O rugăciune pentru fetele care doresc să se căsătorească

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce ai zis: „Căutati mai întâi Împărătia lui Dumnezeu, și toate celelalte se vor adăuga vouă”, dăruiește-mi toate cele de trebuință pentru a merge pe calea mântuirii. În mâinile Tale este viața mea și fără Tine nu pot cunoaște nici împlinirea și nici bucuria cea adevărată. Știind aceasta, având dorința de a purta crucea căsătoriei, Te rog să mă ajuți să găsesc făptura potrivită alături de care să înfrunt marea vieții acesteia.

Rugăciunea aceasta am găsit-o aici, ca răspuns la o întrebare adresată de un suflețel. Cum știu că mai sunt multe, multe astfel de întrebări, nădăjduiesc să fie de folos.

Intrebare	Rodica: Vă rog de mă iertați părinte... mă framîntă o problemă, eu poate nu ar trebui să întreb, dar totul să pornit de la așa ceva: eu m-am întâlnit cu un băiat 3 ani, ne iubeam enorm m-am îndrăgostit pentru prima dată, și nu am rezistat ca să nu cădem în păcat, după ceva timp el a dispărut fără să îmi spună ceva, apoi după aproape jumătate de an a apărut și a spus că nu e pregătit pentru căsătorie și nu putem fi împreună, acuma eu deja de 2 ani sunt singură nici nu mă pot uită la cineva, sunt cu rușine în ochi și cred că nici n-o să mai vrea cineva să se căsătorească cu mine așa cum am rămas... mi-am mărturisit păcatul dar conștiința nu mă lasă, mă mustră în continuu. Mai ales că în zilele de azi aproape toți băieții vor să trăiască înainte de căsătorie, dar eu mi-am dat seamă că nu mai vreau să greșesc ca prima oară, ce să fac mai departe cum să trăiesc???... Mă rog de mă iertați părinte.
Raspuns	Nu trebuie să rămâneţi mereu în frământare. Lăsaţi mila Domnului peste voi şi nu vă mai chinuiţi. Odată ce aţi mărturisit păcatul să fie lăsat la mărturisire. Dacă nu simţiţi linişte mai mergeţi odata la părintele şi spuneţi că nu vă simţiţi împlinită şi nu aveţi linişte şi cereţi un canon pentru a vă putea linişti. Vă asigur: dacă ne căim de păcat şi ne depărtăm de el, Domnul ne întinde mâna de ajutor. Iar dacă ne căim şi mereu ne frământăm asta înseamnă că ne îndoim de bunatatea lui Dumnezeu. Şi acesta e un alt mare păcat. Încercaţi să aveţi încredere în Domnul, Cel care este a tot iertător şi a tot iubitor. Şi nu mai tăgăduiţi iertarea şi bunătatea lui. Şi rugaţi-vă să vi se aducă acel suflet alături de care aveţi nevoie pentru mântuire. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce ai zis: „Căutati mai întâi Împărătia lui Dumnezeu, și toate celelalte se vor adăuga vouă”, dăruiește-mi toate cele de trebuință pentru a merge pe calea mântuirii. În mâinile Tale este viața mea și fără Tine nu pot cunoaște nici împlinirea și nici bucuria cea adevărată. Știind aceasta, având dorința de a purta crucea căsătoriei, Te rog să mă ajuți să găsesc făptura potrivită alături de care să înfrunt marea vieții acesteia. mag. Vitalii Mereuţanu

Redobândirea fecioriei? Cum e posibil să o iei de la început?

Sf. Maria Egipteanca

Am întâlnit tinere care au căzut în păcat și nu s-au mai putut ridica, nu s-au putut ierta și nici n-au mai nădăjduit în iertarea lui Dumnezeu. Cel mai greu le era să creadă că Dumnezeu îi dă, cu adevărat, celui care se întoarce de pe calea păcatului, o viața nouă, că el nu mai este același cu cel ce a venit la spovedanie, ci că este curățat de ”toată întinarea”. 
Am întâlnit și tinere care s-au ridicat din păcat și cu toată experiența aceasta dureroasă au putut da o mână de ajutor și altora, mărturisind despre iubirea și iertarea lui Dumnezeu care ”nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea sa și să fie viu”(Iezechiel 33,11).
Textul de mai jos sper să fie de folos celui care dorește să-și schimbe viața, să pună ”început bun”.

A Second Chance at Virginity? How is it possible to start over?

 Tim Stafford
http://www.christianitytoday.com

Poţi reveni la starea de feciorie?

Sună ridicol. Să-ţi redobândeşti fecioria? De ce să nu ceri să retrăieşti săptămâna care a trecut? Cum e posibil să-ţi începi din nou viaţa?

