Scrisoare de ,,Valentine’s Day”

Iubiţii mei,

Vă scriu în această aşa-zisă „zi a îndrăgostiţilor” nu pentru că acesta este un obicei mai nou ,,de import” (ca multe alte nimicuri şi basme), ci pentru că eu, sincer, vă iubesc. Şi, dacă spun că vă iubesc, nu o spun pentru că este „ziua îndrăgostiţilor”, nici nu o spun la „vrăjeală”, ca să vă câştig pentru o zi inima, ci CHIAR VĂ IUBESC, şi mă doare să văd cum vă lăsaţi aşa uşor păcăliţi şi „vrăjiţi” de cel ce vrăjeşte cu iscusinţă, care niciodată nu va putea spune „te iubesc” din inimă, pentru că nici nu mai are inimă, de cel ce urăşte de moarte IUBIREA, de aceea o perverteşte, o schimonoseşte. Nu intraţi în jocul lui meschin, acceptând să vă-ndrăgostiţi la comandă, pentru o zi. Nu vă lăsaţi murdărite viaţa, mintea şi, mai ales, conştiinţa, cu aceste basme. Citiţi şi voi pe net, şi vedeţi de unde şi cum a venit această „sărbătoare”. Numai iubirea adevărată îl face pe om frumos – ba, mai mult decât putem noi gândi, îl face dumnezeu. Pe când „îndrăgosteala” în ,,joacă” îl transformă pe om în individ (de la latinul individuum, adică singur – nedivizibil). Numai o persoană are inimă şi sentimente, şi nu poate trăi decât cu şi prin alţii – că, altfel, la ce i-ar mai trebui sentimente, dacă nu are faţă de cine să şi le manifeste? Şi iubirea o simţi, cu inima. Şi, dacă nu mai ai sentimente, nu mai ai inimă simţitoare – ci o bucată de carne. De aceea joaca „de-a iubitul” îl coboară pe om sub fiinţele necuvântătoare.

Iubirea nu-i totuna cu sexul. Nici măcar animalele nu fac sex, ele se reproduc conform unui „program”, unei legi bune foarte pe care Creatorul a aşezat-o în fiinţa lor. Ele îşi urmează instinctul şi porunca de a se înmulţi şi perpetua specia (pentru că fiecare-şi are locul şi rolul ei în „Programul” desăvârşit al Universului).

Dar noi, oamenii înzestraţi cu raţiune, cu sentimente şi, mai ales, cu voinţă liberă (şi nu instincte animalice), noi suntem creaţi să devenim dumnezei după Har, iar vrăjmaşul vrea să facă din noi – din ură şi pizmă – nici măcar animale.
Uitaţi-vă în oglindă şi căutaţi pe chipul vostru acea strălucire divină, care ne aseamănă cu Creatorul nostru. Sunteţi toţi frumoşi, pentru că Tatăl nostru este frumuseţea absolută. Frumosul se descoperă numai când iubeşti sincer, din inimă şi cu toată fiinţa.

Ce săracă este lumea fără Dumnezeu, fără IUBIRE! Şi-a inventat şi ea o zi pe care a intitulat-o „ziua îndrăgostiţilor”.

Dar noi, copiii lui Dumnezeu – copiii Dragostei adevărate –, noi nu avem nevoie de o zi anume în care să ne spună cineva „te iubesc”, pentru că noi ne trezim în fiecare dimineaţă mângâiaţi de Dragoste. Dacă nu crezi, uită-te în oglindă şi ascultă-ţi inima – vei auzi la fiecare bătaie: te iubesc, te iubesc, te iubesc… Este glasul lui Dumnezeu, Singurul care ne spune în fiecare zi „te iubesc”, în fiecare clipă – şi nu oboseşte şi nu se plictiseşte, şi mai ales nu-L plictisim, orice am face. De ce? Pentru că El nu are dragoste, EL ESTE DRAGOSTE.

Să nu mai spuneţi niciodată „am făcut dragoste”, căci este o blasfemie. A face dragoste înseamnă a crea viaţă. Bunăoară, putem spune că părinţii noştri au făcut dragoste când ne-au făcut pe noi, pe care ne numeau „iubirea mea”, „dragul meu” sau „draga mea”. De aceea, iubirea este o acţiune „cosmogenetică”, adică făcătoare de cosmos. Omul este un microcosmos, o lume mică. Azi, fizica cuantică spune că în fiecare om este cosmosul întreg şi că noi toţi, de fapt, nu suntem decât UNUL. Aceasta a spus-o religia şi mai ales Hristos de mult timp.

Iubirea este faţă către faţă, persoană către persoană. „În iubire, omul face pentru prima oară cunoştinţă cu sine însuşi, şi aceasta prin intermediul unui celălalt – adică nu se poate cunoaşte decât într-o relaţie cu alt om, o altă persoană (prosopon în limba greacă, adică faţă, chip).

1. În iubire, omul constată, nu doar cu titlu informativ, ci existenţial, că celălalt există. Adică până acum te interesa doar persoana ta, eul personal. Tu erai lumea. În iubire descoperi că nu eşti singur, că lumea nu este numai eu, ci lumea devine Eu şi Tu.

2. În iubire, omul îşi doreşte foarte mult ca celălalt să existe.

