Legenda fecioriei

A fost odată un împărat, Împăratul Răsăritului, foarte bogat şi foarte puternic. Nimeni nu îndrăznea să pornească război împotriva lui, pentru că armata sa era numeroasă şi ostaşii săi erau foarte viteji. De multă vreme Împăratul Apusului avea de gând să îi ocupe tronul, dar nu găsea nici o cale sa îşi îndeplinească dorinţa. Aşa ca a promis mari demnitati celui care avea sa îi spună cum poate să îl învingă pe Împăratul Răsăritului. Mulţi oameni au venit cu tot felul de idei, dar niciuna nu era destul de bună. Plictisit să stea de vorba cu oameni lacomi dar grei de cap, împăratul a hotărât să i se taie capul celui care îi va mai spune vreo idee nefolositoare. Şi, nu după multă vreme doua-trei capete au zburat. De atunci au încetat să se mai ofere sfetnici pentru înfrângerea Împăratului Răsăritului. Până când, la poarta Împăratului Apusului a ajuns un vrăjitor bătrân, cocoşat, cu faţa hidoasă.
- Măria Ta, am eu un leac pentru împlinirea dorinţei tale.
- Să îl aud, spuse împăratul.
- Trebuie să îi slăbim armata.
- Nu e o idee nouă...
- Dar eu ştiu cum o vom face.
Şi vrăjitorul l-a sfătuit să trimită nişte negustori în ţara Împăratului Răsăritului, care să vândă nişte vin fermecat.
- Cine va bea din el va avea pofte trupeşti foarte mari, care nu îl vor părăsi decât după ce se va împreuna cu mai multe femei. Vom distruge bărbaţii, făcându-i să alerge după femei. Familiile lor vor fi distruse.
- Dar femeile vor încerca să îşi convingă bărbaţii să nu bea din acest vin.
- Mai întâi vom trimite câţiva filosofi care vor învăţa poporul că nu e nimic rău ca bărbatul să trăiască cu mai multe femei. Şi ideea asta îi va cuceri pe bărbaţi mai repede decât i-ar fi cucerit orice armată. Pe tineri îi vom convinge că fecioria nu foloseşte la nimic. Chiar şi fetelor o să le placă ideea asta.
- Dar până să ajungă vinul să facă prăpăd în popor, Împăratul Răsăritului şi sfetnicii lui îi vor goni pe negustorii noştri. Nu le va fi greu să îşi dea seama că această băutură poate distruge un popor întreg.
- Asta aşa e. Dacă o dam mai întâi oamenilor simpli, Împăratul Răsăritului îşi va da seama că e o otravă. Dar, dacă îl ameţim mai întâi pe împărat, daca îi ameţim pe cei de la curte, nu vom avea necazuri. Iar poporul se va lua după ei. Atâta doar, că ne trebuie filosofi vicleni, ca să îi convingă pe cei de la curte că plăcerea trupeasca e singurul lucru de preţ în viaţă. Să îi convingă că familia şi păstrarea fecioriei până la nuntă trebuie să devină amintiri.
- Aşa să fie. Cât va dura ca să cucerim împărăţia duşmană?
- Mult, Măria Ta, zece ani. Peste zece ani îi vom ataca, şi nu vor putea să se mai apere. Vor fi cârpe, nu ostaşi. E mult timp, e adevărat. Dar ştiu că tot de zece ani aştepţi să afli o cale de a o cuceri şi până acum nu te-a ajutat nimeni.
- Dacă peste zece ani nu îi cucerim, capul tău va fi tăiat de calau. Dacă îi cucerim, vei fi primul meu sfetnic.
- Aşa să fie. Mă duc să pregătesc vinul.
După un an de zile, negustorii Împăratului Apusului reuşiseră să îşi găsească muşterii la curtea Împăratului Răsăritului. Împăratul însuşi zisese la un ospat că vinul acestora e cel mai bun vin pe care îl băuse vreodată. Cu toate acestea, el îşi dăduse seama că această băutură putea aduce mari tulburări în împaratia sa. Şi ceruse ca vinul fermecat să se vândă la un preţ foarte mare, ca oamenii din popor să nu îl poată cumpăra. Mai ceruse chiar pedepsirea oamenilor simpli care vor bea licoarea fermecată.
- Îţi dai seama că ne întârzie planurile?, îl întrebă Împăratul Apusului pe vrăjitor.
- Nu e nimic grav, Maria Ta. Mai întâi o să slăbească conducătorii, aşa că poate nu va mai fi nevoie de un război. Dar eu cred că oamenii simpli vor găsi o cale să facă rost de vin de-al nostru. Şi vei vedea că până la urmă Împăratul Răsăritului îşi va pierde minţile şi îi va lăsa pe oameni să bea ce le pregătim noi. Nu trebuie să ne neliniştim. Vei vedea că, deşi fiul împăratului nu s-a lăsat convins încă să guste din ea, pentru că împărăteasa i-a dat o educaţie aleasă, până la urma va bea şi el. Şi dacă bea fiul împăratului, nici un tânăr sau tânăra nu va mai sta departe de vinul nostru. Şi dacă îi câştigam pe tineri, cine se mai lupta cu noi peste ani de zile? Bătrânii? N-au nici o şansă. O armată din bătrâni şi bolnavi nu poate porni la luptă.
- Da, oricum am auzit că sfetnicii bătrâni sunt singurii care consideră băutura noastră o primejdie pentru împaratia lor. Nu-i nimic, vor muri de bătrâneţe, unul câte unul.