Odată un om i-a adresat o întrebare asemănătoare lui Iisus: ’’ Cum poate un om să se nască fiind bătrân? Oare poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?’’ (Ioan 3,4)* Iisus i-a răspuns vorbindu-i despre renaşterea spirituală, duhovnicească. Ce este născut din trup, trup este, dar Duhul Sfânt dăruieşte o nouă viaţă de sus, duhovnicească. (Ioan 3.6)

Poţi pierde fecioria fizică doar o dată. Dacă ai făcut asta, nu se mai poate schimba nimic din punct de vedere fizic, nu mai poţi reface ceea ce se întâmplă doar o dată în viaţă, iar trecutul poartă cu sine toate consecinţele fizice şi emoţionale care decurg de aici. Dacă amintirile ţi-au fost imprimate în creier, nu poţi pretinde că au dispărut complet. Dar din punct de vedere spiritual, este posibil un nou început.

Renaşterea spirituală nu distruge trecutul, ci îl transformă. A doua şansă, spiritual, înseamnă că nu există limite în ceea ce poţi deveni. Dumnezeu, care a făcut universul din nimic, poate lua trecutul tău şi să să-l transforme în ceva frumos.

Sfântul Apostol Pavel a vorbit despre aceasta transformare când a scris unui grup de creştini din Grecia. Aveau multe de regretat din trecutul lor. Dar trecutul lor a fost transformat, ei crezând în răscumpărarea păcatelor de către Iisus Hristos:

”Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru.” ( 1 Corinteni 6, 9-11)

Cum începi o astfel de transformare? Nu poţi s-o gestionez de unul singur. Ai nevoie de ajutorul, puterea, şi iertarea lui Dumnezeu. Și unde găsești această iertare? O ceri de la Domnul. Transformarea vieții tale începe simplu și tainic. Te rogi, o ceri de la Dumnezeu, și Dumnezeu lucrează în viața ta.

Dar când te oprești din a mai păcătui și ceri iertarea, poți tu să te numești pe tine feciorelnic din nou? Poate nu mai ești feciorelnic din punct de vede fizic, dar pentru că ai fost curățat de păcat de către Dumnezeu, prin Taina Spovedaniei și Taina Împărtășaniei, tu ești feciorelnic în ochii lui Dumnezeu! Poate asta nu îți va curăța reputația sau amintirile, dar ești deja curat în viața ta nouă cu Hristos. Ești un om nou, ai o viață nouă, trăiești un nou început.

După ce ai primit iertarea lui Dumnezeu, va trebui în continuare să te ocupi de urmele trecutul tău, cum ar fi sentimentul de vină. Sentimente de vinovăție sunt un răspuns intern, emoțional și nu sunt întotdeauna sănătoase. Ceea ce noi numim o conștiință vinovată este adesea un amestec de sentimente cum ar fi regretul, pierderea, tristețe și rușinea. Acestea sunt sentimente naturale pentru cineva care a fost implicat într-o relație intimă fără binecuvântarea lui Dumnezeu. Sentimentul de vinovăție nu se va schimba instantaneu. Ca și alte consecințe naturale - sarcina, boala sau amintirile dureroase, nici sentimentul de vinovăție nu dispare în mod necesar, atunci când Dumnezeu transformă viața ta. Dar întepatura lor este luată. Deci, chiar dacă te-ai putea simți vinovat, este vital să știi că, în măsura în care Dumnezeu este în viața ta, tu ești curat. Acesta este cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu promite să ne ierte și să ne curățească atunci când ne mărturisim păcatele: ”Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1, 9). Și Dumnezeu promite să uite păcatele tale pentru totdeauna: ”Eu voi ierta fărădelegile lor şi păcatele lor nu le voi mai pomeni.” Ieremia 31:34).

Iisus nu a murit pe cruce pentru a ne ține departe de sentimentele noastre. El a murit (și a înviat) ca să ne elibereze de păcate. Curățit de păcate, poți lucra pentru a transforma sentimentele tale într-un instrument util pentru a te pune în slujba lui Dumnezeu. Nu folosește nimănui ca tu să-ți plângi de milă. Având o viață nouă și o inimă vindecată de rănile păcatului de către Hristos, poți oferi compasiune pentru durerea altor oameni. Și ei te pot încuraja profund să nu mai greșești.

 Traducere și adaptare Ramona Pop

*Întrebarea aceasta (infantilismul acesta) nu-l compromite pe Nicodim ci, dimpotrivă, mărturiseşte cu totul altceva: cât de surprinzător, neaşteptat şi paradoxal e creştinismul! (Pr. Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, NICODIM, la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci şi la 2 ianuarie) 

Îi mulțumesc Domnului că m-a ajutat să scap de o blestemată obsesie, aceea de a mă confunda cu păcatul