 3. În iubire, faptul că celălalt există devine mult mai important, mai semnificativ decât faptul că el însuşi există”. Asta înseamnă că nu mai trăieşti tu, ci celălalt trăieşte în tine, şi tu în el. Aceasta este iubirea, nu mai ai nevoie de zile, sărbători sau tradiţii populare păgâne (vezi Dragobetele la noi) ca să spui „te iubesc”, căci în iubire celălalt trăieşte în tine.

Ştiind aceasta, luaţi aminte că „Iubirea nu-i totuna cu «îndrăgosteala». Pe amorez nu-l interesează celălalt ca persoană, ci ale celuilalt (bunăoară, părul, ochii, şoldurile, banii sau chiar şi calităţile intelectuale, ca bunuri de consum, pe care vrea să şi le achiziţioneze, ca şi un telefon nou)”.  Nu vă lăsaţi nici fetele, nici băieţii, să fiţi transformaţi în bunuri de consum, târâte şi uitate în ograda „iubiţilor” de ocazie. Dacă o să vă jucaţi mereu „de-a iubirea”, o să rămâneţi copii, incapabili de a avea şi de a-şi asuma răspunderea unei relaţii serioase, incapabili de a înţelege vreodată ce este iubirea.

De aceea, cu dragoste vă scriu: nu vă amăgiţi cu aceste zile surogat gen „Valentine’s Day”, zile mediatizate şi „create” special pentru pervertirea fiinţei umane, de o întreagă societate de consum pusă-n slujba celui rău. Ascultaţi ce spunea despre aceasta, acum 2000 de ani, Sfântul Apostol Pavel, scriindu-i unui tânăr: „Va fi vreme când învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi; ci, după poftele lor, îşi vor alege loruşi învăţători, gâdilându-i la urechi; şi de la adevăr auzul îşi vor întoarce, iar la basme (cf. DEX: basm (s.m.) =  născocire, minciună, scorneală) se vor pleca” (2 Timotei 4:3-4).

Vă scriu şi eu vouă, tinerii mei iubiţi: nu vă lăsaţi amăgiţi, ci învăţaţi cu adevărat să iubiţi – ca să fiţi fericiţi. Căci iubire-adevărată, nu vine şi pleacă-ndată. Ea creşte odată cu sufletul şi cu fiinţa voastră, până pe Cruce, adică până la Jertfă. Pentru că măsura iubirii este măsura jertfirii, şi măsura jertfirii este măsura iubirii. Măsura în care renunţi la tine pentru celălalt este măsura în care-l iubeşti.

Vă doresc din tot sufletul să învăţaţi să vă jertfiţi, ca să-nvăţaţi să iubiţi. Şi atunci când veţi iubi cu adevărat, nu mai există nici spaţiu, nici timp sau zile anume, ci doar… Veşnica Iubire – Dumnezeu în toate şi în toţi.

Părintele Dionisie de la Albac

Sursa: Familia ortodoxă

Aşteptarea şi pretenţia

Andreea Hefco

Cu toţii avem aşteptări, pentru că avem nevoi ce se cer a fi împlinite. Nevoia de iubire, de acceptare, de recunoaştere, nevoia de siguranţă sunt doar câteva dintre nevoile fundamentale ale fiinţei umane, iar de satisfacerea sau neîmplinirea lor depinde chiar dezvoltarea armonioasă, echilibrată şi sănătoasă a oricărei persoane.

Există diferenţe între aşteptări şi pretenţii. O să gândiţi probabil că ele sunt uşor de sesizat, dar totuşi confuzia este frecventă, pentru că tindem să percepem totul mai ales ca fiind aşteptare. Dacă diferenţele există, care sunt acestea?
Cineva a răspuns că diferenţa constă în justificare. Aşteptarea e ceva justificat, iar pretenţia nu este. Suntem obosiţi şi aşteptăm ca cineva drag, pe care l-am ajutat de atâtea ori înainte, să ne aducă un pahar cu apă şi să ne asculte. E o cerere justificată de nevoia mea, de relaţia cu celălalt, de moment. Şi totuşi, e aşteptare sau pretenţie? De multe ori definirea propriilor nevoi este foarte grea, cu atât mai mult intuirea lor de către alţii, astfel că este sarcina noastră să încercăm să ne cunoaştem mai bine şi să comunicăm sincer şi direct ce aşteptări avem pentru a fi împlinită o anumită nevoie „vreau să mă asculţi, simt nevoia să mă descarc vorbindu-ţi“, acceptând faptul că cei din jur nu există pentru a ne împlini nevoile, dar ne pot ajuta în acest sens.

Avem pretenţii în cea mai importantă relaţie a vieţii noastre

S-a spus că pretenţia este o revendicare pătimaşă a unui drept, pe când aşteptarea este o stare mai puţin revendicativă, mai liniştită şi poate mai contemplativă. Aştept să nu mai plouă ca să mă întâlnesc cu persoana iubită şi deşi aştept soarele, nu mă simt liniştită, deci ce trăiesc e o pretenţie? Par că se confundă şi totuşi simţim că există diferenţe.

Această confuzie o putem trăi şi în relaţia cu Dumnezeu. Aşteptarea de a-mi fi îndeplinite cererile e justificată sau e doar o pretenţie? Noi o justificăm adesea prin ceea ce facem în relaţia cu Dumnezeu, mai rar prin ceea ce suntem şi aşteptăm, mai mult sau mai puţin revendicativ, mai mult sau puţin crispaţi. Deci avem pretenţii în cea mai importantă relaţie a vieţii noastre. Octavian Paler spunea că „uneori aşteptarea ne maturizează, alteori ne omoară“ şi că „aşteptările diferă între ele, ca oamenii“.

