Pr. Iustin Miron
Ce e dragostea lui Dumnezeu?
E energie! Dacă nu ar fi energie necreată – care să izvorască din fiinţa lui Dumnezeu – nu ne-am putea împărtăşi de ea. Noi ne împărtăşim de Dumnezeu, nu participând la fiinţa lui Dumnezeu, ci participând la energiile necreate care izvorăsc din fiinţa lui Dumnezeu. Aşa ne împărtăşim de Dumnezeu, aşa ne unim cu Dumnezeu. Ei, dacă noi ne putem împărtăşi de dragostea lui Dumnezeu rezultă – ca la matematică – că dragostea lui Dumnezeu e energie, energie necreată! Această energie care vine în om şi preschimbă dragostea omului şi îndumnezeuieşte dragostea omului.
Când ajungem la o relaţie de dragoste adevărată cu Dumnezeu, abia atunci avem dragostea adevărată faţă de om. Deci, dragostea faţă de om izvorăşte din dragostea faţă de Dumnezeu. Vorbesc de dragostea adevărată faţă de om. Celelalte – tentativele nereuşite de dragoste între oameni – pier. Atunci poţi cu adevărat să-l ierţi pe om, atunci poţi să-l rabzi, când ai dragoste pentru el, dragoste care izvorăşte din dragostea pentru Dumnezeu.
Cum am mai zis, prin dragostea lui Dumnezeu ajungem la toate lucrurile bune. Tot binele, toată virtutea nu fac altceva decât să ne scoată din egoism şi să ne unească cu dragostea dumnezeiască. Pe măsură ce ne unim cu dragostea lui Dumnezeu, începem să iubim cu adevărat. Iată cum putem să ajungem la iubirea adevărată pentru celălalt. Numai transfigurându-ne iubirea noastră, întrupând în iubirea noastră, iubirea lui Dumnezeu faţă de noi.
Am spus că dragostea e unire. Prin dragoste îl şi creezi pe celălalt, nu doar te uneşti cu el. Dragostea e şi creaţie, e recreaţie, e şi cunoaştere. Când îl iubeşti pe celălalt, te uneşti cu celălalt, îl aduci în tine şi trăieşti prin el. În lipsa dragostei trăieşti prin tine. În prezenţa dragostei ieşi din tine. Dragostea se jertfeşte, iese în întâmpinare, slujeşte celuilalt, uită de sine. Când iubeşti pe celălalt, tu eşti foarte mic, aproape că nu mai exişti. Şi poate că pentru tine nici nu mai exişti. Şi te miri ce vede celălalt la tine, de te iubeşte atâta, pentru că tu nu vezi nimic. Aţi trecut fiecare prin treaba asta. Ce vezi, că eu nu văd nimic? De ce mă iubeşti? Ajungi la cunoaşterea de sine prin ieşirea din sine, iar prin trăirea sinelui celuilalt ajungi să te cunoşti pe tine. Să te vezi pe tine.
Spuneau Părinţii că „Hristos e oglinda omului”. Că tu numai în Hristos te întâlneşti cu tine cu adevărat. El e oglinda ta şi în El eşti tu restaurat şi în El te întâlneşti cu tine. Iată că şi prin celălalt. Îl iubeşti, îl aduci în tine, trăieşti prin el. Încă o definiţie a dragostei: trăirea prin celălalt. Îl aduci pe celălalt şi îl pui în tine, bineînţeles, fără să te desfiinţezi pe tine. Dar trăieşti în el. Până când în relaţia de dragoste nu trăieşti prin celălalt, nu iubeşti. Până nu trăieşti pentru celălalt, nu iubeşti. Deci, trăirea prin el şi pentru el. Asta e dragostea. Mai mult decât atât: tu îi transmiţi putere. E o putere pe care i-o transmiţi celuilalt cînd îl iubeşti. El simte asta, şi devine mai puternic prin puterea pe care i-o transmiţi tu şi devine mai bun, şi, iată, l-ai ridicat! L-ai ridicat valoric, iubindu-l! Mai mult decât atât: iubindu-l, activezi în celălalt potenţe pe care el le are şi nu ştie că le are. Tu-l descoperi pe celălalt şi celălalt te descoperă pe tine, iar tu te descoperi pe tine prin celălalt. Tu nu te descoperi pe tine prin tine însuţi, tu nu te vezi! Numai descoperindu-l pe celălalt te vezi. Îl descoperi pe celălalt, activezi în el potenţe pe care el nu ştie că le are, şi devine mai mare, şi abia atunci se descoperă pe sine, când vede că e iubit. Iubirea mea îl ajută să se vadă pe sine, îl creşte, îl potenţează şi vede ce e şi ce poate fi, dar numai prin iubirea mea. Dacă nu l-aş iubi, el nu ar creşte şi nu s-ar cunoaşte.