Viața cu Dumnezeu e vindecare continuă

Sărut-mâna, Maică!
TEMA SESIUNII 7
Aș vrea să scriu despre anexele sesiunii și sunt convinsă că acum ceva timp aș fi înșiruit zeci de pagini numai pe subiectul durerii și al suferinței.
Am citit despre suferință, și totuși îmi vine să vorbesc numai de bucurie! Și să vă împărtășesc tot ce am trăit alături de Domnul de când m-am pus pe un făgaș normal, de când sunt iar aproape de duhovnic, mă țin de rugăciune, trăiesc conștient fiecare zi și încerc să fug de surogate. Doamne, ce MINUNE!!! Ce minune că fiecare zi e o minune!!!
Cea mai mare durere cu care rămăsesem în urma experienței respective era că nu voi mai fi niciodată aceeași, că păcatul m-a mutilat într-un asemenea hal încât și dacă mă voi mântui prin pocăință, în esență voi rămâne invalidă pentru tot restul vieții. Inclusiv în veșnicie. Niciodată nu voi mai fi curată. Niciodată nu voi mai putea sta înaintea Domnului decât cu sentimentul unei dezamăgiri profunde, cu sentimentul că nu mai am ce să Îi ofer, că sunt doar un gunoi, o caricatură de om, o mizerie. Am știut mereu că păcatele de care trebuie să ne ferim cel mai mult sunt cele din sfera desfrânării. Instinctiv, de când eram un copil am știut asta. Lucrul minunat însă e altul: am descoperit că dacă mă voi lamenta o viață întreagă că m-am întinat și că nu voi mai fi niciodată cea care am fost risc să cad iar în depresie, să mă învârt efectiv în jurul cozii, agățându-mă de o imposibilitate. Sau să ajung la o asemenea deznădejde încât mă voi arunca în păcat chiar până la capăt. Timpul nu poate fi dat înapoi, oricât aș vrea. Ce am făcut, am făcut, dar se poate ca de acum înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu se mai repete. Și răspunsul care a venit de la Domnul a fost că DA, nu voi mai fi niciodată aceeași, dar nici nu trebuie fiindcă El vrea să mă facă o altă persoană, să mă înnoiască, să modeleze poate ceva mai bun decât a fost vreodată, cu atât mai mult cu cât acum am gustat amărăciunea și știu să mă feresc mai bine. DA, DOAMNE, ACCEPT CĂ NU SE MAI POATE SĂ MAI FIU ACEEAȘI și nu vreau să mă mai gândesc în mod obsesiv la asta! Vreau să mă pun în mâinile Tale ca să poți face ceea ce vrei din mine de acum înainte! Ah, Maică, părintele mi-a mai spus ceva care m-a smerit puțin, adică m-a ajutat să intru în mine cu mai multă onestitate. Mi-a spus să Îi mulțumesc Domnului mereu că m-a ținut să nu cad mai rău – pentru că situația putea fi cu muuuult mai groaznică! – să-I dau slavă pentru asta. Punând apoi lucrurile cap la cap, chiar m-am „trezit” dând slavă lui Dumnezeu și am realizat că dacă era după mine, cădeam într-un hal fără de hal. Undeva în adâncul ființei mele am reușit să asimilez acest adevăr, fără să mă mai întristez peste măsură sau să cad în disperare. Ba chiar să mai și mulțumesc pe deasupra că, deși sunt atât de rea și nevrednică, El lucrează și vrea cu orice chip să mă vindece.
Ei, și acum întorcându-mă la minunile mele... viața asta nu e cum o credeam eu. Și cred că viața nu ni se pare frumoasă fiindcă mereu visăm și avem așteptări ca lucrurile să iasă într-un anume fel, CUM VREM NOI, în loc să le primim pe toate din mâna lui Dumnezeu așa cum sunt, fără pretenții! Astăzi realizez că nu am pentru ce să-L iert pe Dumnezeu (cândva, credeam asta, eram revoltată pe El) și în inima mea cântă parcă o doxologie continuă, o recunoștință fără de margini pentru Dumnezeul care mi-a dăruit si suferința și bucuria numai spre binele meu!!!
Doamne, Îți mulțumesc pentru părinții mei... Îi iert pentru toate greșelile pe care le-au făcut și îi iubesc, așa cum de fapt i-am iubit mereu. Îți mulțumesc că prin părinții mei, prin strictețea lor, prin mediul și modul în care m-au crescut, m-au ținut atât de departe de mizeria și răutatea lumii. Datorită lor am fost un copil cu mintea curată până la 17-18 ani, datorită lor nu am cunoscut până atunci lucruri întinate, nici măcar la nivel mental. Și chiar dacă acum am greșit, m-am murdărit, m-am întinat, am bucuria că am avut o copilărie curată și lipsită de genul de suferință pe care îl văd azi la adolescenți. Datorită lor nu am făcut multe greșeli. Datorită lor exist. Datorită lor am căpătat multe binecuvântări și nu degeaba mai zice tatăl meu: Vezi, dacă ai asculta mai des de noi... Cât de mare e ascultarea față de părinți, câtă bucurie aduce! Și cât e de ușoară! Doar vrășmașul ne face să credem că e grea, doar el ne insuflă gânduri de mândrie cum că „știm noi mai bine” și că „de ce să se bage părinții în viața mea?”