Acceptarea unui refuz, măsura respectului pentru celălalt

E adevărat că sunt diferenţe inerente date de justificare sau de modul în care aşteptăm sau ne raportăm la cererile noastre, dar diferenţa principală dintre aşteptări şi pretenţii constă în modul în care noi primim un refuz. Dacă la cererea mea primesc un răspuns care îmi determină iritare, supărare, revoltă, acesta e un indiciu că indiferent ce am cerut şi indiferent cui am cerut, aceasta a fost o pretenţie. Dacă la un răspuns negativ aleg să accept această variantă, ca o posibilitate reală şi justificată să existe la fel ca reversul său pozitiv, atunci am aşteptat. Nu este vorba de sentimentele cu care eu întâmpin un refuz, adică de faptul că mă bucură sau mă întristează, ci este vorba de alegerea de a accepta dreptul celuilalt de a răspunde liber la cererea mea, care este astfel o aşteptare, şi nu o pretenţie. Răspunsul lui provine din partea lui de relaţie, dar modul în care îl primesc mă defineşte pe mine.

Acceptarea unui refuz este un pas esenţial în orice tip de relaţie, „măsoară“ liantul vital al comunicării între oameni, şi anume libertatea şi respectul reciproc. O relaţie ideală are un caracter fluid, iar refuzurile nu sunt „noduri“ mai mult sau mai puţin dureroase, ci părţi fireşti ale manifestării diversităţii fiecăruia.

Această diferenţă se trăieşte natural, de la sine, odată cu maturizarea noastră. Poate fi şi un indiciu al creşterii interioare, creştere care se poate măsura şi în numărul de aşteptări care îl depăşeşte cu mult pe cel al pretenţiilor.

A pretinde în loc de a aştepta e cale spre nefericire

Am întrebat şi dacă dorinţa de a fi iubită poate fi o aşteptare sau e o pretenţie. Mi s-a răspuns, de către cineva care cunoştea şi trăia diferenţele între cele două posibilităţi, că dacă vreau să fiu nefericită pot să pretind iubirea celorlalţi, păcălindu-mă că de fapt aştept în mod justificat şi nepătimaş.

Înţelegerea diferenţei dintre cele două ascunde o mică reţetă de fericire, pentru că dacă învăţăm să avem în principal aşteptări, aceasta ne deschide poarta către acceptare, a noastră, a celuilalt şi a vieţii, fără ca dorinţele să ne dispară sau să se schimbe dramatic. Ceea ce se schimbă este felul nostru de a ne mişca în noi şi în afara noastră, dobândind fluiditate şi ritm în dansul cu viaţa.

Sursa: http://www.doxologia.ro/societate/terapie-pentru-suflet/asteptarea-pretentia

Revista ”Familia ortodoxă”, Nr. 49

Doamne ajuta!

De doua zile se gaseste la oficiile postale si al doilea numar din acest an al revistei Familia Ortodoxa.

La urmatorul link gasiti si cateva fragmente din articolele acestui numar http://www.familiaortodoxa.ro/2013/02/06/promo-nr-49/

Rugăminte către familia ortodoxă

De la o vreme, primim tot mai multe telefoane din oraşe răspândite în întreaga ţară. Tineri sau mai vârstnici, femei şi bărbaţi ne roagă să facem ceva pentru ca revista să poată fi găsită din nou şi în chioşcurile sau hipermarketurile din oraşele respective. Dar oare faptul că eforturile noastre nu-şi ating ţinta, aducând mângâierea cuvântului lui Dumnezeu unde acesta este aşteptat şi căutat, nu ne frământă şi îndurerează cel puţin tot atât de mult?…
Din păcate, lucrurile depind într-o măsură destul de mică de noi. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă pentru ca revista să fie găsită pe piaţă, chiar dacă asta a însemnat pentru noi să o livrăm timp de peste opt luni de zile celor mai mari distribuitori din România fără a primi nici un ban în toată vremea aceasta. Amânaţi continuu cu plata, de la o lună la alta, am tot nădăjduit că vom primi totuşi banii, până când societăţile respective au intrat în faliment ori s-au declarat incapabile de plată. Că a fost doar o inginerie financiară sau chiar s-au confruntat, la rândul lor, cu probleme financiare – ştie numai Dumnezeu. Pentru cei care câştigă din publicitate mai mult decât din vânzări, falimentul unor astfel de firme nu este chiar o dramă. Pentru ei, e important ca publicaţia să ajungă pe piaţă, ca să-şi poată lua banii pe reclame. În cazul nostru însă, nepublicând niciodată nici un material publicitar, problema se pune cu totul altfel. Şi astfel, necazul nostru este nu numai că nu reuşim să găsim alţi distribuitori care să ducă revista în hipermarketuri şi în chioşcurile de peste tot, dar am ajuns şi într-o situaţie extrem de delicată din punct de vedere financiar. Numai Bunul Dumnezeu ştie cum vom mai putea scoate în continuare revista.
Vă rugăm, bunăoară, cum n-am făcut-o niciodată până acum, să ne sprijiniţi fiecare cum poate. De pildă, dacă fiecare dintre cititorii noştri ar dărui un abonament pe un an sau măcar pe şase luni, am putea trece cu uşurinţă peste impasul de acum. Sunt oameni care ar putea beneficia de acest dar al nostru. Unii abia au ce pune pe masă copiilor – poate că nu-şi permit să mai cumpere şi o revistă în plus. Alţii trăiesc departe de Dumnezeu, dar, fiind sinceri şi căutând în felul lor adevărul, prin revistă ar putea fi ajutaţi să afle Calea. Iar ca să putem găsi din nou revista în cât mai multe locaţii, este nevoie să o cerem dinadins la chioşcuri, pentru a-i îndemna astfel pe chioşcari să găsească ei înşişi calea să o achiziţioneze de la noi – cale pe care noi n-am aflat-o încă. Şi, mai presus de toate, vă rugăm să nu ne uitaţi în rugăciunile către Domnul.
Avem nădejdea că, de ne veţi sta alături în această încercare prin care trecem acum, vom ieşi din ea mai întăriţi duhovniceşte, folosindu-se şi mai mulţi de cuvântul Adevărului, pe care cu nevrednicie ne străduim să-L slujim şi să-L mărturisim.

