mărturisitorul -, dragostea este statornică. Cel care uneori iubeşte şi alteori urăşte (pe acelaşi uneori îl iubeşte şi alteori îl urăşte sau pe unii îi iubeşte şi pe alţii îi urăşte), acela nu are dragostea cea după poruncă, ci are o dragoste care se manifestă oricum. Iar dragostea după poruncă o are acela care-i iubeşte pe toţi la fel, care nu face deosebire între prieteni şi duşmani, acela care e statornic în iubire şi se sileşte să-l iubească şi pe cel pe care nu l-ar iubi, şi face asta pentru că aşa vrea Dumnezeu.

- Dragostea după fire, care este, cumva, de mijloc. Este dragostea pe care o au părinţii faţă de copii, pe care o au, de fapt, cei care se iubesc spontan, cei care au o legătură oarecare prin iubire. Şi pe aceasta o binecuvintează Dumnezeu, deci dragostea după fire e binecuvântată de Dumnezeu.

- Dragoste împotriva firii - o dragoste care porneşte din patimi, patimile fiind deprinderi rele ale sufletului omenesc, care nu ţin seama de poruncă, nu ţin seama de rânduiala firii. Din patimi izvorăşte o dragoste dezordonată, iar pe aceasta Dumnezeu n-o binecuvintează.

Te iubești pe tine însuți?

traducere şi adaptare: Anca-Elena Văraru
sursa: nosuicid.ru

Suntem învățați iubirea condiționată atunci când, înainte de a ne mărturisi dragostea, stabilim condițiile. Dacă o să fii bun, atunci vei fi pe deplin iubit; dacă vei reuși în toate fără vreo greșeală, vei merita să fii iubit; dacă vei întâlni persoana care să-ți placă, atunci vei fi demn să fii iubit. Iar dacă omul nu îndeplinește toate aceste criterii, nu poate crede că poate să se iubească. Și se pare că se obișnuiește astfel să se formeze, nu în funcție de personalitatea sa, ci după etaloanele, normele și standardele impuse.

La întrebarea „Te iubești pe tine însuți?” mulți oameni răspund greu sau chiar nu au un răspuns. Legătura noastră cu noi înșine ne este de obicei neclară încât ni se pare atât de imperceptibilă ca și aerul. Însă acest aer se întâmplă uneori să fie greu de respirat. Atitudinea inconștientă față de sine afectează viața unei persoane, determină emoțiile și comportamentul ei. O persoană poate să-și fie recunoscătoare sieși sau să fie nemulțumită de sine, poate să se facă pe sine plăcută sau neplăcută.

Se spune că unii oameni se iubesc pe ei înșiși, de aceea nu au complexe sau probleme psihologice, pe când alții dimpotrivă se urăsc pe sine, se învinovățesc și se mint în loc să se încurajeze pentru a reuși. Atât în psihologia ca profesie cât și în cea de zi cu zi se consideră că omul poate să se raporteze greșit la sine din cauza problemelor de natură psihologică și a complexelor. Sintagma „a se iubi pe sine” pare să sune clar, dar cum se face că puțini sunt cei care înțeleg? Pentru început e important să conștientizezi că nu te iubești pe tine însuți, având astfel posibilitatea să schimbi acest lucru și să te privești într-o lumină pozitivă. Aceasta îți poate da nădejde și siguranță chiar dacă în alte cazuri te poate copleși, căci este greu să începi să te iubești după un etalon.

Cum să te oprești din negarea sinelui și să începi să te iubești?

Însăși ideea că omul nu se iubește pe sine este o extinsă generalizare care se referă la o totală lipsă de iubire de sine, excluzând astfel cazurile când omul se dedică sieși. Dacă el își concentrează atenția pe aceste momente, va putea înțelege mai bine cum să ajungă să se iubească pe sine. Nu este însă ușor să-ți aduci aminte clipele trecute pentru că însăși noțiunea de iubire este prea comună, nedefinită și variată. Dacă ar fi să începi de undeva începe de la tine însuți; nu poți avea grijă de o altă persoană dacă tu nu ai grijă de tine însuți, nu poți iubi și aprecia o altă persoană dacă tu nu reușești să accepți propria ta persoană, căci nu poți oferi ceea ce nu ai.