. Nu e greu nici să renunțăm la mici mofturi și pretenții pentru a le face pe plac și culmea e că tot noi simțim pace și bucurie. Și cea mai mare fericire pe care o am față de părinți este că nu mai vreau să mai fie în niciun fel! Mereu mi-am dorit să mă înțeleagă mai bine, să fi făcut sau să facă lucrurile într-un anume fel, să se fi lăsat sau să se lase de cutare lucru, să se fi purtat sau să se poarte într-un anume mod... pe scurt, să fie altfel de cum sunt. Doamne al meu, ce ÎNȘELARE! Credeam că așa ne-am fi putut înțelege și iubi mai mult, dar acum pricep că adevărata iubire o simțim atunci când nu mai dorim ca ceilalți să se schimbe. Îi iubesc pe părinții mei așa cum sunt si singurul lucru pe care l-aș dori ar fi să Te cunoască pe Tine. În rest, acum știu să mă bucur de ei, să mă bucur de faptul că există în viața mea, cu calități și defecte, cu lucruri bune și greșeli și realizez că eu, de aș fi fost în locul lor, aș fi făcut greșeli mult mai mari! Vreau să ne bucurăm unii de alții, să trăim în pace. Mă rog Domnului să îi ajute în toate fiindcă multe au făcut pentru mine, iar greșelile pe care le-au săvârșit au fost din prea multă dragoste, dintr-o dragoste prost înțeleasă, din hiper-protectivitate, din teamă că aș putea păți ceva rău sau pentru că nu L-au cunoscut pe El. Îmi dau seama acum cât au suferit, câte sacrificii au făcut. De ce noi copiii mereu avem impresia că părinții TREBUIE să fie PERFECȚI??? E adevărat, cât suntem mici și nu înțelegem, e normal să vedem lucrurile așa. Pentru un copil, mama și tata sunt centrul universului, mult timp singurul univers pe care îl cunoaște. Dar de ce atunci când creștem nu vrem să ne revizuim atitudinea cu una mai matură și să înțelegem că și ei sunt OAMENI, că au dreptul să greșească și că nici noi nu am fi fost mai buni dacă eram în locul dânșilor? Mulți oameni nu pot să-și ierte niciodată părinții, nici măcar atunci când ei înșisi devin părinți și săvârșesc aceleași greșeli. Pentru fiecare dintre noi, părinții, buni sau răi, sunt cel mai prețios lucru pe care îl avem, iar pentru părinți, copiii sunt cel mai prețios dar pe care îl primesc de la Dumnezeu.
Am trăit în rugăciune un alt adevăr dureros: am păcatuit mult fiindcă am refuzat Bucuria (pe motiv că: nu pot, nu merit, nu trebuie... și alte aberații). Refuzând bucuria, am căutat-o inconștient în senzațiile pe care le dă păcatul și care la prima vedere pot umple golurile din noi. De fiecare dată când alunecam în deprimare, tristețe pătimașă, simțeam nevoia să păcătuiesc în vreun fel... chiar și numai torturându-mă cu gânduri sinistre. Lovindu-mă fizic. Sau, ulterior, în brațele cuiva care îmi dădea sentimentul că valorez ceva, că nu sunt chiar un gunoi cum mă simțeam eu, că sunt iubită. Dar acea refugiere însemna păcat fiindcă mereu se ajungea la vreo formă sau alta de desfrânare. Și confundam păcatul, senzațiile... cu dragostea... Plângeam, îmi doream să nu se mai repete, dar cu proxima ocazie se întâmpla același lucru. Trebuia să păcătuiesc chiar și numai refugiindu-mă în mâncare și mâncând până uitam de mine. Abia când simțeam că mi-e rău, fizic, realizam că de fapt, m-am rănit, că nu am umplut niciun gol, doar am anesteziat pentru moment... pentru câteva minute sau ore și mi-am mutat atenția de pe durerea sufletului pe durerea stomacului sau a ficatului care se revoltau pentru abuz.
Viața e o bucurie când o primim așa cum este, fără pretenții ca lucrurile să se desfășoare după un anumit calapod sau după un scenariu regizat de noi de dinainte. Descoperire colosală pentru mine. Nu înțelegeam de ce eram mereu atât de dezamăgită de viață, de ce nimic nu-mi ieșea bine (cum credeam EU că era „bine”). Trăită împreună cu Domnul, viața devine o aventură fascinantă, iar durerea și bucuria nu mai par chestiuni antagonice, ci ambele căi de a ne cunoaște, de a-L cunoaște pe Dumnezeu, de a învăța ceva nou, de a trăi, de a fi VII. Durerea nu e așa de rea cum o credeam... nici măcar durerea pentru păcat. Ce ne-am face de nu ar exista suferința după ce păcătuim?! Doamne al meu, ne-am prăvăli CU TOȚII în iad fără să știm!

