Toate pornesc din inimă

Sursa

Marea Lașitate

De când sunt pe lumea asta, cele care m-au rănit cel mai adânc şi mi-au lăsat cele mai neliniştite răni sufleteşti au fost laşităţile mele... De fapt, dintr-o laşitate de fond, au izvorât toate marile mele păcate: aceea de a mă supune duhului lumii...
Acesta e principalul motiv pentru care scriu, mai ales texte îndreptate spre inimile tinerilor: îmi doresc din toată inima mea, ca ei să nu-mi repete greşelile... Mai ales să nu fie laşi, cum am fost eu, dintr-o fundamentală ignoranţă, ca adolescent...
Şi ca să nu fii laş, înainte de orice, trebuie să desfaci taina fiinţării tale. Înainte de cadoul oricărei aniversări trebuie să desfaci darul pe care ţi l-a făcut Dumnezeu... Abia la aproape 30 de ani L-am întrebat, strigând cu lacrimi, de ce m-a adus în lume... Şi mi-a răspuns, din adâncul propriei mele inimi: un răspuns năucitor, universal şi personal în acelaşi timp, care mi-a zguduit întreaga fiinţă, de parcă, abia atunci, mi-o aşeza în Creaţie, pe adevărata ei temelie... Tot ce vreau să mărturisesc aici însă e că am simţit fără putinţă de tăgadă că Dumnezeu aştepta de 3o de ani această întrebare... Parcă mă dojenea, în adâncul inimii, că nu I-am pus-o mai devreme...
Adică înainte de orice altceva: de şcoală, de prietenie, de instrucţie, de dragoste, de toate faptele care te zidesc... În loc de a-i pune această întrebare Lui, am primit de-a gata răspunsurile lumii... Şi la 25 de ani, pe un pat de spital, la un mm de moarte, am văzut, de aproape, unde mă duce lumea... Şi m-am întors la viaţă... Dar pe altă Cale... Pe singura Care duce cu adevărat la viaţă: HRISTOS... Mare, nespus de mare e mila lui Dumnezeu, iubirea Sa de oameni: cu lacrimile Lui deschide ochii orbilor...
Marea Laşitate creşte odată cu tine... Numai că ea creşte mai mare decât tine, mai puternică... Pentru că hrana ei e mai multă şi mai variată... O hrăneşte întreaga lume, deodată, cu toate ale ei... Aşa că la adolescenţă te trezeşti în pântecele Marii Laşităţi, ca Iona în pântecele balenei...
La toate cumpenele vieţii tale ea e cea care hotărăşte, nu tu... Dar tu eşti cel care acceptă hotărârile ei şi vina îţi rămâne întreagă...
Când m-am îndrăgostit prima oară, nu-mi trebuia nimic, nici sărutări măcar... Resimţeam sentimentul însuşi ca deplin, ca o bucurie de a fi de dimensiuni cosmice... Mă plimbam alături de ea ore întregi fără a mă gândi să o iau de mână... Şi niciodată nu m-am simţit mai intim unit cu o fată ca atunci... Dar Marea Laşitate a hotărât că trebuie să-mi facă educaţie sexuală... Şi am pierdut iubirea în favoarea sexului... Căci legea de granit a Marii Laşităţi promulga: AŞA FAC TOŢI, AŞA SE FACE!
Acelaşi algoritm a urmat în toate întâmplările vieţii mele de adolescent... Şi am ajuns unul din gloata de proporţii mondiale care purta pe suflet uniforma Marii Laşităţi...
De mai bine de un deceniu mă silesc să o dezbrac şi să-mi port cămaşa de la Botez...
Între timp, luptându-mă cu Marea Laşitate am încărunţit... Dar, aşa cum spune dumnezeiescul Apostol Pavel, în vreme ce omul din afară se trece, cel dinlăuntru se înnoieşte tot mai mult... Exact în măsura în care, prin Hristos, biruim Marea Laşitate; din al cărei pântece de balenă ne-au scos mâinile duhovnicului... când, la sfârşitul spovedaniei, ne-au dezlegat de ea...

Punct www.oameni-si-demoni.blogspot.com

Preluat de aici: http://apostolatintarafagarasului.blogspot.ro/2010/06/fii-tanar-cu-hristos-marea-lasitate.html

Este vreun caz în Evanghelie în care a cerut cineva ceva de la Dumnezeu și nu a primit?