Mihai Cristea şi „Familia”

Iubirea lui Dumnezeu străbate prin cele materiale, dar nu se reduce la ele

Maica Siluana

După cădere, oamenii se înmulţesc după chipul animalelor, dar nu ca animalele, pentru că ele nu se cunosc unele pe altele. Acest verb folosit presupune o dimensiune omenească pe care el n-a pierdut-o prin cădere. Chipul lui Dumnezeu a rămas prin el. Oamenii nu se reproduc, ci procreează. Cuvântul ne arată clar că e aducerea pe lume a unui om nou, şi chiar dacă e un act căzut, nu e un fenomen animalic. Se face prin cunoaştere. Sigur că poate fi atât de căzut, încât să nu se cunoască cei doi unul pe celălalt, dar nu se pierde dimensiunea omenească, pentru că femeia zămisleşte şi „a dobândit (un) om de la (datorită lui) Dumnezeu”.

Dumnezeu este prezent, implicat în actul de creare a unei noi persoane. 
Pe lângă crearea omului (Adam a fost luat din ţărână, iar Eva din coasta lui Adam), Dumnezeu nu este absent din creaţie, ci are grijă şi susţine şi menţine în existenţă creaţia cu harul Lui. Actul zămislirii e un act pe care Dumnezeu nu l-a părăsit nici după cădere. Şi noi suntem oameni de la Dumnezeu, tot cu ajutorul lui Dumnezeu, El este acolo, deoarece omul nu are doar dimensiunea psiho-somatică, care trece de la părinţi, ci şi cea de persoană, de cineva. Or acest dar este făcut fiecărui om în parte când venim pe lume.

Să ne pocăim pentru risipa pe care o facem cu acest act procreator. Aici ne-a atacat vrăjmaşul, pentru că noi transformăm acest act procreator - noi participăm la creaţie, alături de Dumnezeu, şi aducem la existenţă oameni care n-au fost - într-un păcat, în sensul că ne lipim doar de plăcere şi nu ne asumăm dimensiunea de a-l cunoaşte pe celălalt, de a fi un trup cu el în Dumnezeu şi de a-l face un act de iubire, prin care cei doi cresc împreună şi rodesc împreună nu numai prunci, pentru că tot ce se întâmplă în viaţa unui cuplu, a unei familii este o creştere în Duhul Sfânt şi acest act are rolul lui. Dar nu e singurul. Familia nu se întemeiază doar pe actul intim, doar pe zămislire. Sunt familii binecuvântate de Dumnezeu şi dacă n-au copii. Sunt familii binecuvântate în care acest act îşi urmează cursul firesc şi se transformă încet-încet în tandreţe, în comunicare, în cunoaştere. Pentru că atunci când oamenii sunt foarte tineri nu prea văd bine. Mai ales în momentele de înflăcărare. Chiar dacă-l cunosc foarte bine pe partener, îl ştiu bine, atunci orbesc. Nu mai văd nici dacă-i beat sau treaz, dacă-l doare capul sau ceva. Pe măsură ce creşte duhovniceşte, omul devine mai puţin rob al acestei plăceri iraţionale (iraţionale pentru că nu-i condusă de raţiune, nimeni nu poate să spună „eu nu vreau să simt plăcere”, n-avem putere asupra ei în momentul în care există) şi devine din ce în ce puternic cu partea raţională şi devine din ce în ce mai persoană, mai preocupat de celălalt decât de sine, nu mai e robit de propria sa pornire.

De aceea Dumnezeu a rânduit şi protejează cu har familia, pentru că numai în familie se întâmplă acest lucru. Între doi oameni care se îndrăgostesc, acest lucru nu are cum să se întâmple pentru că ei stau împreună doar cât se plac. Şi acesta e răspunsul pentru întrebarea „de ce e păcat relaţia trupească fiind necăsătoriţi?” Pentru că durează doar cât îţi aduce satisfacţii. Cât răspunde la aşteptările tale. Dar când celălalt nu mai răspunde la aşteptările tale, nu-ţi mai place, nu-ţi mai satisface pretenţiile te desparţi şi cauţi pe altcineva.

Deci să ne îndreptăm pe această pocăinţă: Doamne, ce-am făcut cu darul Tău?