Este greu să menţii o relaţie curată cu o fată până la căsnicie?

- Ai putea dumneata să te mai uiti în ochii unei fete după ce ti-ai batut joc de ea, dupa ce i-ai călcat în picioa­re fecioria? Să știți că numai cel care păstrează o desavârșită curățenie în gânduri este prieten adevarat. Eu cand mă uit la copil, rămân cutremurat când văd că se atentează la el. Sunt monștrii care vor să foloseasca trupușorul copi­lului. Este o monstruozitate. Eu nu pot întelege. Un individ care se atinge de un copil, sau se atinge de curațe­nia unei tinere face o monstruozitate care depașește si pe diavolul.

Când văd un copil eu ma sfințesc! Se trezesc în mine toate gandurile cele sfinte si mari, când mă uit la un copil. Acelasi lucru se întampla când ma uit la orice om - mă sfințesc, mă curățesc. Așa trebu­ie să fie si prietenia între baiat și fata: să păstreze aceasta frumusețe. Sigur că exista impulsuri, pentru ca ai în spate păcatul stramosilor, păcatul stramo­sesc, și ispitele vin. Dar dacă un tânăr este cuminte, deștept și se roagă, știe să-și respecte prietena.

Omul se satura foarte repede de plăceri si nu mai vrea sa o vada pe fe­meie si din această cauză divorțeaza. De aceea se sparge iubirea sufletească si legatura dintre barbat si femeie devine o legatura de circumstanță, de intere­se. De multe ori cand stau de vorba cu oameni căsătoriti si cand le vorbesc de sot sau sotie vad că se încruntă. Nu le face placere. S-au saturat unul de altul. Si traiesc, se forteaza sa traiasca, ca mai au copii, mai au interese materiale.

Dar nu se mai iubesc, nu se mai res­pecta. De aceea este nevoie de puritate, de curatenie, de cumpatare. Ele sunt necesare ca sa se pastreze echilibrul in viata omului si tot prin ele sunt pastra­te dragostea si armonia in viata.

ÎPS Justinian Chira, Sfințenia tinereții

Ce faci când bucuria nu face parte din structura ta sufletească, ci, dimpotrivă, tristețea este firescul și găsești permanent motive de întristare?

Maica Siluana Vlad

Ți-ar plăcea să fie adevărat! Și știi de ce ți-ar plăcea? Că n-ai avea de dat nici o socoteală! Nu te îmbăta cu apă rece! Ești dăruit, sau dăruită cu tot ce-ți trebuie ca să deschizi ușile bucuriei. Ai tot ce-ți trebuie pentru bucurie. Și știi de ce alegi întristarea? Și știi de ce alegem porțile de ieșire din bucurie? Mânia și celelalte? V-o spun din experiență. De plăcere. Nimeni n-ar face păcate, mai ales când vede ce ravagii au făcut în alții, dacă păcatul ar aduce direct durerea. Eu am avut și am multe patimi, dar mânia e pe primul loc. Am primit-o moștenire de la tot neamul, și dinspre tata, și dinspre mama. Și sunt două feluri deosebite de mânie. Doamne, iartă-mă, nu-i judec, dar vă spun așa, ca să vedeți că n-am avut de ales, dar nici nu am nici o scuză pentru păcatele făcute prin ele pentru că am avut și am și libertatea să nu fac ce mă împinge mânia. Și m-am tot gândit și întrebat: măi femeie, măi omule al lui Dumnezeu, de ce faci tu chestia asta? Și nu găseam răspunsul, că eram vicleană, și ziceam că nu știu. Până într-o zi, când m-am întâlnit cu femeia aceea pe stradă (am tot povestit întâmplarea, dar a fost „inițiatică” și pentru mine) care nu s-a lăsat până n-a bătut-o bărbatul ei pe care îl ocăra mergând în urma lui. Și când i-am zis: „nu te-ai lăsat până nu te-a pocnit!” îmi zice: „Da’ măcar m-am răcorit!”. Atunci, în sinea mea, am aflat răspunsul la întrebarea „Ce câștig eu când mă înfurii?” Mă răcoresc, oameni buni! Dar e frigul iadului și nu răcoarea aceea a raiului în care Se făcea văzut Dumnezeu. Da, orice patimă e însoțită de plăcere. Și nevoia aceea de a scăpa de sub presiunea durerii ne împinge, ne trage să alergăm imediat după un „antinevralgic”, un antibiotic, un antidepresiv ca să ajungem la plăcere. N-avem răbdare să ajungem la bucurie. Și atunci dracul zice: las’ că-ți dau eu ceva pe loc, îți trece imediat, numai zi-i că-i bou. Și zici: „boule” și te răcorești! Îți faci plăcerea… Orice patimă, orice apucătură, e numai și numai pentru plăcere. Dar trebuie să începi să nu mai ai încredere în plăcere, pentru că ești lucid că după plăcere vine durerea, că orice plăcere se sfârșește în durere, dacă nu e plăcerea firească, plăcerea binecuvântată, care-i pusă de Dumnezeu în noi ca semn al împlinirii nevoilor sufleului și ale trupului nostru.
Sunt oameni care spun că trupul ne împinge la păcat. Dar Părinții, când ziceau de păcate trupești, nu se gândeau la trup în sensul în care gândim noi acum. Stomacul, în nici un caz nu-ți cere să mai mănânci când e plin. Zice: nu mai pot! Și tu zici: stai, numai puțin, că tare-i bun! Da? Și mai mănânci un „pic”. Și se umflă, se umflă și tu tot îi mai dai și dai vina pe trup, că el a făcut. Asta-i patima noastră, să dăm vina pe altcineva. Caută, omule, care e plăcerea de care depinzi și eliberează-te de robia ei. Zi: „Doamne, jertfesc această plăcere drăcească pentru bucuria Ta cea sfântă!”. Fără jertfă nu se poate. Nu ne cere nimeni să-l jertfim pe Isaac. Că nu știu cine zicea: „care-i Isaacul nostru?”. Dacă Isaacul tău este să te descarci, apoi sacrifică-l pe acela și Dumnezeu nu te lăsă să mori și îți dă puterea să intri în bucurie. Nu există om care să nu fie născut pentru bucurie. Ne e lene și suntem lași. Da?