Încetul cu încetul, dezmăţul prindea în ghearele sale din ce în ce mai mulţi dregători, pe soţiile lor şi pe tinerii care se apropiau de vârsta la care ar fi trebui să îşi întemeieze o familie. Sub privirile îngăduitoare ale părinţilor, fetele tinere o luau pe calea desfrâului. Împăratul Apusului îşi freca mâinile de bucurie. Aproape jumătate din dregători cumpărau licoarea în cantităţi tot mai mari. Victoria pe care o prevăzuse vrăjitorul părea a fi din ce în ce mai aproape. Dar, când Împăratul Apusului era convins că nimic nu îi va putea sta împotrivă...
Fiul Împăratului Răsăritului a anunţat că vrea să îşi aleagă mireasă. Ca de obicei, sfetnicii care avea fete de măritat aşteptaseră cu sufletul la gură acest moment. Fiecare îşi dorea să se înrudească cu împăratul. În fiecare generaţie solii anunţau cu surle şi trâmbiţe că se caută "cea mai frumoasă şi cea mai înţeleaptă fată" pentru fiul împăratului. Acesta avea o zi întreagă timp să îşi aleagă fata căreia să îi dăruiască inima. În ţinuturile lor era obiceiul ca, de îndată ce împărăteasa aducea pe lume un fiu, dregătorii şi soţiile lor se grăbeau să mai facă copii, până ce aveau o fată care ar fi putut deveni viitoarea împărăteasă. Numai dregătorii foarte bătrâni erau lipsiţi de aceasta ocazie. Ceilalţi erau mândri că fiicele lor avea şansa de a fi luate în căsătorie de prinţ.
De data aceasta mesajul solilor trimişi să vestească alegerea miresei era puţin schimbat: "Tânărul prinţ caută cea mai frumoasă şi cea mai înţeleaptă fecioară, pentru a o lua de soţie..." Pe vremea când împăratul fusese tânăr, toate fetele nemăritate erau fecioare, acum însă lucrurile se schimbaseră. Vestea aceasta a adus tristeţe în multe familii de dregători, în care vinul fermecat era stăpân. Fetele care, convinse că fecioria nu mai are nici o valoare, trăiseră în desfrâu plângeau cu disperare. Tânărul prinţ era atât de frumos...
A venit şi ospăţul din ziua alegerii tinerei mirese. De obicei, prinţii aveau de ales dintr-un număr mare de fete. Dar, de data aceasta, numai zece fete veniseră îmbrăcate în alb... Celelalte îşi pierduseră fecioria, cu sau fără voia părinţilor lor. Dar nici una din ele nu renunţaseră la gândul de a cuceri inima prinţului. Sperau că prinţul se va răzgândi, că nu va fi mulţumit de frumuseţea fecioarelor şi ca va mai organiza încă un ospat... Aşteptau cu inima strânsa ca prinţul să se răzgândească şi să le dea tuturor fetelor şansa de a lua parte la ospăţ. Dar aşteptarea lor a fost zadarnică. Din cele zece fecioare, una era foarte frumoasă şi foarte înţeleaptă. Prinţul nu a şovăit şi i-a cerut mâna.
Aşa cum era de aşteptat, în familiile dregătorilor făcuţi de ruşine au fost numai lacrimi, tristeţe şi jale. Unele fete regretau că au urmat pilda părinţilor lor şi au trăit în dezmăţ. Altele, care avuseseră o creştere bună, regretau amarnic că nu şi-au ascultat părinţii. Dar era prea târziu. Fiecare dintre ele îşi dorise să fie admirată de prinţ, chiar şi pentru câteva clipe. Acestea ar fi trebuie să fie momente foarte importante pentru viaţa unei fete de dregător. Chiar dacă alta ar fi fost aleasa... Însă de data aceasta cele mai multe fete fuseseră lipsite de asemenea cinste. Şi ruşinea le apăsa sufletele.
A venit şi nunta împăratului. Mirii străluceau de frumuseţe. Înainte de începerea ospatului, spre surprinderea tuturor, bătrânul împărat a spus:
- Am văzut câte lacrimi a adus vinul desfrâului în imparatia noastră. Din cauza asta s-au împuţinat fecioarele de la curte. Îmi dau seama că nu am făcut bine că i-am primit pe neguţătorii aceia la noi. Îmi dau seama că am greşit. Dar tot acum îmi dau seama ce fiu de încredere am. De aceea, îl voi lăsa pe el să conducă. De azi, mă retrag de la conducerea împaratiei. Am un urmaş mult mai vrednic de o asemenea cinste. Ultima mea poruncă este aceasta: falşii filosofi, învăţătorii desfrâului, şi toţi negustorii vinului fermecat să fie goniţi de aici, şi toată băutura lor să fie aruncată. Cum a distrus fecioarele de la curte, vinul putea distruge un popor întreg.Hotărârea împăratului i-a luat prin surprindere pe toţi. Nici măcar tânărul prinţ nu se aştepta la aşa ceva. Dar, cuvântul împăratului era lege pentru toţi. Prinţul i-a luat locul, şi negustorii vicleni au fost izgoniţi din împărăţie. Iar vechile rânduieli şi-au reintrat în matca lor, spre disperarea Împăratului Apusului. Şi a vrăjitorului care nu a mai apucat să ajungă mare sfetnic...