***

Dumnezeu nu este o balanţă, nu este un cântar care trebuie să funcţioneze corect: dacă am pus 5g pe un taler, trebuie să pun în celălalt taler ceva  tot de 5 g. Dumnezeu nu este dator să mă iubească, să se uite la mine, El poate să nu mă iubească, pentru că e Persoană, pentru că e liber. Pentru că dacă El ar funcţiona ca o maşină, care ar spune „ai făcut un lucru bun, bravo!”, atunci iubirea Lui ţine de comportamentele mele. Ca la părinţii noştri. Dumnezeu nu ne iubeşte datorită faptelor noastre. Se bucură de o faptă bună, se întristează de una rea, dar iubirea Lui continuă. În plus, El are dreptul să nu mă placă.

Despre taina persoanei

Exemplu:

În clipa în care eu sunt persoană, tu eşti persoană, tu eşti soţul meu şi ştiu că mă iubeşti. Dar la un moment dat, te înfurii şi nu te mai uiţi la mine sau faci un lucru neplăcut. În clipa asta, eu pot să mă bazez pe legământul nostru de iubire şi să înţeleg că tu ai voie, ai dreptul să faci asta, ai libertatea; ai voie chiar să nu-mi spui de ce faci asta. Este taina persoanei, taina celuilalt. Între persoane lucrurile nu stau ca la laborator, să iei proba să vezi de ce face ceva. Este taina celuilalt care are voie să facă într-un fel. Eu cad în relaţie în momentul în care neg realitatea, credinţa în ce ne leagă (Taina Căsătoriei) şi mă bazez pe ce văd acum. Fără să înţeleg dacă văd bine sau nu. Fără să analizez. Fără să întreb. Cain nu l-a întrebat pe Dumnezeu de ce n-a căutat la el.

Întristarea lui Cain

Întristarea lui Cain se baza pe o dreptate. El avea dreptate. Ori nu ştia că a făcut rău, ori nu putea să facă altfel. Şi el s-a simţit nedreptăţit în momentul în care Dumnezeu nu a răspuns jertfei lui. Iar Dumnezeu a vrut să facă asta. Dumnezeu n-a vrut să fie drept. El a vrut să ne înveţe o taină mare, că relaţia dintre Dumnezeu şi om nu se bazează pe dreptate. Şi e prima lecţie pe care ne-o dă în sensul acesta. 
Pentru că dacă se baza pe dreptate, toţi ar trebui să fim măturaţi, pe drept. 
A fost o provocare a lui Cain să se ridice la un nou nivel de iubire. E o punere la încercare a libertăţii lui şi a iubirii lui.

Fără această probă, nu înaintăm pe cale. Noi spunem „mă iubeşte Ionel”, „m-a ajutat la examen” "ei, ce Dumnezeu bun!” Ori, Dumnezeu vrea să ne arate că nu asta este ceea ce ne oferă El. Că iubirea noastră trebuie să fie ne-condiţionată de cele materiale. Pentru că iubirea Lui străbate prin cele materiale, dar nu se reduce la ele. Iar omul căzut s-a redus la cele materiale. Şi Dumnezeu vrea să-l înveţe „hai, nu te opri aici, crede că Eu te iubesc”. Aceasta e provocarea pe care o primim în toate încercările.

Problema e ca noi să credem că Dumnezeu este iubire, că are voie să mă mustre, are voie să nu-mi vorbească, iar eu să insist, să întreb. Şi vedem la acest moment cu Cain, că Dumnezeu chiar zice „de ce te-ai posomorât? de ce te-ai întristat?”

***

Iubirea nu e ceva care „să-ţi vină”. Îţi fac orice, te pot ajuta, îţi pot da orice, dar iubire n-am de unde. Neputinţa omului este clară şi lecţia este clară. Eu pot să-i cer lui Dumnezeu: „Doamne, pune iubire”, dar eu să nu am aşa ceva. Şi uneori nu e posibil darul - să-i dăruiesc lui Dumnezeu ori celuilalt iubire (pentru că nu e de unde) şi e posibilă jertfa. Să fac ceva ca jertfă şi nu ca dar. Să înţelegem că această libertate a persoanei este respectată. Şi Dumnezeu, dacă era să nu caute la Cain de felul în care a adus jertfa, lipsit de dragoste, nu-l întreba de ce e posomorât. Dar voia să scoată din inima lui Cain ce era acolo. Să învăţăm şi noi: Atunci când nu poţi să dăruieşti nu te supăra, nu invidia pe celălalt, ci alungă păcatul. („păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!”) Pentru că omul cade în păcat pentru că nu poate rezista emoţiilor, vulnerabilităţii. Asta am moştenit noi de la Adam şi Eva, vulnerabilitatea, nu vinovăţia. Iar Dumnezeu asta spune: „tu poţi să biruieşti păcatul”. Cu aceste simţiri, stări. Să nu credeţi că drepţii n-au avut aceste simţiri. Dar fie n-au urmat lor, fie s-au pocăit. Când citim psaltirea e vărsarea acestui preaplin emoţional şi sufletesc şi Dumnezeu ne dă puterea Lui. Acest lucru avem să-l învăţăm, pentru că altfel alunecăm în a scuza pe Dumnezeu şi a-l învinovăţi pe Cain.