Să mă ierți, omul lui Dumnezeu, nu e vorba numai de mata. Mata cred că aveai nevoie de un cuvânt mai bun. Dumnezeu să te mângâie!

Schimbările din perioada adolescenţei

Andreea Hefco

Cercetările actuale legate de neuroştiinţe relevă că dezvoltarea creierului nu are loc în întregime în copilărie, cum s-a crezut iniţial. Creierul continuă să se dezvolte în timpul adolescenţei şi după vârsta de 20-30 de ani. Partea creierului care suferă schimbările cele mai dramatice în timpul adolescenţei este cortexul prefrontal. Cortexul prefrontal este o zonă foarte interesantă a creierului de care am mai vorbit în articolele anterioare.

Cortexul prefrontal este mult mai mare la oameni decât la alte specii şi e implicat într-o gamă de funcţii cognitive înalt specializate, ca luarea decizilor, planificarea pentru ziua următoare, săptămâna viitoare sau anul viitor, inhibă comportamentul inacceptabil, nepoliticos sau prostesc. E de asemenea implicat în interacţiunile sociale, în înţelegerea altor oameni şi în conştiinţa de sine.

Adolescenţii şi adulţii folosesc o abordare mentală diferită în luarea deciziilor

Studii RMN urmărind dezvoltarea acestei regiuni au arătat că într-adevăr ea trece printr-o dezvoltare dramatică în timpul adolescenţei. Volumul materiei cenuşii creşte de la vârsta de 4 la 22 de ani, se măreşte în copilărie şi atinge un maxim în prima parte a adolescenţei. Vârful de creştere apare cu doi ani mai târziu la băieţi, comparativ cu fetele, probabil pentru că băieţii intră în pubertate în medie cu doi ani mai târziu decât fetele. În adolescenţă există un declin semnificativ în materia cenuşie din cortexul prefrontal. Poate nu sună corect, dar de fapt acesta e un proces de dezvoltare, pentru că declinul volumului materiei cenuşii din cortexul prefrontal se presupune că ar corespunde cu ajustările sinaptice, adică cu eliminarea sinapselor nedorite. Este un proces important, parţial dependent de mediul în care se află omul. Sinapsele folosite se întăresc, iar sinapsele nefolosite în acel mediu sunt eliminate. Putem gândi procesul cu tăierea unei tufe de trandafiri. Eliminăm ramurile slabe astfel încât ce rămâne, ramurile importante, să crească mai puternic. Acest proces, care realizează eficient acordul fin al creierului în funcţie de mediul specific speciei, se petrece în cortexul prefrontal, dar şi în alte părţi ale creierului, în perioada adolescenţei umane. Rezultate care se bazează pe studiile mai multor laboratoare din lume relevă că adolescenţii şi adulţii folosesc o abordare mentală diferită, o strategie mentală diferită în luarea deciziilor sociale. Abilitatea de a lua în considerare perspectiva altcuiva, de exemplu a părintelui sau a profesorului de şcoală, în scopul de a ghida coportamentul în anumite situaţii sau ceea ce facem în viaţa curentă, încă se dezvoltă în adolescenţa medie. Deci, dacă ai un fiu sau fiică adolescenţi şi uneori crezi că ei chiar nu pot lua în considerare perspectiva altora decât a lor, ai dreptate! Nu pot. Din această cauză.