Desprinzându-te de lucrurile pe care le forțezi să fie așa cum vrei tu, va fi mai ușor să crezi în posibilitatea raportării pozitive către sine și chiar a iubirii de sine. Cu toate acestea, poți face abstracție un timp de cuvântul „iubire”, ca să nu te incomodeze, adresându-ți astfel câteva întrebări: „Ce atitudine față de mine mă influențează pozitiv și îmi face plăcere? Cu ce fel de atitudine aș vrea să trăiesc, care mă face să comunic cu alți oameni și care mă bucură? Cum ar putea fi numită o astfel de manifestare?” Putem folosi și cuvântul „iubire”, dar poate fi și un cuvânt sau o sintagmă diferită din experiența personală, de exemplu „a te accepta pe tine”, „a fi de partea ta” sau „a avea grijă de tine însuți”.  

Ce se consideră în zilele noastre a fi iubirea de sine?

În diferite culturi iubirea poate să aibă conotații diverse care se abat de la sensul de bază al cuvântului. A iubi de cele mai multe ori înseamnă să ai grijă de un om, să-i fii alături când îi este greu, să-i fii aproape mereu. A iubi mai înseamnă să dorești unui om să își atingă idealul dorit, cu alte cuvinte să îi dorești binele. Pentru aceasta trebuie să contribui la evoluția acestuia în direcția scopului său, să îl ajuți spre îmbunătățire și schimbare ori să-l corectezi când este cazul. Iar pentru ca omul iubit să evolueze este necesar să-l critici, să-l limitezi și să nu-l obișnuiești cu binele, căci este un proverb care spune că: „ce este bun și nu dă rod este ușor de prădat”. Dacă omul a deprins această înțelegere a dragostei încă din copilărie poate să o raporteze și la sine. Prin urmare cine se poate iubi raportându-se la sine aspru, critic, evaluându-se și controlându-se până și în cel mai neînsemnat lucru? De multe ori o asemenea iubire față de sine îi face pe oameni să nu se simtă bine în pielea lor. Desigur că cei care sunt de partea iubirii de sine se împotrivesc unei astfel de iubiri critice, însă aceasta nu este o iubire adevărată, ci una falsă.

A te iubi pe tine însuți înseamnă să te vezi ca fiind o persoană valoroasă, să te privești cu sensibilitate, cu interes, cu înțelegere și căldură. De asemenea înseamnă să te prețuiești, să te accepți și să ai grijă de tine. Acest lucru presupune să faci pentru tine ceea ce este important, fără constrângere și să-ți dai voie să crești fără presiune și tortură. Însă, pentru un om care s-a hotărât să le urmeze, astfel de concepții pot provoca o mulțime de controverse: „Cum mă pot raporta cu iubire la mine dacă eu însumi nu mă plac? Cum să găsesc un motiv pentru atitudinea pozitivă față de mine însămi?” Răspunsul în această situație este că în copilărie mulți oameni se obișnuiesc să identifice activitățile și comportamentul lor cu personalitatea și valorile pe care și le formează. Suntem învățați iubirea condiționată, atunci când înainte de a ne mărturisi dragostea stabilim condițiile. Dacă o să fii bun, atunci vei fi pe deplin iubit; dacă vei reuși în toate fără vreo greșeală, vei merita să fii iubit; dacă vei întâlni persoana care să-ți placă, atunci vei fi demn să fii iubit. Iar dacă omul nu îndeplinește toate aceste criterii, nu poate crede că poate să se iubească. Și se pare că se obișnuiește astfel să se formeze, nu în funcție de personalitatea sa, ci după etaloanele, normele și standardele impuse.

Cum poți să fii în același timp tu însăți și în comuniune cu ceilalți? 

Să te desprinzi de tine, de consecințele faptelor tale. Rezultatele acțiunilor, succesul sau insuccesul vorbesc despre ceea ce omul a învățat în acel moment și nu despre calitățile sale. Aptitudinile pot fi dezvoltate, iar rezultatele îmbunătățite. Mai mult de atât, dacă nu își testează personalitatea, nu și-o va dezvolta deoarece rezultatele pot determina doar evoluția unei etape.

Să-ți desprinzi sinele de comportamentul tău. Fiecare om poate să se controleze pe sine bine sau mai puțin bine. Nu numai comportamentul ne spune despre profunzimile caracterului unui om ci și alegerile sale în anumite situații pot determina personalitatea lui.

Să te desprinzi de părerea celorlalți oameni. Cei care ne înconjoară de multe ori ne judecă după aspectul exterior. Nouă ni se pare că oamenii ne văd calitățile și defectele noastre, însă ei văd adesea doar propriile prejudecăți și stereotipuri.