Dumnezeu nu aşteaptă de la mine ce nu am. Dumnezeu n-are nevoie de dragostea noastră. El este Dragoste. Şi El răspândeşte iubire. Şi noi facem la fel, când suntem îndrăgostiţi ori avem o stare bună. Dumnezeu aşteaptă să primim iubirea Lui. Atât. Iar darul meu către El este răspunsul meu la iubire. Dar El n-are nevoie. Altfel, aş crede că e la fel de supărăcios ca mine şi că trebuie îmbunat cu ceva. Nu acesta e duhul. 
Cum să  ceară Dumnezeu de la mine ce n-am şi cum să cer eu de la celălalt ce n-are? De aici provin toate crimele. Noi suntem într-o lipsă totală şi Dumnezeu vrea să ne dea şi nu dăruieşte din lipsă, ci dintr-un prea-plin. Dacă ştiu că Dumnezeu e iubire şi vrea mântuirea mea, adică să trăiesc prin iubire, prin asta voi corecta mintea mea, prin care gândesc psihologic: „a meritat sau n-a meritat?”

Harul lui Dumnezeu se dă personal şi dinamic.

Iubirea nu e răsplată. Să nu mutăm juridic şi psihologic. Iubirea lui Dumnezeu poate fi simţită şi trăită de om mai mult sau mai puţin, şi în funcţie de asta zice el că este mai iubit mai mult sau mai puţin, în funcţie de felul în care el primeşte iubirea şi o întrupează. Dumnezeu este desăvârşit, dăruieşte toată iubirea, dar vasul în care primesc eu iubirea poate fi mai deschis sau mai închis. El e Cel care iubeşte în noi, El e Cel care ne dă puterea să ne rugăm. Dar noi suntem cei ce simţim şi spunem că suntem iubiţi mai mult sau mai puţin în funcţie de asta.

Calitatea iubirii la un om sănătos duhovniceşte e că iubirea se distribuie fără să se micşoreze. Dacă iubim cu inima şi cu mintea, iubim bunuri duhovniceşti, care se împart fără să se împuţineze. Dacă iubim cu simţurile, niciodată nu ne ajunge. Şi în lumea asta oricât de mare e, faptul că mai sunt şi alţii care mai apucă din ea, pe unul nemulţumit îl face nemulţumit toată viaţa.

http://maicasiluana.blogspot.ro/2012/02/116-iubirea-lui-dumnezeustrabate-prin.html (aici găsiți și înregistrarea conferinței, Serile Talpalari, 7 februarie 2012)

Controlul, în orice formă, este un semn de frică, în special frica de a nu fi iubit

Lise Bourbeau
Fragment din  Ascultă-ți corpul, prietenul tău cel mai bun de pe pământ!

”Când ghidăm pe cineva, îl sfatuim referitor la modurile în care poate aborda o anumita situatie, păstrând în atenție ceea ce îl intereseaza pe el si sperând ca sugestiile noastre să le fie folositoare. Înainte de a acorda sprijinul cuiva, este important sa ne amintim ca sfatul si sugestiile noastre vor fi apreciate doar daca ne sunt cerute înainte. Se poate întâmpla uneori să avem o dorinta foarte mare de a ajuta pe cineva pentru că suntem convinsi ca ceea ce avem de spus ar putea fi de mare folos pentru acea persoana. Într-o asemenea situatie, e indicat sa-i spunem dorinta noastra acelei persoane si sa o intrebam daca ar vrea sa auda sfatul nostru. Daca refuza sau ezita, ar fi minunat sa avem puterea sa nu insistam. Daca insistam să oferim sugestiile noastre, în ciuda răspunsului celeilalte persoane, asta se intampla pentru ca, la nivel inconstient, vrem sa-l controlam. Vrem sa actioneze în conformitate cu ce este bine sau rău pentru noi în aceasta situatie. Înseamna ca nu suntem în acord cu nevoile celuilalt, ci actionam în functie de credințele noastre. Încercam să le impunem ceea ce credem că va fi benefic pentru noi în acea situație.

Acest tip de control este foarte comun în relații si se manifesta mai ales cand avem de-a face cu cei apropiati, familie sau prieteni. Când vrem să controlam, uitam că adevarata dragoste este traita prin acceptarea unicitatii fiecarei persoane. Ceea ce este bine pentru noi nu este neaparat bine pentru cei dragi noua!

Sunt doua moduri de a sti daca îi ghidezi pe ceilalti sau îi controlezi. Daca ai sfatuit pe cineva si i-ai oferit propriile sugestii, ti-ai luat timpul necesar pentru a-i pune cateva intrebari despre situatia lor, pentru a afla ce are nevoie cu adevarat? Daca nu ai facut asta, inseamna ca, inconstient, ai incercat sa-l controlezi.

A doua cale este sa te intrebi cum te-ai simti daca cineva ti-ar spune ca nu e de acord cu ghidarea ta, sau daca n-ar spune nimic, sau daca ti-ar multumi, fara sa acorde nicio atentie sfatului tau. Daca simti ca ai fi dezamagit sau ai simtit furie, e pentru ca intentia ta, fie constienta sau inconstienta, a fost sa-l controlezi pe celalalt.

Din pacate, multi dintre noi cred ca isi arata dragostea spunandu-le celorlalti cum sa se poarte in anumite situatii si ca ceilalti isi arata dragostea doar atunci cand ne urmeaza sfaturile. Controlul, in orice forma, este un semn de frica, în special frica de a nu fi iubit. Cu cât actionam mai mult din frică, cu atat lucrul de care ne este frică se va manifesta. Si asa suntem prinsi în cercul vicios al controlului.

Persoana care doar îi ghideaza pe ceilalti este conștienta ca fiecare om poate decide sa urmeze sau nu sfatul său. Iar cealalta persoana va fi întotdeauna cea care își asuma consecintele deciziilor sale.