Din cartea "Tinerii si sexualitatea", Repere pentru mileniul III
Autor Danion Vaslie
Editura Egumeniţa, Craiova, 2007
(pg. 259-262)

O "legenda" atat de inspirata! Cati "filozofi ai vinului si negustori vicleni" sunt in vremurile acestea? Ii gasim peste tot, la chioscurile de ziare, in emisiunile tv care promoveaza promiscuitatea...sunt in spiritul vremii! Au patruns si in gradinite si in scoli!
Tactica lor este atat de vicleana, incat tinerii (si nu numai) se lasa corupti de "vinul desfraului" fara sa observe "spalarea pe creier" la care e supusa lumea de azi.

De aceea am ales aceasta legenda a FECIORIEI scrisa de teologul Danion Vasile.
Sa ne luminam, sa ne deschidem mintea si sufletul, sa pastram adevaratele valori, curatia inimii (curatia trupeasca si sufletesca) si demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.

Scrisoare catre o fetita din zilele noastre

Maica Gavrilia - Asceza Iubirii , Scrisori, p.415-416

Scrisoare către S.V., o fetiţă din zilele noastre 
Leros, 10-2-1992

…Când vei citi această scrisoare, eu voi fi plecat deja din această lume şi tu vei fi devenit deja o tânără domnişoară. Aşa încât, poate vei găsi interesante aceste câteva gânduri despre subiectul atât de important al iubirii – al iubirii care te va uni într-o zi cu un tânăr.
Va veni o vreme când vei simţi că inima ta bate mai tare,aşa cum se spune, pentru un anumit băiat…În timpurile acestea ale noastre, lucrurile s-au schimbat destul de mult. Acum tinerii se grăbesc să îşi “trăiască viaţa”, să acumuleze cât mai multă experienţă, cât mai curând… Şi totuşi, orice lucru-la timpul lui, la timpul lui binecuvântat.

Ai grijă, dragă S.. Mulţi tineri se vor apropia de tine în numele dragostei. E ceva natural, dat fiind că dragostea este primul lucru minunat din viaţa noastră. E ca o mică floare care-şi deschide corola către soare într-o dimineaţă frumoasă de primăvară, fără să ştie prea bine ce se petrece…şi astfel devine confuză…

Bineînţeles, ne flatează să auzim că suntem iubiţi de cineva. Totuşi, aceasta nu este întotdeauna dragoste. Azi, ei pot să ne dorească pe noi…Şi ceea ce vor azi, mâine pot să nu mai voiască – poate pentru că altceva le-a atras atenţia şi doresc acel lucru pentru a-şi satisface dorinţele.
Apoi, când intrăm în Taina Căsătoriei, dacă sub hainele noastre frumoase avem un trup stricat şi necurat, Dumnezeu nu va binecuvânta această căsătorie…

Atunci când un tânăr te va iubi cu adevărat, îţi va iubi sufletul; şi tu îl vei iubi pe al lui. Apoi, nu vei mai avea nevoie de nimic. Pentru că amândoi veţi simţi că legătura dintre voi este sfântă pe măsură ce vă veţi cunoaşte unul pe celălalt. Şi, în timp, veţi descoperi fiecare comori în inima celuilalt.

O asemenea Căsătorie, o asemenea unire va fi binecuvântată de Dumnezeu şi nu va cunoaşte divorţul, avortul sau orice altceva contrar poruncilor dumnezeieşti. O asemenea Căsătorie aduce în lume copii binecuvântaţi, aşa ca tine; pentru că şi părinţii tăi au trăit în sfinţenie căsătoria lor.
Ştii, dragă S., o căsătorie departe de Dumnezeu şi de Sfânta Împărtăşanie este de asemenea şi departe de virtute. Este ameninţată de infidelitate, adulter şi alte pericole. Copiii care vor creşte într-o atmosferă atât de tristă s-ar putea să urmeze căi periculoase ce îi vor duce la prietenii greşite, companii proaste, violenţă şi droguri.

Ai grijă – până când va veni vremea când vei fi sigură de dragostea pe care tu şi alesul inimii tale o aveţi unul pentru celălalt. Nu te pripi! Sunt mulţi care îşi doresc doar puţină “carne”, poate pentru că ei înşişi nu au mai mult de oferit.

Bucură-te, dragă S.. Fii întotdeauna pe calea lui Dumnezeu, acolo şi aşa cum El îşi doreşte să fii. Ai dragoste, mereu, pentru părinţii care ţi-au dat viaţă şi de asemenea pentru toţi şi pentru toate.
Fii întotdeauna copilul Lui binecuvântat.

Se mai meritã sã ţii fecioria în ziua de azi?

Intrebari si raspunsuri despre feciorie preluate de pe site-ul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil. Raspunsurile sunt si din partea Maicii Siluana , dar si din partea celorlalti cititori, prieteni dragi, care si-au deschis sufletul cu multa dragoste si caldura.

Se mai meritã sã tii fecioria în ziua de azi?
Adina
*
Draga mea Adina, Oare de ce mã doare întrebarea ta mai mult decât durerea ta care rãzbate prin ea? De obicei, ce ajunge la mine printr-o întrebare este durerea celui care îmi scrie, sau nedumerirea lui, sau provocarea pe care mi-o aruncã! Foarte rar mi se întâmplã sã mã opresc la expresia mesajului. Acum însã e cu totul altfel: peste durerea ta de copil cuminte care suferã, poate, cã e vitregit de plãcerile pe care-şi închipuie cã le-ar avea dacã şi-ar putea "permite deliciile" interzise, şi pe care le comparã cu plãceri (ne)vinovate deja cunoscute, dar sancţionate de mustrãri de conştiinţã, mai e o durere. E cu adevãrat, o durere peste durerea ta realã. E ca un bolovan, ca pe o povarã cãzutã peste tine şi nãvãlitã acum şi peste mine. E întunericul acestei lumi încuibat în fiecare cuvânt pe care-l foloseşti pentru a-ţi exprima durerea.