Psiholog Daniel Guliaev

Doxologia.ro

Filtre în alegerea partenerului de viaţă

Dana Alecu

De multe ori, înainte de căsătorie, tinerii şi tinerele trec prin perioade de îndoieli. Prin întrebări de genul „oare este cineva potrivit pentru mine?“,„oare el sau ea este potrivit/ă pentru mine?“, „oare pot avea o familie fericită împreună cu el/ea?“, tinerii încearcă să îşi asigure o viaţă cât mai armonioasă, să se ferească de alegeri greşite sau de singurătate. Uneori ar vrea să fie o reţetă pe care să o urmeze, pentru a ajunge la finalitatea dorită, o viaţă de familie împlinită.

De multe ori, mitul „sufletului pereche“, atât de promovat, în special în filme, creează aşteptări nerealiste de la partener, de la relaţie. Dacă alegem să credem într-un astfel de mit, ajungem să ne aşteptăm ca viitorul soţ/ soţie să aibă aceleaşi gusturi ca noi, mai degrabă decât să ne accepte cu preferinţele noastre; să ne ghicească gândurile, mai degrabă decât să ne asculte atunci când dorim să i le împărtăşim; să fie mereu vesel şi în formă, mai degrabă decât să fie deschis şi să ne vorbească despre ceea ce îl preocupă. Acest prototip mediatizat de relaţii nu spune nimic despre nevoia şi posibilitatea celor doi de a creşte împreună, de a se adapta unul la nevoile celuilalt, despre a face loc, pe lângă sentimentul de iubire, relaţiei de prietenie…, atât de importante într-o căsătorie.
În general, când iau hotărârea de a se căsători, când decid că persoana de lângă ei este „alesul/aleasa“, oamenii trec prin trei modalităţi diferite de a discerne, şi anume: filtrul raţional, filtrul emoţional şi filtrul înţelegerii, prin rugăciune, a voii lui Dumnezeu, al nădejdii în ajutorul pe care El îl va da, mai ales în astfel de momente importante. Ne vom referi în prima parte la cele două filtre de natură psihologică la care recurg oamenii atunci când aleg asupra partenerului de viaţă.

Nu contează sentimentele?

Persoanele care recurg la filtrul raţional pun preţ mai mare pe gândire decât pe ceea ce simt. Aceste persoane obişnuiesc să se gândească, în mod raţional, la calităţile pe care ar dori să le aibă viitorul partener, realizând în mintea lor o adevărată listă. Este posibil ca aceste persoane, în timp ce cunosc diverse persoane - potenţiali parteneri/partenere - să nu facă altceva decât să compare mental modelul din mintea lor cu persoana din faţa lor. Uneori, aceşti oameni nu au încredere în sentimentele lor, nu îşi permit să simtă, crezând că doar în acest mod vor lua o hotărâre bună pentru ei. Există la astfel de persoane convingeri înrădăcinate, conform cărora sentimentele îi încurcă în luarea unei decizii, că sentimentele trec, motiv pentru care nu este important să ţină cont de ele.
Nu este o reţetă…, este posibil pentru unii acest filtru să le fie de folos. Există însă şi câteva dezavantaje pe care dorim să le amintim. Este posibil să se piardă tocmai partea umană - afecţiune, spontaneitate - a relaţiei, a interacţiunii şi să ajungă să îl trateze pe celălalt cu o atitudine interesată şi calculată. De asemenea, faptul de a lua în mod controlat o decizie nu înseamnă că îţi dă posibilitatea de a controla toate aspectele vieţii. Poţi avea doar iluzia controlului şi poţi fi luat şi mai mult prin suprindere de situaţiile neprevăzute. Gândind în mod raţional la toate calităţile pe care ar trebui să le aibă, poţi deveni un partener perfecţionist, căutând cu minuţiozitate dacă persoana îndeplineşte toate criteriile. Pe scurt, dacă sunteţi o astfel de persoană, care analizează şi interpretează fiecare detaliu al vieţii, ar fi bine dacă, măcar din când în când, aţi reuşi să vă opriţi şirul gândurilor, să vă relaxaţi şi să simţiţi.