Nu există. Nu în sensul că Dumnezeu împlinește orice fantezii ale noastre. Dar când ai o problemă – și toți avem o problemă, mai ales în contextul acesta, de a mă crea: Doamne, care este rostul meu în viață? De ce m-ai creat? sau Doamne, Tu ai spus că nu e bine omului să fie singur; rânduiește-mi și mie o jumătate cu care să învăț să iubesc… – și te duci la Dumnezeu cu ea, nu se poate ca Dumnezeu să nu răspundă. Durează mai mult până ce ne liniștim și primim răspuns, dar primim. Dumnezeu răspunde în diferite forme. În sensul că îți arată măcar, pe limba ta, a inimii tale, că nu ți-e de folos și că altceva trebuie să ceri. Și ți-l va da și te va împlini. Problema ți-o va rezolva. În cazul acesta, nu primești tu ce-ai vrut, dar, strigând, primești răspuns.

Deci, nu se poate ca Dumnezeu să nu răspundă, ci se poate ca noi să nu ne rugăm! Pentru că El a zis: Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Și întărește: pentru că oricine cere ia, cel care caută află, și celui ce bate i se va deschide.
În contextul acesta – și vă rog să vă intre în inimă, în faptă și în lucrare – spune Sfântul Serafim de Sarov: Nu există niciun motiv ca Dumnezeu să nu asculte rugăciunea noastră pentru celălalt. Când te doare inima pentru celălalt, e aproape garantat că Dumnezeu va lucra.

Ierom. Ieremia B.

Sursa: Răspunsuri la întrebări ale tinerilor de azi, Revista Mănăstirii Putna

Fecioria se poate redobândi prin lacrimile pocăinţei

Mitropolit Hierotheos Vlachos

(...) pocăinţa şi Sfânta Taină a Mărturisirii vindecă rănile sufleteşti. Inspirată de Mângâietorul şi însoţită de suspine şi neîncetate păreri de rău, pocăinţa mistuie patimile. Astfel, pe deplin vindecat, omul „dobândeşte neprihănirea", precum ne încredinţează Cuviosul Nichita Stithatul: „Să nu zici în inima ta: îmi este cu neputinţă să dobândesc de acum înainte curăţia fecioriei, după ce am căzut în stricăciunea şi nebunia trupului, în multe chipuri". Fecioria se poate redobândi prin lacrimile pocăinţei, care reprezintă un al doilea Botez: „Căci unde se stăruie cu ostenelile pocăinţei şi cu căldura inimii în greaua pătimire, şi curg râuri de lacrimi din umilinţa inimii, acolo se dărâmă toate întăriturile, se stinge tot focul patimilor şi se săvârşeşte renaşterea de sus prin venirea Mângâietorului; şi sufletul se face iarăşi palat al curăţiei şi al fecioriei”.

Naşterea din nou a omului nu se poate săvârşi fără ascultarea de medicul duhovnicesc, care ne tămăduieşte în Hristos Domnul: „A nu asculta de părintele duhovnicesc, după pilda Fiului Care S-a făcut ascultător Tatălui până la moarte şi cruce, înseamnă a nu te naşte de sus". Această renaştere „vine din ascultarea de părinţii duhovniceşti".

Sursa: Psihoterapia ortodoxă: Știința Sfinților Părinți, Ed. Învierea- Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pg.320

Despre prietenie

Octavian Paler

Prieten adevarat iti este acela care prin orice metode incearca sa te ajute sa te cunosti pe tine, sa te invete sa ai sufiecienta incredere in tine si in deciziile tale, sa-ti arate ca perceptia pe care o ai despre tine si despre lume nu este cea mai buna.
Prieten adevarat este cel care te forteaza sa gandesti, sa inveti ca niciodata nu e prea tarziu sa faci ceva ce-ti doresti cu adevarat, sa te ajute sa inveti ca poti culege stele dar sa ramai cu picioarele pe pamant.

Prieten adevarat este cel care te ajuta sa te regasesti, este cel care iti deschide ochii pentru a vedea clar lucruri pe care din motive obiective sau subiective pana la un moment dar nu le vedeai sau nu doreai sa le vezi.

Prieten adevarat este acela care indiferent de varsta si de situatie reuseste sa te faca sa-ti dai seama ca viata poate fi frumoasa cu adevarat daca esti in stare sa alegi din ea numai ceea ce te poate face fericit.

Prieten adevarat este persoana care te provoaca sa gandesti, sa te analizezi, sa vezi daca nu cumva tu esti singurul vinovat pentru toate nenorocirile si supararile pentru care ti-ai invinovatit soarta, refuzand sa accepti ca esti singurul vinovat. Chiar daca la un moment dat ai crezut ca doar te injoseste, daca ai curajul sa recunosti ca ceea ce a facut a fost spre binele tau, sa te analizezi si sa te hotarasti sa schimbi ceea ce nu te vantajeaza, atunci este un prieten adevarat si trebuie sa fii recunoscatoare ca ai intalnit un asemenea OM.

http://www.librex.ro/browse-by/autor/octavian-paler/

Nu iei pe cineva să îl creşti, îl iei să îl iubeşti aşa cum este

Sursa foto: Cezar Machidon

Din dialogul dintre Protos. Hrisostom C. și tinerii aflați la Mănăstirea Putna pe 1 ianuarie 2012 

Putem schimba ceva la persoana dorită?