Încheiem cu urmatoarea sugestie: alege cinci oameni apropiati de tine si cere-le sa citeasca acest articol si sa-ti spuna daca li se pare ca-i controlezi sau ii ghidezi, in interactiunile cu ei. S-ar putea sa nu-ti placa raspunsurile lor, insa acest act de smerenie va avea puterea sa-ti transforme cu adevarat relatiile.”

Iubirea nu te face să te sinucizi ”din dragoste”

Am citit despre doi tineri adolescenți care s-au sinucis pentru că au fost părăsiți de prietenele lor. Nu știu cât de reală e informația, dar știu că există astfel de cazuri. Situația era deschisă cam așa: ”ei le-au iubit dumnezeiește, iar ele nu au știut să-i aprecieze.”

”Le-au iubit dumnezeiește”. Nu insist asupra termenilor folosiți total nepotrivit, dar, totuși, când iubești dumnezeiește nu te sinucizi.

Iubirea nu te face să te sinucizi ”din dragoste”, dar boala, nebunia, slăbiciunea, frustrarea, dorința de control asupra altor oameni, da. Iubirea nu va face asta niciodată. Dacă iubești cu adevărat o persoană care alege să nu te (mai) iubească, îi vei respecta alegerea.

Dragostea și posesia

Dar ce este DRAGOSTEA? Dragostea adevarata, cea din inima, totala si neconditionata?

„Inseamna sa lasi celorlalti intreaga libertate si sa le respecti spatiul vital. Inseamna, totodata, sa iti pastrezi spatiul vital si propria libertate. A iubi inseamna a respecta si a accepta ceea ce doresc ceilalti sa realizeze in viata. Dragostea inseamna sa respecti si sa accepti dorinta sau parerea celuilalt, chiar daca nu esti de acord si chiar daca nu intelegi. Dragostea inseamna sa daruiesti si sa indrumi fara a astepta ceva in schimb”.

Incepand de astazi, vei avea ca sarcina in viata sa inveti sa iubesti cu inima. Specialitatea fiecaruia dintre noi este aceea de a iubi cu mintea. Sunt sigura ca stii acest lucru, fiindca toata lumea face asa. Credem ca a iubi inseamna a-i spune celuilalt ce „trebuie” sa faca. Incercam sa-l schimbam pe celalalt pentru a nu face aceleasi greseli ca si noi. Ne gandim ca daca si-ar schimba modul de a fi, de a actiona, de a gandi, de a vorbi, viata ar fi mult mai fericita. Dar, atentie… ceea ce se intampla in viata altora nu te priveste. Traiesti pe pamant pentru evolutia ta personala si nu pentru a altora.

Analizam si judecam continuu comportamentul celorlalti pentru ca asteptam ceva de la ei. Aceasta nu este decat posesie. Inseamna ca iubesti cu mintea. Dragostea adevarata presupune sa daruiesti si sa indrumi fara a astepta nimic in schimb. De cate ori n-am crezut ca iubim! Si de cate ori nu ne-am intrebat ce nu merge in viata noastra!

O doamna mi-a povestit odata ca sotul ei a venit acasa intr-o seara si a anuntat-o ca are intentia sa-si amenajeze o mica gradina. Dialogul s-a desfasurat dupa cum urmeaza:
„Draga mea, am chef sa-mi amenajez o gradina.”
„Dar n-are nici un sens! Muncesti mult prea mult; vii acasa la 8 sau 9 in fiecare seara: N-o sa ai timp sa te ocupi de ea.”
„Totusi, mi-ar placea sa-mi fac o gradina. Daca n-o sa am timp sa ma ocup, o sa-l rog pe baiatul nostru sa aiba grija de ea.”
„Doar il stii prea bine pe-acesta mare (are 18 ani), cand ai nevoie de el nu-i niciodata aici. Ce-o sa te faci atunci? N-ai timp destul. O sa fie o munca in plus pentru tine.”

In urma argumentelor ei, s-a dat batut si a decis sa renunte la gradina. Toata seara, doamna a simtit in sinea ei o anumita nemultumire. El statea infipt in fata televizorului, fara sa scoata o vorba. Ea s-a pus pe mancat… de nervi! Simtea ca el e prost dispus pentru ca il determinase sa se razgandeasca.
A procedat astfel, in primul rand, pentru ca-l iubea si, in al doilea rand, pentru ca a vrut sa evite ca el sa faca o munca inutila. Este exact ceea ce se numeste a iubi cu capul. Ea nu-l iubeste cu inima. Daca l-ar iubi astfel, i-ar fi spus: „Daca iti face placere, amenajeaza-ti o gradina.” Daca el n-ar fi avut timp sa se ocupe de gradina, cu ce ar fi afectat asta viata ei? Vezi, a iubi inseamna a accepta dorintele celorlalti, chiar daca nu le intelegi si chiar daca nu esti de acord cu ele! Cred ca omul despre care vorbeam mai inainte ar fi facut in asa fel incat sa vina acasa mai devreme pur si simplu pentru a se bucura de gradina sa. Daca ar fi ajuns s-o neglijeze fiindca n-a obtinut rezultatele sperate sau din lipsa de timp, ar fi avut cel putin satisfactia de a fi facut ceea ce-si dorea, fie chiar si pentru scurta vreme.