Tu nu-ţi dai seama ce poţi, ce potenţialităţi ai, dar celălalt, care te iubeşte, vede. Ei, văzând potenţialităţile din el, activând potenţialităţile din el, iubindu-l, îl şi cunoşti cu adevărat. Dar el nu se cunoaşte pe el, aşa cum îl cunoşti tu pe el iubindu-l. Iată, iubirea ca mod de realizare a cunoaşterii. Iată, funcţia gnoseologică a iubirii. Ajungi să-l cunosti cu adevărat numai când îl iubeşti, dar nu poţi explica cunoaşterea asta. Dacă nu-l iubeşti, poţi zice despre cutare: îl ştiu, are calităţile astea, are defectele astea, e tipul acesta de om. Poţi spune acestea. Dar asta e în afara iubirii. Dar când îl cunoşti şi îl iubeşti cu adevărat, pătrunzi în adâncurile fiinţei lui prin iubire şi nu mai poţi exprima ce ai găsit acolo, aşa cum ai exprimat când nu îl iubeai, din afară. Din interior, e o cunoaştere care nu poate fi cuprinsă în noţiuni, în concepte. Asta cred că aţi experimentat-o. Te minunezi de ce e celălalt, de ce poate fi, dar nu poţi să-i spui. Celălalt pentru tine e o minune! Dar el nu e o minune pentru el însuşi. El nu se descoperă pe el ca minune, tu îl descoperi pe el ca minune. Dar la fel face şi el faţă de tine, pătrunde în adâncurile tale, îţi aduce energia lui, puterea dragostei lui şi devii mult mai puternic şi mai sigur pe tine. Asta o dată. Plus că-ţi activează potenţe care sunt în tine, şi începi să fii altfel, să gândeşti altfel. Şi asta te-a făcut iubirea lui. Tu priveşti la el şi te vezi pe tine potenţat. El te potenţează şi se imprimă de tine. Şi tu te vezi pe tine în el şi, iată, celălalt devine oglinda ta. La fel se întâmplă şi la tine. Când iubeşti persoana cealaltă, o ridici. Potenţând-o prin iubire, o adânceşti foarte mult înăuntrul tău, adâncire reală. Or el când priveşte pe urmă la tine, te vede pe tine, dar se vede şi pe sine potenţat. Iată cum putem deveni oglinzi unii pentru alţii. Nu numai Hristos e oglinda ta, ci şi celălalt e oglinda ta. Iată cum putem ajunge să ne creăm şi să ne cunoaştem pe noi şi pe ceilalţi şi să ne ridicăm prin iubire.
La iubirea noastră firească, adăugându-se harul lui Dumnezeu – pentru că numai prin harul lui Dumnezeu, prin energia Lui te adânceşti în iubire – vezi şi activezi. Dar dacă nu ar fi iubirea lui Dumnezeu la care să participi, şi totul e la nivel omului, încep patimile cu negura lor, cu ceaţa lor şi nu mai vezi. Şi îl transformi pe celălalt în obiect prin care să satisfaci egoismul propriu, plăcerile proprii. Tu nu mai trăieşti prin celălalt şi pentru celălalt, trăieşti prin tine şi pentru tine, iar celălalt e un obiect de satisfacere proprie. Vedeţi cum omoară? Pe tine nu te vezi, pe celălalt nu-l vezi, pe tine nu te ridici, pe celălalt nu-l ridici, pe tine nu te faci, nici pe celălalt nu-l faci. Vedeţi ce implicaţii sunt aici prin iubire?
Spuneam că fiul risipitor s-a întors pentru că a descoperit că e iubit. Iubirea tatălui l-a ridicat, l-a întors, i-a dat putere. Cu asta trebuie să întoarcem noi pe oameni. Noi suntem o asociaţie misionară şi încercăm să-i aducem şi pe ceilalţi să-i aducem la credinţă, dar dacă nu-i iubim, dacă mergem fără iubire la drum, numai prin idei, prin teorii, cu asta nu e de ajuns. Numai prin iubire.
Vedeţi, şi la nivelul fizic te schimbă iubirea celuilalt. Vedeţi, când te priveşte celălalt şi îi simţi dragostea, te schimbi la faţă. Dragostea lui te schimbă la faţă, te îmbujorezi la faţă când îl vezi. Atunci dacă îţi schimbă faţa trupului, atunci îţi schimbă şi faţa sufletului. Toată fiinţa ţi-o schimbă dragostea celuilalt. Iată, cum ne întrepătrundem, cum ne întâlnim cu noi înşine, cum ne naştem iubind. Şi iubim cu adevărat numai în Dumnezeu, numai participând la iubirea lui Dumnezeu.
Acesta e pasul pe care l-am făcut.
Cu dragoste,
Maica Siluana