În primul rând e vorba de acest "se" cu care îţi începi mesajul. Da, e o lume în care lucrurile se sparg, se stricã, se întâmplã şi nu e nimeni vinovat sau responsabil pentru asta. Îmi dau seama cã nu e opţiunea ta, ci o "moştenire", o adoptare a felului în care se vorbeşte...

Apoi expresia "mai meritã" este şi ea o dovadã dureroasã a precaritãţii valorilor noastre care uneori au preţ, alteori nu, pentru cã nu "se mai poartã" sau "a trecut sezonul" şi stocul rãmas, se dã cu "preţ redus", la "mâna a doua" (în limba englezã)... Iatã cum, tu însãţi te întrebi dacã n-ar fi cazul sã renunţi la preţul tãu (pe care nici mãcar nu-l cunoşti, pentru cã-l cauţi pe piaţa "zilei de azi"). Da, copil iubit, pe tine te dispreţuieşti punându-ţi la îndoialã fecioria, pentru cã fecioria nu este o stare anatomico-fiziologicã, ci eşti chiar tu. Tu eşti Adina fecioara. Tu, fecioarã eşti Adina şi vei fi Adina şi dacã nu-ţi vei mai ţine fecioria, dar vei fi rãnitã în fiinţa ta şi asta nu neapãrat pentru cã ţi-ai pierdut fecioria, adicã integritatea, ci pentru cã n-ai mai vrut "s-o ţii" pentru cã nu "se merita" şi pentru cã ai evaluat-o la preţul pietii din "ziua de azi"!

Ştii, Adina mea, când o fatã îmi scrie despre durerea ei de a nu fi iubitã, de a nu putea iubi, de a fi iubit şi a fi fost dezamãgitã, rãnitã, prãsitã, umilitã, înţeleg altfel durerea şi Domnul îmi deschide inima ca sã mângâi acea durere pentru cã El înţelege tot şi poate vindeca orice durere când omul se întoarce la El. Înţelegi, fetiţa mea? Una e sã-ţi pierzi fecioria "din dragoste", fie ea naivã sau pãtimaşã, şi alta e sã n-o mai ţii pentru cã nu se mai meritã!

Te rog, om drag, te rog, fetita mea, ai grijã de tine şi vindecã-ţi sufleţelul înainte de a-l ucide fãrã sã ştii de ce!

Te îmbrãţişez cu durere, cu dragoste şi cu nãdejde în Domnul,
M. Siluana
***

Maicã,
Prietenul meu mã pãrãseşte pentru cã sunt virginã , îmi spune cã sunt anormalã din cauza acestui lucru...
Mai existã bãieţi care vor sã se cãsãtoreasca cu o fecioarã?
Mai sunt bãieţi care au rãbdare pânã dupã cãsãtorie?
Sunt aşa pesimistã în aceste lucruri, mi-e fricã sã nu rãmân singurã...
Vã mulţumesc pentru rãspunsuri mult de tot şi Doamne Ajutã!
X.
*
Dragii mei bãieti,
Vã rog mult, mult, mult sã rãspundeti voi la aceste întrebãri!
Vã multumesc şi vã aştept cu drag şi încredere.
M. Siluana
***

Pot sã zic şi eu ceva referitor la cazul ãla cu fata care era întristatã pentru cã o pãrãseşte prietenul doar pentru cã e curatã?
Eh, dar mã pun şi zic eu, maicã, ce cred! Şi mã gândesc aşa cã... v-am mai zis, dar acum observ şi alte lucruri mai triste. Am o cunoştintã care a dorit cu tot dinadinsul sã îşi rãneascã acest dar pentru cã se simţea anormalã.

S-a lovit şi ea de problema asta şi o considerau cei din jur anormalã, nu voia sã se zicã despre ea cã are probleme, o problemã, chestii. Şi ea a aplecat urechea la fel de fel de chestii (sper sã nu aplec şi eu în viitorul apropiat / îndepãrtat) şi a fãcut ce trebuia sã facã tocmai ca sã nu se mai creadã asta despre ea...

Evident cã a zis cã nu e cine ştie ce, dar eu am fost martorã la decizia ei, deşi îi era pe de o parte fricã de ce voi zice despre ea cã a fãcut acest pas. Când mã anunţase de decizia / gândul ei, efectiv mã simţeam martora "unei crime" unde nu puteam face nimic, nu suportam ideea sã fiu aşa neputincioasã faţã de un lucru atât de dureros care va urma în viitorul apropiat / îndepãrtat! M-a durut!

Iar acum sunt martorã la felul ei de a fi, cum se chinuie sã atragã indivizi, cum... maicã, se chinuie! Pe mine mã doare sã mã uit la ea, şi sã vad mereu câte o schimbare la ea, la felul ei de a fi!

Se chinuie! E de-a dreptul sfâşietor sã priveşti la felul omului de a fi, şi cum îşi împoponţoneazã fel şi fel de chestii, doar pentru a fi curtatã şi nu a rãmâne singurã, şi de fricã de a nu se spune despre ea ori cã e proastã, ori cã e urâtã, cã are vreo problemã!

Mã doare! Dar mai departe de asta, e prietenia mea cu ea! E dureros cum foloseşte fel şi fel de "superficialitãţi", "minciunele" (cum ziceţi dumneavoastrã), ca sã obţinã o iubire din partea unui bãiat şi sã nu fie pãrãsitã! În profunzimea ei e un om bun! Dar se rãneşte singurã aşa mult! :( ( şi se vede cum se minte singurã, cum cautã argumente şi pare sã îmi prezinte lucrurile ca şi cum nu e cine ştie ce chestie.