Asumarea riscului

Alt exemplu este asumarea riscului. Ştim că adolescenţii au tendinţa să-şi asume riscuri. Da, îşi asumă riscuri mai multe decât copiii sau adulţii, în special când sunt cu prietenii lor. Există o nevoie importantă de a deveni independent de părinţi şi să-şi impresioneze prietenii în adolescenţă. Asta se poate înţelege analizând dezvoltarea unei părţi a creierului numită sistem limbic. Sistemul limbic se află adânc în interiorul creierului. E implicat în procesarea emoţiilor şi a recompenselor. Generează sentimentul de recompensă atunci când facem ceva distractiv şi/sau riscant. Produce incitarea dată de risc. Această regiune din sistemul limbic e hipersensibilă la recompensa provenită din risc la adolescenţi, comparativ cu adulţii. Neuroştiinţele au demonstrat că mediul şi educaţia pot influenţa dezvoltarea creierului adolescent, pentru că aceasta este o perioadă a vieţii în care creierul e deosebit de adaptabil şi maleabil, dezvăluind o ocazie fantastică pentru învăţare şi creativitate. Deci, ceea ce-i perceput uneori ca o problemă cu adolescenţii, asumarea de riscuri aparent inutile, slabul control al impulsurilor, conştiinţa de sine, nu ar trebui stigmatizat. Ele reflectă schimbări în creier care oferă o ocazie excelentă pentru educaţie şi dezvoltare socială. (Adaptare după Sarah-Jayne Blakemore: „The mysterious workings of the adolescent brain“.)

Cuviosul Paisie Aghioritul spunea pentru perioada adolescenţei, pe care o numea vârsta cea mai grea, ca părinţii să facă tot ceea ce pot, iar ceea ce nu pot, pentru că întrece puterile lor, să încredinţeze lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, copiii mei nu mă ascultă. Eu nu pot face nimic. Ai grijă Tu de ei“.

Sursa: Doxologia

Cristina: "Am facut 'marele pas' cu prietenul meu"

Ma intorsesem in Biserica de un an. In clasa a 12-a m-am spovedit iarasi, dupa 3 ani in care m-am revoltat "impotriva" lui Dumnezeu, pana am ajuns la o profunda depresie si anxietate de care am inceput sa ma vindec abia in clasa a 12-a. Dar vrajmasul, nedorind sa ma scape din ghiarele sale, mi-a pus multe si dureroase bete in roate, in acel an, si abia am scapat cu viata la propriu, cand am ajuns la facultate si am schimbat mediul. Insa, in suflet mi-au ramas anumite resentimente fata de "vrajmasii vazuti" (oameni pe care acum ii compatimesc pentru ca imi dau seama ca au fost doar instrumente in mana celui rau) si inclusiv fata de Bunul Dumnezeu, pe care Il invinuiam in ascuns, si inca pe fata uneori, pentru ca mi-a dat sa cunoasc atata suferinta - pentru care acum sincer va marturisesc ca nu stiu cum sa-I multumesc pentru ea...

Si pentru ca in sufletul meu era o presiune foarte mare, dar si din cauza ca am fost o "cutezatoare" in viata mea, in general, am facut "marele pas" cu prietenul meu - pe care nu-l cunoasteam de foarte mult timp, si pe care il iubeam mai mult ca pe un prieten - poate de aceea am simtit si o mare vina, pentru ca in perioada urmatoare am simtit ca mi-am facut un mare rau nu doar mie, ci si unei alte persoane... Paradoxul a fost, poate ca, mai putin m-am simtit eu folosita (de obicei fetele se simt astfel), cat am avut constiinta foarte incarcata ca am facut cel mai mare rau pe care as fi fost in stare sa-l fac unei persoane.

Si aceasta pentru ca gravitatea consecintelor acestui pacat (aproape la fel de mare cu cel al uciderii, sau al sinuciderii chiar) este o realitate si asta o cunosc toti cei care au avut curajul sa recunoasca aceasta stare de lucruri si s-au intors, mai apoi, prin pocainta.

Vreau sa va povestesc cateva experiente sau mici revelatii care mi-au schimbat pentru totdeauna viata, nemaifiind in stare sa ma mint nici daca tineam neaparat.

In dimineata in care a plecat prietenul meu si am ramas singura, am privit la icoana Mantuitorului, si am cazut in genunchi aproape trasa de o putere din mine si de chemarea lui Dumnezeu, de vocea Lui din constiinta mea care era mai vie ca niciodata. Am inceput atunci sa plang cu isterie, pentru ca pana in acel moment eu ignorasem (voit, desi stiam "in teorie") faptul ca ceea ce voi face este pacat - iar acum simteam o mare durere pentru ca a trebuit sa cad, ca sa simt si sa inteleg ca este adevarat.

Si cel mai mult ma durea pentru ca atunci am constientizat ca L-am ranit cel mai mult pe Dumnezeu, prin neascultare si dorindu-mi sa ma razbun astfel pe El pentru ca m-a lasat sa sufar un an de zile... "Trezirea" a avut loc si atunci cand mi-am dat seama ca nu m-am razbunat deloc pe El, ci toata razbunarea s-a rasfrant in cele din urma numai asupra mea... pentru ca mi-am dorit acest lucru, iar acum ca l-am savarsit, urma sa-l traiesc pana la capat, cu toate consecintele si pentru toata viata.