Dumnezeu îmi arată dacă celălalt e persoana potrivită pentru mine

Celălalt filtru, aplicat în alegerea partenerului, este cel al sentimentelor, în care există tendinţa de a-l privi pe celălalt doar în funcţie de ceea ce simţim faţă de el. Uităm însă uneori că sentimentele pot reflecta de multe ori starea noastră interioară şi mai puţin calitatea relaţiei cu celălalt, gradul de compatibilitate. Auzim uneori afirmaţii de genul „din clipa în care am văzut-o/l-am văzut am ştiut, am simţit pace“. Aceste persoane au mare încredere în senzaţiile şi sentimentele lor, pe care se bazează în totalitate atunci când iau o hotărâre. Poate fi un alt stil, potrivit pentru unii, dar care presupune şi o serie de riscuri. Dacă ceea ce ai simţit nu a fost iubire, ci doar atracţie? Dacă atracţia dispare sau se transformă şi după nuntă nu mai simţi la fel?
Dacă cele două stiluri la care ne-am referit până acum sunt potrivite pentru fiecare, în funcţie de stilul personal, dar presupun şi riscuri şi trebuie privite cu anumită rezervă, acest ultim filtru este pentru fiecare. Astfel, chiar dacă nu eşti neapărat o persoană foarte credincioasă, poţi îndrepta un gând, o rugăciune către Dumnezeu, pentru a te ajuta să vezi dacă persoana la care te gândeşti este într-adevăr potrivită pentru tine. Chiar dacă răspunsul nu va apărea uneori chiar la momentul cerut, pe măsură ce vei dobândi pacea în suflet, va apărea şi certitudinea care te va ajuta apoi să treci şi prin momente mai tensionate ce vor apărea.

Înfrânarea

Castitatea este dovada cea mai puternică a faptului că omul nu este un biet rob al instinctelor, ci este suveran și stăpân peste toate pornirile pătimașe pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le poate domina...

Prin castitate, creștinul saltă mai presus de sine, făcându-și loc printre îngeri.

(ÎPS Justinian Chira, ”Cuvintele părintelui, un ghid al frumuseții lăuntrice”)

Ne punem întrebarea dacă şi băiatul trebuie să fie pretenţios. Şi el trebuie să fie pretenţios şi să caute să aibă conştiinţa de sine, adică să ştie exact ce vrea

„Cred că trebuie să avem o preocupare pentru ideal. Cu cât tinzi mai sus, cu atât ţi se măreşte posibilitatea să şi ajungi la acest ideal. Fetele trebuie să fie foarte pretenţioase cu prietenii lor. Acest lucru înseamnă a se preţui la valoarea exactă. Orice om are o valoare. Pe de o parte trebuie să recunoaştem starea de păcătoşenie, să avem conştiinţa de sine că, în faţa Creatorului, suntem mici, iar pe de altă parte să conştientizăm că suntem regi ai creaţiei, peste care Dumnezeu ne-a pus să fim stăpâni. Dacă suntem stăpâni, trebuie să avem comportament de stăpân, nu de slugă. Văd adesea fete care nu se preţuiesc, care nu au demnitate şi care îşi pierd din fineţea pe care Dumnezeu le-a dăruit-o. De aceea este bine să realizăm această stare pe care o avem, această pretenţie că suntem parte din focul dumnezeirii. Dacă îţi menţii aceste pretenţii întotdeauna, fata va fi abordată de un băiat la măsura pretenţiilor ei. Prin pretenţie nu trebuie să se înţeleagă că o fată trebuie să fie mândră.
  Ne punem întrebarea dacă şi băiatul trebuie să fie pretenţios. Şi el trebuie să fie pretenţios şi să caute să aibă conştiinţa de sine, adică să ştie exact ce vrea. Fiecare dintre cei care au o relaţie de prietenie doreşte împlinirea în căsnicie. Înlăuntrul căsătoriei se lucrează împreună pentru realizarea scopului final. Scopul vieţii creştine în final va fi salvarea sufletelor noastre întru fericire.
Căsătoria presupune, la un moment dat, mucenicie. Aţi observat că la Taina Cununiei se cântă troparul Sfinţilor Mucenici. Această cântare reprezintă o recunoaştere a noastră că suntem conştienţi de crucea pe care am luat-o. Căsătoria este indisolubilă. De aceea trebuie să fim foarte atenţi când facem pasul spre căsătorie. Când căsnicia merge, trebuie să mulţumim lui Dumnezeu, iar când nu merge, să procedăm cu înţelepciune. Dacă am recomandat ca o fată să fie pretenţioasă, m-am referit la starea de dinaintea căsătoriei. Este o artă să exişti într-o căsnicie. Căsnicia nu este un contract pe care îl încadrăm şi atât. Avem chemarea ca soţul să-L reprezinte pe Hristos, iar soţia să reprezinte Biserica“.

Părintele Nicolae Tănase