Eh, asta am vrut sã zic. Adicã sã învãţãm de la rãnile altora, ca sã nu pãţim şi noi la fel! Iar eu cunosc prea multe ca sã mã scuz pentru prostia fãcutã, sau ca sã mã mint şi sã fac ce nu trebuie fãcut, şi ca sã nu aleg ce trebuie! Consider cã multã lume face lucruri dureroase şi din neştiinþã, şi poate şi vor sã fie neştiutori, ca sã nu fie responsabili, sã nu se simtã responsabili!
Vã iub.! F.
*
Draga mea F,
Multumesc mult, mult pentru mesajul tãu! Cred cã nu mai are nevoie de nici un comentariu!
Sã dea Bunul Dumnezeu sã fim întelepţi şi sã învãţãm şi din experienţa celorlalţi şi sã ne rugãm pentru cei care suferã lângã noi ca sã înveţe şi ei mãcar din propria durere!
Cu drag şi preţuire,
M. Siluana care şi ea te iub.!

Mă rog pentru cei pe care nu îi învaţă nimeni despre frumuseţea sufletului lor

Despre feciorie - gândurile mele
Mi-au plăcut foarte mult gândurile lui F. pe tema fecioriei, pentru că veneau dintr-o inima curată, şi dau slavă lui Dumnezeu pentru că mai exista tineri care conştientizează ce este fecioria atât fizică, cât şi spirituală, şi pun mare preţ pe ea. Nu am avut această bucurie a fecioriei, pentru că nefiind creştină practicantă la vremea respectivă, nu exista în capul meu decât ideea de virginitate, idee desuetă după părerea celor mai mulţi (aşa m-am lăsat şi eu influenţată, că deh, dacă zice "toată lumea", înseamnă că aşa e, cum zic ei... câtă inconştienţă!). Aşadar, urmând filozofia consumismului ("Trăieşte clipa", "marea dragoste", "suflete pereche"), am oferit această virginitate iubitului. Nu ştiu dacă o fată virgină, care chiar dacă nu a păcătuit trupeşte, dar nu e conştientă de latura duhovnicească personală, mai poate fi numită fecioară.

Cred că este mare nevoie de misionarism în rândul tinerilor care trăiesc departe de Biserică. Până la 22 de ani, nu am întâlnit pe nimeni care să-mi spună de ce nu e sănătoasă această filozofie a consumismului. Teorie de genul "să nu faci prostii cu băieţii" am mai auzit, dar DE CE să nu faci prostii cu băieţii nu mi s-a spus. Săracii părinţi, nici ei nu ştiu. Pentru mine fecioria a însemnat schimbarea modului meu de a vedea lucrurile şi de a simţi, pentru că aşa am început să fac diferenţa între adevăratul Bine şi Rău, astfel încât să mă schimb, să cresc, să mă pot apăra crezând în Adevărul propovăduit de Biserică. Am văzut însă că este mult mai uşor pentru cineva care nu a păcătuit trupeşte să-şi păzească mintea şi inima de ispite. Însă unii din cei care au trăit în păcat şi care doresc să se îndrepte, recunosc mai repede de la cine vin gândurile şi cu ce scop. Asta o zic pentru că am văzut şi fecioare, care atunci când au ispite (care nu se manifestă deschis ca la cele ce şi-au pierdut fecioria), nu prea ştiu să se apere de gândurile şi emoţiile pe care le strecoară vrăjmaşul, pentru că nu-şi dau seama că ceea ce simt e păcat.

Dau slavă lui Dumnezeu că mai sunt tineri ca F, şi mă rog pentru cei pe care nu îi învaţă nimeni despre frumuseţea sufletului lor.

Maica Siluana, mă bucur foarte mult să vă citesc aici pe site!

Doamne ajută!

A.

*
Mulţumesc, om drag!

Mulţumesc mult, mult, om drag! Mulţumesc şi binecuvântez o discuţie pe această temă pe site-ul nostru. Cred că ar fi de mare folos cât mai multe mărturii despre bucuria fecioriei sau despre durerea pierderii ei pentru tot sufletul care caută fericirea!
Bucurie sfântă şi curaj pe Calea ei!

Cu dragoste şi respect,

M. Siluana

E păcat să faci dragoste înainte de căsătorie, ca dovadă a iubirii tale?

Foto Iulian Nistea

Scrisoare către Diana

Draga Diana,

Mă întrebi dacă e păcat să faci dragoste înainte de căsătorie, ca dovadă a iubirii tale. Încerc să-ţi dau un răspuns pe măsura înţelegerii tale, în tema aceasta atât de importantă şi delicată a iubirii.
Îmi spui că în filmele de la televizor şi peste tot este prezentată normală viaţa sexuală a doi tineri care se iubesc şi că astfel ei îşi manifestă şi mai mult iubirea pe care o au unul pentru altul, chiar dacă nu sunt căsătoriţi.
Oare chiar aşa să fie? Să ne uitam un pic în jurul nostru.
Dacă ar fi adevărat, nu ar mai fi atâtea inimi frânte, suflete rănite şi vieţi sfărâmate. Omul nu este numai trup, ci este trup şi suflet. Când doi oameni se unesc, ei se unesc şi sufleteşte. Iar dacă nu au binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lor, ei trăiesc în păcat, iar păcatul aduce moartea. Nu mor ei, dar moare dragostea dintre ei pentru că aceasta s-a întinat, s-a murdărit cu păcatul săvârşit. Dumnezeu doreste sa ne apere de suferintele provocate de destramarea relatiilor, de rănile sufletești și de boli.