Nu. Zic „nu” pentru că de obicei noi urmărim doar schimbări exterioare, şi asta este extraordinar de nociv într-o relaţie, deoarece ne face să uităm cu totul de chipul lui Dumnezeu din celălalt, de acel „ceva” care-l face deosebit. Dacă o iubim nici nu încercăm să schimbăm ceva la o persoană iubită. Mitropolitul Antonie de Suroj zice: „Iubirea nu este oarbă, iubirea tocmai prin asta se caracterizează, prin limpezime, prin vedere; ea vede tot, şi mai ales defectele”. Iubirea vede tot, însă se comportă exact ca acel iubitor de icoane, care observând o icoană foarte veche şi foarte deteriorată, reuşeşte să vadă dincolo de rupturi şi de mizerii, reuşeşte să vadă chipul dintru început al icoanei. Vede dincolo de rău, vede binele şi nu numai că îl vede, dar este gata să îşi pună viaţa în slujba restaurării acelei icoane. De multe ori vin oameni căsătoriţi, cu probleme, se ceartă de nu se mai poate şi încep să îşi arunce unul în faţa celuilalt: ea că el e prea bădăran şi că o face de râs, el că ea nu ascultă şi vorbeşte prea mult, etc. Şi după ce se potolesc îi întreb: „Ia spune-mi tu, când ai luat-o pe ea de soţie nu cumva ţi s-a părut ţie că e cea mai şi cea mai?” „Da!” „Şi de ce ai luat-o? Să o creşti sau să o iubeşti? Ai luat-o pentru că tu ai fost singurul care a reuşit să vadă dincolo de toate acele defecte, acel chip interior, acel frumos din ea pe care nu îl vede nimeni altcineva! Nu ai luat-o ca să îi faci nimic altceva decât să o iei aşa cum este. Pentru că aşa cum este, este cea mai frumoasă. Este cea mai frumoasă pentru tine, desigur, pentru că tu ai reuşit să vezi acel ceva din ea”. Deci, nu iei pe cineva să îl creşti, îl iei să îl iubeşti aşa cum este. Este totuşi o direcţie, una singură în care nu numai că se poate să-l schimbi pe celălalt, dar chiar eşti dator să faci asta, în virtutea aceleiaşi iubiri. Este vorba de cuvântul Sfântului Apostol Pavel care zice că „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă” şi invers. Adică dacă este vreo schimbare, atunci aceea să fie doar în direcţia sfinţirii noastre. Restul se „reglează” de la sine. Uneori avem doar părerea că ce vedem noi sunt defecte. Însă aşa cum v-am spus, raportând la Hristos, la măsura sfinţeniei, toate se limpezesc.

Ne iubim pentru că înflorim împreună

- Cum să scapi de gândul că băiatul pe care îl iubeşti nu te va mai iubi când îţi va vedea defectele şi slăbiciunile?

- Să i le arăţi din prima. Îi spui când vezi că se uită fru­mos la tine şi că-l interesează persoana ta: „Stai aşa, închide ochii, că vreau să-ţi spun tot”. Şi închide-i şi tu. Şi dacă atunci când termini ce ai de spus şi deschizi ochii el e tot acolo şi nu cere să-i fii obiect al vreunei pofte sau dorinţe, poţi începe să-l iubeşti. Altfel nu.

Dar, atenţie, nu e nevoie să vă povestiţi viaţa ante­rioară ca pe o telenovelă, cu imagini şi personaje. Asta va alimenta imaginaţia celuilalt şi nu te va vedea pe tine aşa cum eşti în faţa lui. E vorba de spus ce faci tu când te înfurii, cum reacţionezi la frică, cât de bine îţi poţi ad­ministra poftele şi felul în care alegi să te prefaci etc.

Nu vă fie frică! Iubirea adevărată nu are legătură cu asta. Nu suntem iubiţi pentru calităţile şi urâţi pentru de­fectele noastre, ci pentru felul în care le „administrăm”. Talanţii noştri sunt şi calităţile şi defectele noastre.

Ne iubim pentru că înflorim împreună, împreună creştem. Eu devin mai femeie, tu devii mai bărbat, şi Îl simţim pe Dumnezeu mai bine.

(Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 199)