Intensitatea adevarului din aceste descoperiri a crescut atunci cand, inainte sa am eu intentia sa-I cer iertare pentru grozavia pe care mi-am dat seama ca am facut-o, Domnul mi-a aratat ca El deja m-a iertat - odata pentru totdeauna!!! - atunci cand a murit pe Cruce pentru mine, si pentru toti oamenii.

Asta a fost cel mai dureros pentru mine, cand am aflat infinita MILA a lui Dumnezeu, fata de infinita rautate si nebunie a noastra. Mai urma numai sa-mi port si eu crucea, si sa-mi duc canonul pe care stiam ca o sa-l primesc ca tratament pentru diminuarea efectelor raului. In acel moment, in care nu mi s-a descoperit numai, ci Insusi glasul Domnului mi-a spus toate acestea - in constiinta mea, strapunsa de puterea Adevarului - am constientizat prezenta unei puteri satanice - Satana insusi, indraznesc sa cred si sa marturisesc - pe care l-am auzit (nu cu urechile trupesti, va dati seama) razand, cu o satisfactie demonica, de caderea mea! Si atunci mi-am dat seama ca ma biruise si ca satisfactia infinita a lui, in acel moment, era ca m-a putut indeparta pentru o buna perioada de timp, de Sfantul Trup si Sange al Domnului - pe care recunosc ca inainte de a cadea in acest pacat, nu L-am pretuit atunci cand ma impartaseam de El.

Bineinteles, a urmat ca am ajuns iarasi la scaunul spovedaniei, am primit canon, si am suportat tot ce-a urmat - "plata" pacatului, cu varf si indesat... Si prin asta nu ma refer ca mi s-a intamplat cine stie ce - vreo pedeapsa, cum s-ar astepta credinciosii "populari" - dar realitatea a ceea ce traiam a fost atat de dureroasa, incat nu mai era nevoie sa "platesc" prin vreun necaz.

Acum ma impartasesc din nou, si ma vindec cu fiecare particica din Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului, a Carui putere mi-a redat si schimbat viata. Un prieten bun mi-a spus ca, dupa roadele consecintelor faptelor noastre, se va dovedi daca fapta aceea a fost spre folosul nostru. Bineinteles, ca daca ar fi sa mai iau odata o asemenea decizie, nu as repeta greseala pentru care mi-am spart capul, la propriu, de cate ori mi l-am dat de pereti. Dar, va marturisesc ca, pentru ceea ce am cunoscut si stiu acum - cu pretul a ceea ce am trait, adica iadul - ma bucur ca Dumnezeu m-a facut sa-L cunosc mai mult, si mi-a devenit mai apropiat, abia dupa ce am "muscat" din iad... cu pofta si nebunia cu care si Eva a muscat, in nestiinta ei, din fructul oprit. Sper sa nu smintesc pe nimeni, dar uneori ma "bucur" pentru ca am cazut, deoarece, dintre consecinte, una a fost si cunoasterea lui Dumnezeu prin Bunatatea si Mila Lui nemasurate, daruite in aceste conditii.

Iar in prezent, celor care m-ar putea compatimi, si nu numai, le pot marturisi cu mana pe inima, ca acum am ajuns sa ma pot bucura mult mai mult si mai in adevar, decat m-as putea intrista, pentru ca BUCURIA IERTARII PRIMITE DE LA DOMNUL ESTE MAI PUTERNICA SI INFINIT MAI MARE DECAT TRISTETEA SI DEZNADEJDEA CUNOSCUTE PRIN PACAT!

Tuturor care au trecut prin cele ce am trait eu, baieti si fete, le multumesc pentru onestitatea de a privi lucrurile in fata, si pentru CURAJUL de a cere iertare Domnului, si de a se intoarce, prin pocainta, la Iubirea Lui neconditionata! Poate, cu adevarat, cum spunea cineva, "s-ar părea că lui Dumnezeu îi plac mult oamenii ăştia păcătoşi, dar păcătoşi, nu aşa! Cu căldiceii nu se prea împacă..." Asta nu inseamna, nicicum, sa fiti pacatosi ca sa simtiti Iubirea Domnului.

Va doresc tuturor sa aveti sansa vietii la propriu, de a sta in fata duhovnicului, de a auzi glasul plin de Nemasurata Mila a Domnului, si de a plange in fata acestei BLANDETI NEMASURATE SI DE NEINCHIPUIT SI A IUBIRII SALE (si a paradoxului de a fi primiti cu Iubire pentru pacatele de moarte), care va va face sa va stea mintea-n loc la propriu, si va va castiga inimile, oricat de multe pacate ati fi facut. Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti!

Rugati-va si pt mine, pacatoasa - Cristina, 21 de ani!

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa! Amin!

Sursa: Ortodoxia Tinerilor