Trupul ne poarta sentimentele, mintea și sănătatea, de aceea e bine sa avem mare grija de el. Oamenii cauta adesea sa se simta impliniti prin relatiile trupesti si cred, in mod gresit, ca nevoile lor psihologice sau sentimentale sunt de natura trupeasca. Rezultatul acestei atitudini este un mare gol interior, căci ei încearcă sa umple cu plăcere fizica un gol afectiv, psihologic sau sentimental. Când iubeşti şi investeşti tot ce ai mai bun într-o relaţie de prietenie, ţi se pare corect ca cel pe care îl credeai iubitul tău să te părăsească după ce i-ai „demonstrat” cât de mult îl iubeşti? Dumnezeu nu doreşte ca omul să sufere, să fie nefericit, şi în toate poruncile Sale a pus înţelepciunea Sa. Toate le-a dat cu înţelepciune şi cu un rost anume.
Abstinenta înainte de căsătorie ne apără tocmai de aceasta incercare de a ne rezolva în mod greșit problemele afective. Așteptarea ne învață sa identificam problemele, sa le ținem piept și sa încercăm sa le rezolvam.

O fată iubeşte cu tot ce are ea, deplin, complet, ea dăruieşte iubire şi se dăruieşte, dar aceasta o săvârşeşte de multe ori pentru a „demonstra” iubirea ei, ca probă cerută de cel care se numeşte pe sine prietenul ei. Dar ce să însemne asta, de fapt? Nimic altceva decât o lipsă de maturitate în gândire, în simţire, în sufletul acelei persoane care cere dovezi. Dacă e nevoie de o astfel de dovada, va fi mereu nevoie de dovezi de tot felul în continuare, pe parcursul acelei aşa-zise prietenii. Câte fete care şi-au demonstrat iubirea mai sunt azi cu prietenii lor? Câte fete au avut tentative de sinucidere când s-au văzut părăsite de iubiţii lor, de cei care doreau o dovadă din partea lor? Tinerii care caută astfel de dragoste, mărturisesc, în mod inconştient, că ei înşişi nu au mai mult de oferit.
O astfel de tânăra am cunoscut şi eu, era cea mai bună prietenă a mea. În cazul ei, altul a fost motivul, şi anume, frica de a nu rămâne singură, frica de a nu fi iubită, frică născută din necunoaşterea lui Dumnezeu.

O fată frumoasă cu calităţi şi defecte, se gândea mereu de ce ea nu are nici un prieten, şi toate colegele şi prietenele ei au un prieten cu care se plimba ţinându-se de mână? I se părea atât de frumos să te plimbi de mână cu un băiat...Cu toate acestea, se gândea ca ea nu va cunoaşte niciodată un băiat şi nu se va căsători niciodată. Nu i-a spus nimeni niciodată că ea e frumoasă! Nu s-a plimbat niciodată cu un băiat de mână. Până când, într-o zi a cunoscut un băiat. În sfârşit, speranţele ei au prins viaţă! Acum avea şi ea un prieten. Acum şi ea se poate plimba cu un băiat de mână! În sfârşit. Acesta e! Cu el, se gândea fata, mă voi căsători! El e alesul. Îl iubea. Şi se amăgea singură, că din moment ce cu ea se plimba, cu ea vorbea, pe ea o săruta, trebuie să o iubească! Ce dacă nu i-a dat nicio floare, ce dacă nu i-a spus niciodată că e frumoasă, toţi prietenii lui o salutau şi vorbeau cu ea şi le spuneau că „le stă bine împreună”. Îl iubea pe el pentru că el îi acorda atenţie. Până acum nu-i mai acordase nimeni atâta atenţie, deci, se amăgea ea în continuare, precis mă iubeşte, în felul lui!... Ce face o fata când iubeşte? Se dăruieşte. Dă ce are ea mai de preţ! Dar băiatul i-a spus apoi că el nu o iubeşte. Cel în care îşi pusese nădejdea că o va lua de soţie, acum o părăsea. Rămasă singură, gânduri negre o înconjurau. Mai avea o prietena cu care mai ieşea uneori in oraş, în rest, stătea în casa. Parcă se ascundea, se izola de lume. Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat cu ea. Odată, ieşind, s-a întâlnit cu unul dintre prietenii lui, care i-a zis: "eşti frumoasă!"...În acel moment, în mintea ei a apărut un gând:" prea târziu" şi a început să râdă isteric...râdea, râdea şi se speria ea însăşi de râsul ei...prea târziu. Îmi spune şi mie acum cineva că sunt frumoasă!!!!... prea târziu... Au urmat zile în sir de durere. O durere sfâşietoare. Ce să facă acum? Cum va fi viaţa ei? Acum, chiar nu se va mai căsători niciodată!...Gânduri tot mai negre, de deznădejde, îi treceau prin minte. S-a gândit chiar să-şi ia viaţa. Nici nu mai deosebea noaptea de zi, visul de realitate. Într-un târziu şi-a amintit că a auzit cândva că e bine să te rogi timp de 40 de zile. Ce avea de pierdut? A început să citească Paraclisul Maicii Domnului. Timp de 40 de zile s-a rugat cu lacrimi şi a încercat să înţeleagă cuvintele rugăciunii, cu toată durerea pe care o avea în suflet şi care îi îngreuna citirea rugăciunii. Plângea întotdeauna dar se umplea de speranţă când ajungea la rugăciunea de la sfârşit: "am multe chipuri ale acelora care mai înainte de mine au mâniat îndurarea Lui cea bună, pe vameşi, pe desfrânaţi şi pe ceilalţi păcătoşi, cărora s-a dat iertare de păcate, pentru părere de rău şi mărturisire. Deci aceste miluite chipuri punându-le înaintea ochilor sufletului meu celui păcătos şi privind spre atâta îndurare primită de dânşii de la Dumnezeu, am îndrăznit şi eu, păcătosul, a alerga la milostivirea ta cea bună, o, preaîndurată Stăpâna; să-mi dai mână de ajutor şi să ceri la Fiul tău şi Dumnezeu iertarea păcatelor mele cele grele". Aşa, timp de 40 de zile s-a rugat şi a înţeles că nu se poate salva decât întorcându-se la Dumnezeu. S-a spovedit, s-a împărtăşit, şi-a împlinit canonul şi şi-a schimbat viaţa. A fost o schimbare, o ridicare, mai bine zis, de la moarte la viaţă."