Ti-as putea da mii de exemple de acest gen. A iubi presupune a respecta spatiul vital al celuilalt. De fiecare data cand incercam sa indrumam pe cineva, sa-i schimbam sau sa-i controlam actiunile, cuvintele si gandurile, intram in spatiul sau. Atunci el isi pierde acest spatiu si noi il pierdem pe al nostru. Cele doua spatii vitale fiind amestecate, fiecare traieste sufocat de celalalt.

Tot ce exista pe pamant are nevoie de spatiul sau vital pentru a creste si a evolua. Daca incercam sa plantam cinci sau sase copaci in acelasi loc, n-o sa mearga, nu? Acelasi lucru este valabil si pentru om. Spatiul vital e foarte important. Unii au nevoie de un spatiu mai mare decat altii: de exemplu o persoana independenta, cu un caracter puternic, fie el copil sau adult.
Ai observat ca, in general, copii au nevoie de un spatiu larg? Copiii din noua generatie sunt foarte evoluati; ei stiu sa iubeasca. Noi suntem cei care-i invatam posesia. Ar fi in interesul nostru sa-i observam mai indeaproape…

Incepi acum sa intelegi ce inseamna „a iubi”? Totusi, trebuie sa fie clara pentru tine diferenta dintre a accepta si a fi de acord. A accepta inseamna a constata ca ceva exista. A fi de acord inseamna a avea aceeasi parere. A iubi cu adevarat presupune sa fii capabil sa accepti chiar daca nu esti de acord; lucru foarte dificil pentru majoritatea oamenilor. Orgoliul ne impiedica sa vedem lucrurile in acest fel.

Evident, nu este usor pentru un parinte sa-ti vada copilul drogandu-se: „Nu pot accepta ca fiul meu ca se drogheaza, nu e bine pentru el. Nu sunt de acord, n-are nici un sens”. Dorim ca toata lumea sa fie fericita potrivit notiunii noastre de fericire. Dar daca baiatul simte nevoia sa se drogheze, inseamna ca are de trait o experienta prin asta. Nici parintii, nici altcineva n-are dreptul sa-l judece, sa-l critice sau sa incerce sa-i controleze viata. Raspunderea ii apartine numai lui. El singur va hotari cand sa inceteze, si asta se va intampla cand va fi invatat ceea ce avea de invatat. El singur va trebuie sa suporte consecintele alegerii sale.

Pericolul pentru acest copil este acela de a fi inconjurat de persoane care stau pe capul lui, spunandu-i ca nu este corect ce face si incercand sa-l impiedice sa faca acel lucru. Astfel nu vor reusi decat sa-l intarate si mai mult. O va face pentru a se razbuna, pentru a sfida autoritatea. Cea mai frumoasa dovada de dragoste ar fi sa i se spuna: „personal nu sunt de acord. Stiu ca e periculos sa te droghezi. Dar, la urma urmei, e viata ta, raspunderea ta; daca pe tine asta te face fericit, eu nu pot schimba nimic. Totusi, e important sa stii ca alegerea ta va avea consecinte carora va trebui sa le faci fata Te-ai gandit la ele?” Tanarul isi va respecta mult mai mult parintii daca ei au aceasta atitudine. A lasa pe altul liber in spatiul sau vital inseamna a-i respecta hotararile, inseamna a-i respecta felul de a fi.

E important sa faci diferenta intre „a fi” si „a avea”. A iubi inseamna sa-i lasi pe ceilalti sa fie asa cum vor si nu sa le dai tot ceea ce vor sa aiba. Daca un copil se hotaraste sa poarte parul lung, sa se lase de invatat, sa manance diferit, sa gandeasca diferit, e alegerea lui.

Lucrez de multa vreme cu notiunea de „dragoste” si vad permanent miracole intamplandu-se in fiecare zi. E fantastic! De indata ce oamenii incep sa puna in practica, in viata lor, aceasta notiune, indiferent ca e vorba de sot, copii, parinti, prieteni, angajati sau sefi, rezultatele sunt extraordinare. Dragostea are puterea de a produce schimbari benefice pentru toti.
Va recomand sa-i invatati pe copii notiunea de „dragoste” de cand sunt foarte mici, inca de la nastere si chiar din timpul celor noua luni de sarcina. Mama poate sa-i spuna ca il va respecta si ca el va decide singur asupra vietii sale. Acest copil va fi mult mai evoluat. Dupa nastere, invatati-l in continuare, dezvaluindu-i faptul ca tot ceea ce i se intampla e numai datorita lui.
O persoana face o alegere gandindu-se ca aceasta alegere este cea mai buna pentru sine. De aceea e important sa-i acceptam deciziile. Daca cineva apropiat iti spune: „As dori sa fac cutare sau cutare lucru” si decizia sa iti displace, nu incerca sa-l faci sa se razgandeasca. Mai bine spune-i: „daca tu crezi ca asta te va face fericit, foarte bine. Eu te iubesc si nu vreau decat sa te stiu fericit. Dar esti constient de ceea ce vrei sa faci? Te-ai gandit la consecinte? Daca da, atunci e foarte bine.”
„Daca acest lucru te face fericit, atunci fa-l.” Poti sa-ti imaginezi ce efect are aceasta intr-o relatie? Iti amintesti sa ti se fi spus asa ceva cand erai tanar? Ai dori sa ti se vorbeasca astfel? Ce intrebare!  

Lise Bourbeau,
Asculta-ti corpul, prietenul tau cel mai bun 
Editura Ascendent