Tânăra aceasta a scăpat cu viaţă, dar sunt atâtea „iubiri” care sfârşesc în moarte. Merită?

O tânără mi-a mărturisit odată că cea mai bună prietenă a ei, o fetiţă de 14 ani, care iubea foarte mult un băiat, s-a dăruit lui, considerând aceasta un pas firesc în iubirea lor. Cu toate acestea, după câteva zile s-au despărţit. Tânăra a suferit foarte mult şi a început să-şi plângă durerea tuturor celor din jur. După un timp, pentru a le demonstra că nu va rămâne singură, a început să se îmbrace tot mai provocator şi să se machieze. Era un chin, de fapt, ascuns sub masca aceasta. A urmat un alt „prieten”, apoi altul… Şi de la ce a pornit totul? De la o iubire mincinoasă sau prost înţeleasă.

Revin la ce spuneam la început. Păcatul ucide, păcatul aduce moartea iubirii.
Unde lipseşte binecuvântarea lui Dumnezeu, omul are de suferit.

Un băiat care te iubeşte nu va cere dovezi de iubire, el îţi va iubi sufletul şi tu îl vei iubi pe al lui. O asemenea căsătorie, o asemenea unire va fi binecuvântată de Dumnezeu, o asemenea căsătorie aduce în lume copii binecuvântaţi.
Când doi tineri se dăruiesc înainte de căsătorie, dau dovadă de neîncredere, pentru că ce altceva ar însemna că e nevoie de un act fizic pe lângă cel sufletesc? Iar după acesta, băiatul nici nu o mai iubeşte atât de mult pe iubita lui. Scade respectul său faţă de ea, chiar dacă a fost dorinţa lui. Apar reproşurile, iar lumina care era mai înainte în ochişorii lor frumoşi se stinge. S-au stins inocenţa, bucuria, nevinovăţia.
O iubire curată nu are nevoie de astfel de dovezi, iar dacă le cere, acolo nu este iubire curată. Dacă nu este biruită predispoziţia aceasta spre păcat, ea va continua şi în viaţa de familie, în căsnicie, unde nu va fi respectat căminul familial, denaturând frumuseţea căsătoriei.
Se petrec atâtea tragedii din cauza asta! După ce fata se căsătoreşte, nefiind fecioară, soţul îi poate reproşa că n-a fost cuminte, o poate jigni, pentru că n-a ştiut să se păzească, şi este foarte dureros. Mai mult decât atât, soţul va avea mereu un spin în inimă, o durere sau o teamă, că gândul soţiei ar fi rămas la cel cu care a căzut în păcat înainte de căsnicie, chiar daca in realitate nu este aşa.
Exista si tineri care nu le reproseaza sotiilor lor nimic din trecut, dar aceia sunt tineri cu o viata duhovniceasca, adica sunt maturi in gandire si stiu ca omul este o fiinta pretioasa si demna de a fi iubita, oricum ar fi aceasta. Iar asta se invata de la Dumnezeu.

Ramona

Fecioara

Zorica Lațcu

Ieșise-n vremea-aceea, poruncă împărătească:
"Tot omul care este de lege creștinească,
Rob fie el, ori slobod, să fie dat la fiare".
S-au strâns deci laolaltă creștini, mulțime mare:
Bătrâni albiți de zile, cucernici și blajini,
Copii, purtând tot cerul în ochii lor senini,
Bărbați în floarea vârstei, purtând în pieptul lor
Iubirea către Domnul, în val clocotitor;
Femei plecându-și ochii sub gene mătăsoase,
Ca-n mare cuviință să fie mai frumoase.
În urma tuturora zglobie și ușoară,
Ca-n zbor înalt de fluturi, venit-a o fecioară.
A fost o clipă lungă și ne-ncăput de mare,
Când fata îmbrăcată-n lumini, stătu-ntre fiare.
Leoaica cea cumplită, cu ghiara nemiloasă,
Se-ntoarse dinspre dânsa, culcându-se sfioasă.
Și înfruntându-și foamea năprasnică, un leu
A cunoscut copila, că-i de la Dumnezeu.
Și fiarele de dânsa nici cum nu s-au atins,
Ci, blânde, doar pământul în jurul ei l-au lins.
Dar fata cu blândețe atunci le-a dojenit:
"Dar pentru asta oare aicea am venit?
Doresc să mă-nțelegeți și să mă sfâșiați,
Căci negrăit de dulce e moartea ce mi-o dați.
Veniți, veniți prieteni, voi necuvântătoare!
De mult urât-am lumea și cele pieritoare.
Sfârșiți-mi dorul aprig de Mirele ceresc,
Veniți, mușcați-mi trupul, veniți, vă poruncesc!"
Astfel mucenița vorbit-a către fiare.
Dar toate-au stat cuprinse ca de-un cutremur mare.
Nici una dintre ele să muște n-a voit.
Zăceau în jurul sfintei, parcă le-ar fi trăznit.
Atuncea cu tărie fecioara zise lor:
"În sfânt numele Celui a toate țiitor,
Cel ce și pe voi toate, o, fiare, v-a zidit,
Vă poruncesc: să-mi rupeți cu colțul ascuțit,
Tot trupul, iar duhul să mi-l lăsați să vie,
Neprihănit, spre sfânta și marea cununie!"
Așa, cu sfântul nume al Domnului jurate,
Leoaicele veniră agale-ndurerate,
Lingând țărâna, parcă cerându-și iertăciune,
Dar neavând în ele defel sălbăticiune.
Au trebuit, silite de asprul legământ,
Să meargă la fecioara, să-i rupă trupul sfânt.
Nu scrie slova cărții deschis și arătat
Decât atât: că fata, când duhul și l-a dat,
Acele fiare, toate, în jurul ei s-au strâns,
Și, botul în țarână plecându-și-l, au plâns.

Scrisoare către o fată „care nu mai poate”

Marius Iordachioaia

Vrei să cedezi? Vrei să-ţi… “începi viaţa”? Să fii a lui, să vadă că-l iubeşti cu adevărat?
Dragostea lui te presează delicat… Nu-ţi cere nimic, dar… paradoxal, asta te face să simţi că… plesneşti! Tocmai generozitatea lui stârneşte şi aţâţă generozitatea ta… Tăcerea lui te face să vorbeşti într-una; şi vorbind, te goleşti, încet-încet, de orice rezistenţă… Şi asta, în mod bizar… te înspăimântă!
Privirea lui răbdătoare îţi smulge inima din piept…. Ce mai: îl iubeşti la nebunie!…
Atunci, ce te mai opreşte?!
A… Acea plăpândă şoaptă a conştiinţei, acea fărâmă de frică, acea “fisură”prin care ameninţă să se strecoare cele mai înfricoşătoare scenarii…
Păi, dacă e dragoste, ar trebui să fie totul în regulă, nu-i aşa?
Da, dar… Există, totuşi, un “dar”… care strică totul…
Da, ai putea să treci peste acest “dar”, peste această “frică”… numai că “după”, ea nu dispare, nu se dizolvă în actul iubirii, ci, dimpotrivă: creşte, creşte până umple inima, de parcă, prin “act” ar fi aflat tocmai mijlocul de a-ţi devora iubirea! Ai mai văzut şi auzit întâmplându-se asta, la cei din jurul tău…
Iubirea ta este imperfectă, e limpede… Are o “impuritate” care o face periculoasă, un virus care o poate transforma în vehiculul unei boli mortale pentru prietenia voastră….Şi pentru sufletul tău…
Atunci? Ce-ar fi de făcut?
În primul rând, nu renunţa la iubirea ta… E imperfectă, bolnavă, “vinovată”…. dar, e totuşi, iubire… iubirea ta…
De aceea cred că nu-i cazul să o lepezi, pentru că asta nu rezolvă problema, ci doar o amână…. Cred că trebuie să mergi cu ea la Doctor, la Tămăduitorul de iubiri…
Trebuie să faci asta, pentru că iubirile bolnave sunt izvoarele întregului blestem omenesc, ale tuturor dramelor noastre: avortul, abuzul infantil, divorţurile, toată acra nefericire din cârciumi, toată neagra amăgire de sine din bordeluri, toata artificiala fericire a “carierei” etc., toate sunt consecinţele unei iubiri bolnave…
DAR TREBUIE SĂ IUBIM! PENTRU ASTA NE-AM NĂSCUT! NUMAI AŞA PUTEM FI FERICIŢI! Cine nu ştie asta, cine poate ocoli acest adevăr?
Să nu renunţi niciodată la iubire… Acesta e dreptul fundamental al omului, darul lui Dumnezeu, piatra cea de mare preţ a fiinţei noastre, pentru care se merită să dai totul…
NUMAI CĂ IUBIREA NOASTRĂ ARE CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA NOASTRĂ: ESTE INCOMPLETĂ, BOLNAVĂ…
Priveşte cu atenţie Crucea! Priveşte-o, te rog, cu toată inima: nu-L vezi, acolo, pe Tămăduitorul de iubiri? Nu vezi tu, în cuiele acelea, strivite, sfâşiate, LIMITELE FIINŢEI NOASTRE şi, implicit, ALE IUBIRII NOASTRE?
Iubirea noastră bolnavă este blestemul nostru… Dacă nu vezi pe Cruce pironit TOCMAI ACEST BLESTEM, nu vezi nimic….
Du dragostea ta la Tămăduitorul de iubiri… Sfintele Taine sunt tratamentul Său…. Du-te la Biserică şi caută-ţi un duhovnic care să ţi-l administreze….
Apoi, vindecată de orice spaimă, de orice sămânţă de posibilă nefericire, curăţită până când s-a umplut de Lumină şi nu mai e în ea nici un grăunte de îndoială … las-o să curgă, las-o să fie Stăpâna ta… Fii fericita Ei roabă….

( mai multe texte de acelaşi autor aici: http://oameni-si-demoni.blogspot.com/ )